Sub nori, verdele inconfundabilului peisaj italian avea nuanțe
stranii și schimbătoare, ducându-mă cu gândul la penajul irizat
al unui colibri. Cred că niște zile mereu îsorite mi-ar fi făcut
experiența oarecum incompletă. Totuși, în primăvara aceea am
avut mult noroc: niciun strop de ploaie nu mi-a stânjenit căutarea
febrilă și contra-cronometru de a surprinde cât mai multă istorie
și artă prin locurile care au fost leagănul Renașterii în
Europa. Seninul și norii s-au perindat cu schimbul pe tot drumul
nostru – o vreme perfectă de umblat ziua-ntreagă pe străzi.
Nu mai știu la ce oră am ajuns în Assisi. Era înainte de amiază,
cred, iar zidurile micii fortificații umbriene își înfățișau
sobrietatea blocurilor de piatră roasă de vremuri într-o sumedenie
de nuanțe argiloase, ideale pentru iubitorii de rustic și arhaic,
dar mai greu sesizabile pentru ochii doritori de spectacol fastuos.
Din loc în loc, rar și prețios, severitatea medievală era
întreruptă de elegante dar discrete arcade cioplite, ancadramente
și ornamentații de Renaștere foarte timpurie, ca să ne amintească
unde suntem și de ce am venit.
Drumul urca, îngust și mărginit de clădiri sobre și
rectangulare, cu unul-două etaje și cu prăvălii de suveniruri, ca
peste tot prin orașele turistice. La capătul lui, printr-un arc
mare de piatră, se zărea Bazilica San Francesco d'Assisi,
sfântul-cerșetor și truditor cu
