vineri, 23 martie 2018

Iarnă la Colibiţa

de Marius Nistor
      
Dacă tot ne-a răsfăţat statul român şi ne-a dat aşa de timpuriu o zi liberă începând de anul acesta, ce mi-a zis Adriana, soţia mea? Hai să mergem undeva şi să ne bucurăm de zăpadă.
Se poate să nu sărbătorim “bobocul” unirii principatelor române? Ce români am fi dacă lenevim în sufragerie, mai ales că guvernanţii sunt grijulii cu clasa muncitoare şi se gândesc că aceasta are nevoie să îşi tragă şi sufletul după – deja – două săptămâni de muncă asiduă ?
Şi unde e mai indicat să petreci câteva ceasuri libere dacă nu în cea mai ozonificată localitate din România? Adică la Colibiţa. Aşa că Adriana, ai vrut ieşire în natură, caută locaţie! Şi a rezervat o cameră la
Pensiunea Lac Colibiţa.
 În seara dinaintea plecării, observând că arborez o figură cam posacă, mă chestionează în legătură cu motivul acestei stări de spirit. Cu toată atenţia în a nu-i strica detaliile organizatorice, mustăcesc ceva în sinea mea şi îi fac cunoscut că nu prea întrevăd pe acolo o modalitate prea plăcută de a ne petrece 2 zile, noi fiind “plimbăreţi” prin excelenţă. Iar acolo unde să ne facem “norma”? Pe şosea? Aşa gândeam în respective zi prelungită până spre miezul nopţii.
Drumul din curtea casei noastre – din Mediaş - şi până acolo este de 199 km, aproape toţi pe şosele bune şi foarte bune, excepţia fiind reprezentată de ultima porţiune a traseului, cea care, din nefericire, este parcursă de toţi turiştii care vor să ajungă în această zonă. E mare păcat, dar mă văd nevoit să acord o notă mică (nici măcar de trecere) autorităţilor locale judeţene bistreţene care au scăpat de sub control administrarea superbului colţ de natură.
Pe lângă drumul din beton spart destul de des şi aflat într-o stare deplorabilă până la primele vile aparţinând de Colibiţa, aceşti funcţionari statali nu s-au implicat deloc nici în amenajarea urbanistică a amplasării vilelor, pensiunilor şi caselor de vacanţă ale mahărilor locali. Probabil din obedienţă faţă de aceştia sau pur şi simplu din neimplicarea lor în activităţile care le revin potrivit fişei postului.
Fiecare proprietar a construit unde a vrut, cum a vrut, a îngrădit cât a vrut astfel încât turiştii nu au acces la marginea lacului!! Care lac nu este proprietate privată a cuiva ci este un lac de acumulare al Apelor Române!! E inadmisibil să permiţi aşa ceva! Peste tot pe unde am umblat în străinătate exista loc de promenadă pe marginea lacului, face parte din frumuseţea, din atracţia locului şi din respectul pentru mişcare în aer liber.
Potrivit celor afirmate de patronul pensiunii la care am fost cazaţi, se are în vedere în acest an obligarea proprietarilor să îşi retragă limitele ariilor lor private cu 8 m, adică până la o anumită cotă de umplere a lacului, aşa cum obligă legea. Nu intru în amănunte că nu sunt hidrolog şi nu voiesc a-mi atrage critici ulterioare. Doar că nu pot să nu mă întreb de ce li s-a permis să ignore legea până în prezent? Să dea Domnul ca următoarea dată când mă mai aciuiesc pe acolo să fie pavată şi o potecă să mă pot plimba pe malul lacului ca la Lago Di Garda!
Aş fi vrut să termin cu punctele negative dar nu pot să nu amintesc haitele de câini, unii destul de mari, care te întâmpină de cum intri în zonă. Dacă eşti pe jos există posibilitatea să tragi o oarecare spaimă iar dacă eşti cu maşina îţi trebuie o oarecare atenţie pentru a nu ţi-o şifona din cauza impactului neprogramat cu ei.
Şi gata cu aspectele negative! Chiar nu mai am niciunul de prezentat! Începutul sejurului a fost în tonuri închise dar continuarea a fost radical opusă. Spre un alb atât de imaculat încât nu e în stare să îl scoată nici Magda Catone cu toate reclamele ei la detergent!
După zdrăngăneala maşinii pe drumul către Colibiţa, ajunşi la lac, oprim în parcarea aflată pe marginea drumului. Mai mult din curiozitate, interesat să observ cât de lung e lacul. Mă bucur pentru ideea acestei halte întrucât, în bataia razelor de soare, lacul se vede foarte frumos încadrat de marginile muntoase acoperite de brazi şi zăpadă, iar pe fundalul unui cer albastru deschis se ridică semeţe vârfurile Munţilor Călimani. Privind spre acest peisaj, mintea face o conexiune cu Zell am See. Deşi am fost acolo vara, nu sunt sigur că iarna îţi oferă o bucurie vizuală mai mare decât cea care se prezintă în faţa ochilor noştri.
Am ajuns la pensiunea pentru care făcusem rezervare, iar detaliile privitoare la aceasta pot fi regăsite în curând.
Am lăsat bagajele în cameră şi am pornit la plimbare. Din primele discuţii cu proprietarul am aflat că putem să ignorăm semnele cu acces interzis care se aflau instalate la intrarea pe un drum aflat puţin mai jos de pensiune, ignorare care ne oferă unica posibilitate de ajunge pe malul lacului.
De fapt, pe lac, deoarece acesta era complet îngheţat şi am avut posibilitatea de a păşi pe apă. Precum cineva biblic. Atâta doar că sub ghetele noastre apa nu se afla în stare lichidă ci solidă. Atât de solidă încât unii cu îndeletniciri pescăreşti dădeau la copcă după ce depuseră ceva efort pentru a sfredeli gheaţa cât să între cârligul. Sau mai bine zis cât să poată scoate un peşte micuţ. Că apoi, în poveştile lor, mărimea şi greutatea peştelui creştea cu fiecare ascultător...
Pe mine întinderea această de apă îngheţată şi paşii făcuţi deasupra ei m-au întors cu vreo 30 de ani în urmă pe vremea când, copil fiind, disputam aproape în fiecare seară câte o partidă de hochei pe un teren improvizat pe stradă, cu nişte crose confecţionate, uneori, din lemnul de brad scos din casă după Bobotează şi cu pucuri din mici butoiaşe de lemn sau conserve de pateuri. Bun prilej de a-mi aminti de sufletul administrării patinoarului, Horst – nici nu putea fi decât un sas! –, pe care nu l-am mai văzut de o grămadă de ani.
A doua zi, după ce admirăm din cameră şi de pe balcon cum razele soarelui iau în stăpânire suprafaţa imaculată a lacului, pornim şi noi la plimbare. Aflasem cu o zi înainte de la gazda noastră că putem urca prin spatele pensiunii şi o să ajungem într-un loc cu o privelişte foarte frumoasă asupra lacului.
Urmăm sfatul şi descoperim cea mai frumoasă panoramă ! Extraordinară, mirifică, superbă! Ajutaţi-mă cu sinonime!! Plus că întorcându-ţi şi rotindu-ţi privirea ai parte de minunăţii peisagistice care fac inima să tresalte! Nu pot să nu mă întreb: oare în Alpi găseşti asemenea imagini? Şi tot eu îmi răspund că nu. Poate că munţi, zăpadă, brazi, cer albastru vezi. Dar nu vezi căpiţele de fân şi stânile cocoţate pe aceşti munţi, cele care pentru mine au un farmec aparte în orice retrospectivă montană, fie vară sau iarnă.
Şi, pentru ca patriotismul meu să învingă definitiv, de după o culme îşi face apariţia - prin zăpada până la genunchi - o sanie trasă de cal, plină cu fân, cu un ţăran aşezat deasupra aşa cum doar muntenii noştri ştiu să stea şi cu o leliţă aşezată în spate, pe talpa saniei. Temerile mele cu privire la acest sejur au fost lăsate undeva în urmă, spulberate de bucuria faptului că sunt parte privitoare a acestui colţ de rai.
Am rămas ceva vreme pironiţi locului, lasând soarele să ne dezmierde feţele cu raze calde. O căldură atât de plăcută încât îmi doream să fi avut un scaun, o carte şi să mai zăbovim în răsfăţul gratuit de care aveam parte într-o linişte netulburată de nicio vietate şi de nicio pală de vânt.
Am făcut cale întoarsă pe acelaşi drumeag, încercând să călcăm cât mai mult pe urmele lăsate de talpa saniei deoarece acestea au bătătorit câtuşi de puţin zăpada. Păşind astfel, omătul ne ajungea puţin mai sus de glezne. Dacă păşeam – cum s-a mai întâmplat – pe lângă aceste urme, picioarele se afundau până la genunchi în zăpadă. Prilej de a mă pricopsi cu o cantitate însemnată de apă în bocanci şi cu partea de jos a blugilor îngheţată... Dar nu conta. Nici nu intenţionam să bag de seamă.
Pe parcursul acestei drumeţii am făcut cunoştinţă – întâlnind un tată şi fiu localnici - şi cu o parte destul de anevoioasă a vieţii muntenilor, cea referitoare la procurarea lemnelor pentru încălzire, a nutreţului pentru animale, a necesităţii adaptării la condiţiile mediului în care trăiesc. Nu ştiu câţi dintre noi s-ar descurca pe acolo. Iar cei doi au câştigat stima şi consideraţia noastră.
Ne-am continuat plimbarea până în coada lacului, acolo unde am ajuns în localitatea Colibiţa, strămutată după adoptarea deciziei de construire a barajului, loc din care îţi poţi procura una-alta, existând un mic magazin, un bar de zi şi o farmacie. După cum am aflat de la un sătean, vatra veche a satului se află sub apă, localnicii primind despăgubiri de la statul român pentru a-şi ridica alte case.
Am revenit la pensiune după aproximativ 10 km de plimbare, ne-am aşezat pe două scaune pe veranda de la intrare şi am lăsat soarele să ne dezmierde din nou. Liniştea din jur era perturbată arareori de câte un lătrat sau de câte un cocoş ţanţoş ce ne făcea cunoscut că mai sunt şi alte vietăţi pe acolo în afara oamenilor şi câinilor.
Ne trezim în ultima zi a sejurului cu regretul că mâine trebuie să ne prezentăm la serviciu iar pentru asta e nevoie să ne facem bagajele. La primele ore ale dimineţii remarc că nu am observat absolut niciun nor pe cer de când am ajuns şi până acum.
După ora 9, de undeva din dreapta noastră, pe culoarul dintre două creste muntoase, ceaţa atacă lacul. Se putea observa cu ochiul liber mişcarea vălătucilor, împinşi parcă de un dispozitiv asemănător celor folosite la spectacole sau în cluburi pentru a introduce fumul pe scenă.
Natura ne înştiinţa că spectacolul superb prezentat timp de două zile s-a terminat. Probabil că ştia, şoptindu-i cineva misterios, că la ora 12 trebuia să predăm şi noi camera.
Până să plecăm ceaţa aproape că ajunse la balconul nostru. Ne dădea afară din cameră...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu