joi, 15 februarie 2018

Florența - frumusețea - violența

de Elena Cercel
       Când am intrat în Piazza della Signoria, mi-a luat câteva clipe să mă dezmeticesc prin mulțimea de turiști și să încep să văd cu adevărat.

     În fața mea, sub lumina egală a unei zile noroase, copia statuii lui David de Michelangelo, model de perfecțiune omenească, ne măsura din priviri, gata să arunce piatra spre acest Goliat mereu schimbător și pestriț care-i invada piața zi de zi, forfotind gălăgios cu telefoane și aparate foto în mâini. Ceva mai aproape, Hercules, cu ghioaga în mână, își îngenunchia adversarul, ținându-l lejer de păr, dar având aerul că se asigură că-l vedem și luăm aminte. Nu departe, din bronz, copia după „Juditta” lui Donatello, în veșminte florentine, stă cu sabia ridicată, sprijinind grațios cu genunchiul stâng trupul inert al lui Holofernes și capul proaspăt desprins de trup, dar ținut încă aproape. 
       Mă întorc spre partea opusă a pieței: în stânga mea e celebra Loggia dei Lanzi, adevărat muzeu de sculptură în aer liber. În față, chiar lângă mine, creația lui Benvenuto Cellini: „Perseus cu capul Medusei”. Bronzul întunecat și lustruit, cu patină verzuie, contrastează admirabil cu soclul alb și plin de simboluri ale fertilității și abundenței naturii. Perseu e tânăr și nud, ține sabia în mâna dreaptă și ridică în stânga capul nefericitei Medusa, arătându-ni-l. Privește ușor încruntat spre trupul feminin decapitat și contorsionat pe care-l calcă-n picioare. O mână de-a Medusei atârnă elegant peste albul soclului, iar șuvoaiele de sânge (din care se va întrupa calul înaripat Pegas) seamănă cu
șuvițele cârlionțate ale eroului biruitor și par vii ca șerpii din părul Medusei.
       Mai merg câțiva pași pe lângă loggie, să văd cum e răpită o Sabină. Grupul statuar, creat de Gianbologna, își etalează dinamic euritmia impecabilă, victimele (femeia răpită și bărbatul înfrânt) gesticulează larg cu mâinile în aer, gesturile sugerează mai degrabă un „rămas bun” decât o împotrivire. Urc treptele și intru în loggie: chiar în mijloc, o copie romană după o statuie greacă ni-l înfățișează pe Menelaus ridicând trupul inert și moale al lui Patrocles, ca o macaroană prea fiartă. Musculatura tensionată a bărbatului matur și netezimea flască a pielii tânărului răpus contrastează, dar nu în mod exagerat.

    Ceva mai la dreapta, tot de Gianblogna, e Hercules care îl înfrânge pe centaurul Nessus. Îl călărește țintuindu-l de pământul stâncos și-i răsucește brutal capul și trunchiul cu o mână, în timp ce se pregătește să-i dea lovitura fatală cu ghioaga. Simetric, în stânga loggiei, un alt grup statuar dinamic și dramatic, dar mai recent, din secolul al XIX-lea: „Răpirea Polixeniei”, de Pio Fedi. Polixenia, fiica cea mai mică a Hecubei și a lui Priam, regele Troiei, a fost răpită de eroul grec Ahile și, după moartea acesuia, a fost sacrificată pe mormântul lui, pentru ca grecii să se-ntoarcă acasă cu bine. Lucrarea e admirabilă din puct de vedere artistic, corpurie perfecte din marmură sunt finisate cu grijă și înlănțuite ca-ntr-un dans, într-o potrivire de linii fără cusur. Ahile o smulge cu o mână pe copila firavă și e gata s-o lovească nemilos cu sabia pe mama disperată care se agață de amândoi. Se simte atâta viață în acele mâini și-n acele trupuri, că nu poți să nu fii impresionat, dincolo de patosul scenei!    






      În zilele noastre, obișnuim să ne alarmăm câtă vilolență e în filme, ce agresive sunt jocurile video, ce orori ni se arată la știrile de la ora 5 și așa mai departe, unii dintre noi chiar susținând că vremurile noastre ar fi mai violente decât cele trecute. De fapt, suntem ipocriți! Violența-i o trăsătură a speciei noastre, pe care, prin civilizație și cultură, încercăm s-o domolim. Să nu uităm că strămoșii noștri mergeau obligați la război și asistau la execuții publice, iar cruzimea unor eroi avea rang de virtute. Chiar aici, în Piazza della Signoria, o placă marchează locul unde a fost ars pe rug călugărul Savonarola, adversar înverșunat al luxului și al artei „păgânizate” și prea senzuale din Renaștere.    
    Suntem avertizați la știri: „aceste imagini vă pot afecta emoțional!” Asta-i și ideea! Avem nevoie de ceva care să ne „afecteze” emoțional și, câtă vreme ne afectează, nu-i totul pierdut: e posibilă compasiunea, mila, empatia, dezicerea de barbarie, refuzul sălbăticiei. Grecii, când au inventat tragedia ca gen teatral, au intuit „purificarea” sufletului privitorului prin afectare emoțională, dar nu în formă brută, directă, ca o știre de la ora 5, ci estetizată și simbolică. Artiștii veacurilor trecute ne activează încă „senzorii” de umanitate, umplând abisurile agresivității noastre cu FRUMUSEȚE.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu