Dacă tot ne-a răsfăţat statul român şi ne-a
dat aşa de timpuriu o zi liberă începând de anul acesta, ce mi-a
zis Adriana, soţia mea? Hai să mergem undeva şi să ne bucurăm de
zăpadă.
Se poate să nu sărbătorim “bobocul”
unirii principatelor române? Ce români am
fi dacă lenevim în sufragerie, mai ales că guvernanţii sunt
grijulii cu clasa muncitoare şi se gândesc că aceasta are nevoie
să îşi tragă şi sufletul după – deja – două săptămâni
de muncă asiduă ?
Şi unde e mai indicat să petreci câteva ceasuri
libere dacă nu în cea mai ozonificată localitate din România?
Adică la Colibiţa. Aşa că Adriana, ai vrut ieşire în natură,
caută locaţie! Şi a rezervat o cameră la
Pensiunea Lac Colibiţa.
În seara dinaintea plecării, observând că
arborez o figură cam posacă, mă chestionează în legătură cu
motivul acestei stări de spirit. Cu toată atenţia în a nu-i
strica detaliile organizatorice, mustăcesc ceva în sinea mea şi îi
fac cunoscut că nu prea întrevăd pe acolo o modalitate prea
plăcută de a ne petrece 2 zile, noi fiind “plimbăreţi” prin
excelenţă. Iar acolo unde să ne facem “norma”? Pe şosea? Aşa
gândeam în respective zi prelungită până spre miezul nopţii.
Drumul din curtea casei noastre – din Mediaş -
şi până acolo este de 199 km, aproape toţi pe şosele bune şi
foarte bune, excepţia fiind reprezentată de ultima porţiune a
traseului, cea care, din nefericire, este parcursă de toţi turiştii
care vor să ajungă în această zonă. E mare păcat, dar mă văd
nevoit să acord o notă mică (nici măcar de trecere) autorităţilor
locale judeţene bistreţene care au scăpat de sub control
administrarea superbului colţ de natură.
Pe lângă drumul din beton spart destul de des şi
aflat într-o stare deplorabilă până la primele vile aparţinând
de Colibiţa, aceşti funcţionari statali nu s-au implicat deloc
nici în amenajarea urbanistică a amplasării vilelor, pensiunilor
şi caselor de vacanţă ale mahărilor locali. Probabil din
obedienţă faţă de aceştia sau pur şi simplu din neimplicarea
lor în activităţile care le revin potrivit fişei postului.
Fiecare proprietar a construit unde a vrut, cum a
vrut, a îngrădit cât a vrut astfel încât turiştii nu au acces
la marginea lacului!! Care lac nu este proprietate privată a cuiva
ci este un lac de acumulare al Apelor Române!! E inadmisibil să
permiţi aşa ceva! Peste tot pe unde am umblat în străinătate
exista loc de promenadă pe marginea lacului, face parte din
frumuseţea, din atracţia locului şi din respectul pentru mişcare
în aer liber.
Potrivit celor afirmate de patronul pensiunii la
care am fost cazaţi, se are în vedere în acest an obligarea
proprietarilor să îşi retragă limitele ariilor lor private cu 8
m, adică până la o anumită cotă de umplere a lacului, aşa cum
obligă legea. Nu intru în amănunte că nu sunt hidrolog şi nu
voiesc a-mi atrage critici ulterioare. Doar că nu pot să nu mă
întreb de ce li s-a permis să ignore legea până în prezent? Să
dea Domnul ca următoarea dată când mă mai aciuiesc pe acolo să
fie pavată şi o potecă să mă pot plimba pe malul lacului ca la
Lago Di Garda!
Aş fi vrut să termin cu punctele negative dar nu
pot să nu amintesc haitele de câini, unii destul de mari, care te
întâmpină de cum intri în zonă. Dacă eşti pe jos există
posibilitatea să tragi o oarecare spaimă iar dacă eşti cu maşina
îţi trebuie o oarecare atenţie pentru a nu ţi-o şifona din cauza
impactului neprogramat cu ei.
Şi gata cu aspectele negative! Chiar nu mai am
niciunul de prezentat! Începutul sejurului a fost în tonuri închise
dar continuarea a fost radical opusă. Spre un alb atât de imaculat
încât nu e în stare să îl scoată nici Magda Catone cu toate
reclamele ei la detergent!
După zdrăngăneala maşinii pe drumul către
Colibiţa, ajunşi la lac, oprim în parcarea aflată pe marginea
drumului. Mai mult din curiozitate, interesat să observ cât de lung
e lacul. Mă bucur pentru ideea acestei halte întrucât, în bataia
razelor de soare, lacul se vede foarte frumos încadrat de marginile
muntoase acoperite de brazi şi zăpadă, iar pe fundalul unui cer
albastru deschis se ridică semeţe vârfurile Munţilor Călimani.
Privind spre acest peisaj, mintea face o conexiune cu Zell am See.
Deşi am fost acolo vara, nu sunt sigur că iarna îţi oferă o
bucurie vizuală mai mare decât cea care se prezintă în faţa
ochilor noştri.
Am ajuns la pensiunea pentru care făcusem
rezervare, iar detaliile privitoare la aceasta pot fi regăsite în
curând.
Am lăsat bagajele în cameră şi am pornit la
plimbare. Din primele discuţii cu proprietarul am aflat că putem să
ignorăm semnele cu acces interzis care se aflau instalate la
intrarea pe un drum aflat puţin mai jos de pensiune, ignorare care
ne oferă unica posibilitate de ajunge pe malul lacului.
De fapt, pe lac, deoarece acesta era complet
îngheţat şi am avut posibilitatea de a păşi pe apă. Precum
cineva biblic. Atâta doar că sub ghetele noastre apa nu se afla în
stare lichidă ci solidă. Atât de solidă încât unii cu
îndeletniciri pescăreşti dădeau la copcă după ce depuseră ceva
efort pentru a sfredeli gheaţa cât să între cârligul. Sau mai
bine zis cât să poată scoate un peşte micuţ. Că apoi, în
poveştile lor, mărimea şi greutatea peştelui creştea cu fiecare
ascultător...
Pe mine întinderea această de apă îngheţată
şi paşii făcuţi deasupra ei m-au întors cu vreo 30 de ani în
urmă pe vremea când, copil fiind, disputam aproape în fiecare
seară câte o partidă de hochei pe un teren improvizat pe stradă,
cu nişte crose confecţionate, uneori, din lemnul de brad scos din
casă după Bobotează şi cu pucuri din mici butoiaşe de lemn sau
conserve de pateuri. Bun prilej de a-mi aminti de sufletul
administrării patinoarului, Horst – nici nu putea fi decât un
sas! –, pe care nu l-am mai văzut de o grămadă de ani.
A doua zi, după ce admirăm din cameră şi de pe
balcon cum razele soarelui iau în stăpânire suprafaţa imaculată
a lacului, pornim şi noi la plimbare. Aflasem cu o zi înainte de la
gazda noastră că putem urca prin spatele pensiunii şi o să
ajungem într-un loc cu o privelişte foarte frumoasă asupra
lacului.
Urmăm sfatul şi descoperim cea mai frumoasă
panoramă ! Extraordinară, mirifică, superbă! Ajutaţi-mă cu
sinonime!! Plus că întorcându-ţi şi rotindu-ţi privirea ai
parte de minunăţii peisagistice care fac inima să tresalte! Nu pot
să nu mă întreb: oare în Alpi găseşti asemenea imagini? Şi tot
eu îmi răspund că nu. Poate că munţi, zăpadă, brazi, cer
albastru vezi. Dar nu vezi căpiţele de fân şi stânile cocoţate
pe aceşti munţi, cele care pentru mine au un farmec aparte în
orice retrospectivă montană, fie vară sau iarnă.
Şi, pentru ca patriotismul meu să învingă
definitiv, de după o culme îşi face apariţia - prin zăpada până
la genunchi - o sanie trasă de cal, plină cu fân, cu un ţăran
aşezat deasupra aşa cum doar muntenii noştri ştiu să stea şi
cu o leliţă aşezată în spate, pe talpa saniei. Temerile mele cu
privire la acest sejur au fost lăsate undeva în urmă, spulberate
de bucuria faptului că sunt parte privitoare a acestui colţ de rai.
Am rămas ceva vreme pironiţi locului, lasând
soarele să ne dezmierde feţele cu raze calde. O căldură atât de
plăcută încât îmi doream să fi avut un scaun, o carte şi să
mai zăbovim în răsfăţul gratuit de care aveam parte într-o
linişte netulburată de nicio vietate şi de nicio pală de vânt.
Am făcut cale întoarsă pe acelaşi drumeag,
încercând să călcăm cât mai mult pe urmele lăsate de talpa
saniei deoarece acestea au bătătorit câtuşi de puţin zăpada.
Păşind astfel, omătul ne ajungea puţin mai sus de glezne. Dacă
păşeam – cum s-a mai întâmplat – pe lângă aceste urme,
picioarele se afundau până la genunchi în zăpadă. Prilej de a mă
pricopsi cu o cantitate însemnată de apă în bocanci şi cu partea
de jos a blugilor îngheţată... Dar nu conta. Nici nu intenţionam
să bag de seamă.
Pe parcursul acestei drumeţii am făcut
cunoştinţă – întâlnind un tată şi fiu localnici - şi cu o
parte destul de anevoioasă a vieţii muntenilor, cea referitoare la
procurarea lemnelor pentru încălzire, a nutreţului pentru animale,
a necesităţii adaptării la condiţiile mediului în care trăiesc.
Nu ştiu câţi dintre noi s-ar descurca pe acolo. Iar cei doi au
câştigat stima şi consideraţia noastră.
Ne-am continuat plimbarea până în coada
lacului, acolo unde am ajuns în localitatea Colibiţa, strămutată
după adoptarea deciziei de construire a barajului, loc din care îţi
poţi procura una-alta, existând un mic magazin, un bar de zi şi o
farmacie. După cum am aflat de la un sătean, vatra veche a satului
se află sub apă, localnicii primind despăgubiri de la statul român
pentru a-şi ridica alte case.
Am revenit la pensiune după aproximativ 10 km de
plimbare, ne-am aşezat pe două scaune pe veranda de la intrare şi
am lăsat soarele să ne dezmierde din nou. Liniştea din jur era
perturbată arareori de câte un lătrat sau de câte un cocoş
ţanţoş ce ne făcea cunoscut că mai sunt şi alte vietăţi pe
acolo în afara oamenilor şi câinilor.
Ne trezim în ultima zi a sejurului cu regretul că
mâine trebuie să ne prezentăm la serviciu iar pentru asta e nevoie
să ne facem bagajele. La primele ore ale dimineţii remarc că nu am
observat absolut niciun nor pe cer de când am ajuns şi până acum.
După ora 9, de undeva din dreapta noastră, pe
culoarul dintre două creste muntoase, ceaţa atacă lacul. Se putea
observa cu ochiul liber mişcarea vălătucilor, împinşi parcă de
un dispozitiv asemănător celor folosite la spectacole sau în
cluburi pentru a introduce fumul pe scenă.
Natura ne înştiinţa că spectacolul superb
prezentat timp de două zile s-a terminat. Probabil că ştia,
şoptindu-i cineva misterios, că la ora 12 trebuia să predăm şi
noi camera.
Până să plecăm ceaţa aproape că ajunse la
balconul nostru. Ne dădea afară din cameră...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu