miercuri, 13 septembrie 2017

Un altfel de ghid de turism

     Totul a inceput cu ani in urma. Mi-am dorit sa vad lumea. Apoi au venit oportunitatile. Am inceput sa imi folosesc multele vacante pentru a avea experiente noi, in locuri noi. Si cum pofta vine mancand, prima oara a fost mai greu, apoi totul a devenit firesc. Puneam calendarul pe masa si vanam curse de avion ieftine. Asa am reusit sa ajung in locuri pe care altadata doar le visam. Iar ceea ce regret acum este ca nu am consemnat, dupa fiecare noua calatorie, imediat, impresiile avute. La cald e mai firesc. Acum lucrurile sunt mai estompate parca. Dar orice are un inceput, nu?
     Pasul urmator a venit, de asemenea, in mod firesc. Aveam placerea de a comunica si am observat ca am priza la oameni. Am simtit ca e pacat sa nu transmit mai departe frumusetea lumii. Reuseam, cu elevii mei la inceput, sa fac oamenii sa fie avizi de a vedea lucruri noi. Simteam ca, odata cu fiecare grup format, castig incredere si ma descurc din ce in ce mai bine. Iar asta a fost candva ...demult. Au trecut anii, s-a acumulat experienta. Mi-am spus ca trebuie sa fiu ghid de turism autorizat si am absolvit un astfel de curs (cu specializarea aferenta). Din acel moment lucrurile au devenit serioase, deoarece era necesar sa fiu profesionist. Mi-am dorit intotdeauna insa, sa depasesc bariera "oficiala" si , dincolo de "a presta servicii de turism", sa las, la fiecare program finalizat, cativa noi prieteni. Deviza mea nu putea fi alta decat "Prieteni mereu!". M-a calauzit toata viata si este firesc sa o pastrez in minte intotdeauna. Asa am ajuns "un altfel de ghid de turism", urmarind ca grupurile pe care le ghidez sa fie multumite, dar si sa lase imaginea unor turisti educati, curiosi, agreabili si onesti. Fiecare nou grup este o noua experienta, din care desigur invat tot mai multe. Iar experientele nu sunt putine!

marți, 12 septembrie 2017

Voronețul – Capela Sixtină a Estului

de Claudiu Padurean
Una dintre mănăstirile din Moldova este atât de frumoasă încât a fost comparată de specialiștii în istoria artei cu Capela Sixtină. Este vorba de mănăstirea Voroneț, ridicată de voievodul Ștefan cel Mare, sfânt al Bisericii Ortodoxe, la rugămintea unui alt sfânt ortodox, Daniil Sihastrul, sfătuitorul domnitorului, potrivit UNESCOinRomania.ro.
Inima Voronețului este reprezentată de o biserică de dimensiuni relativ modeste, cu hramul Sfântului Gheorghe, care a fost ridicată în anul 1488, în doar trei luni și trei săptămâni, un adevărat record pentru acea vreme. Voronețul a fost mănăstire de călugări în perioada 1488 – 1785, când așezământul monahal a fost desființat, iar biserica a fost preluată de parohia locală. În anul 1991, viața monahală a fost reluată, sub forma unei mănăstiri de călugărițe.
 erica Voroneț a fost construită după un plan bizantin trilobat, cu o boltă moldovenească peste naos și cu elemente gotice. Interiorul bisericii este
Citeste mai mult aici!

vineri, 8 septembrie 2017

ROMANI CU CARE AR TREBUI SA NE MANDRIM - JULIUS POPPER


de Paul Drosu
Din nou despre un roman care a facut istorie in lume, un roman despre care strainii vorbesc cu mandrie intr-un muzeu DE AL LOR, dar un roman despre care 99% dintre romani nu stiu nimic si, cu atat mai mult, nu apare prin nici un muzeu romanesc (cel putin din cate stiu eu)... 

Mandru ca sunt ROMAN! Astazi va voi povesti cate ceva (pentru multi poate vor parea lucruri uluitoare si incredibile!) despre un alt motiv al mandriei mele de roman: un om, un roman – JULIUS POPPER! Nu stiu cati romani au auzit de acest om, nu stiu cati romani stiu ca romanul Julius Popper are un colt rezervat in "Museo del Fin del Mundo" (Muzeul de la Capatul Lumii) din Ushuaia (Argentina), cel mai sudic oras din lume, orasul de la capatul lumii, muzeu la care m-am dus "chitit" si chiar n-am regretat (am scris cateva randuri chiar si in Cartea de Oaspeti). Si nu stiu cati romani, chiar daca au auzit de acest muzeu, se si duc sa il vada... Nu prea l-am vazut propus prin ofertele agentiilor de turism romanesti… Poate acum, ha, ha…! Bine ca apare intr-un muzeu argentinian, ca intr-unul romanesc (sau o fi si nu stiu eu?)... Ce e interesant, e ca el, de fapt, nici nu a avut cetatenie romana, caci inca nu eram independenti cand s-a nascut, astfel ca a avut cetatenie otomana. Iar dupa independenta, i s-a refuzat cetatenia romana pe motiv ca era evreu... Dar asta nu l-a impiedicat sa isi iubeasca mult tara in care s-a nascut si sa fie unul dintre extrem de PUTINII ROMANI care au explorat teritorii virgine de pe planeta asta si au dat nenumarate denumiri romanesti locurilor descoperite... Julius Popper nu a denumit locurile cu propriul sau nume, ci cu nume ca: râul Ureche, munții Lahovary, Manu și Rosetti, rio Rosetti, muntele Carmen Sylva, Punta Sinaia. Argentina ii este

marți, 5 septembrie 2017

Incursiune in Canionul Tara: merita sa te aventurezi aici?

de Cristian Cezar Han
  Multi ma intreaba daca merita sa vezi Muntenegru, deoarece vor sa aleaga o excursie in aceasta tara (Muntenegru 10 zile), implicit urmand sa vada si Canionul Tara. ,,Oare este periculos acolo?,, Se pare ca aceasta intrebare macina multi turisti, deoarece toata lumea stie pentru ce este cunoscut Canionul Tara. Nu doar ca este al doilea ca marime dupa Marele Canion din S.U.A., dar romanii nu prea isi amintesc cu placere de el. Ca sa nu mai intru in amanunte, va voi spune astazi daca este periculos sau nu Canionul Tara.
   Dupa amiaza, am ajuns in tara cu numarul 10, iar peisajele sunt de nota 10. Stiu ca urmeaza sa vedem Canionul Tara si ca vom face o oprire la faimosul pod Djurdjevica.
    Probabil ca acum, dupa ce ati vazut podul, veti intreba pe unde am urcat sa fac poza si veti fi curiosi sa aflati de cat timp este nevoie sa ajungeti aici din parcare. 
   Raspunsurile sunt:
1. Nu am urcat nicaieri, nu este nevoie sa urci ca sa realizezi fotografii! Poza este facuta din spatele unui magazin de suveniruri si terenul e sigur (este plat).
2. Din parcare nu cred ca am facut un minut. Dupa ce am traversat podul, am poposit aici doua ore.

joi, 31 august 2017

Karatai – Satul Mânzului Negru şi caii dobrogeni

de Cristian Cealera
       Suntem la Nisipari, un sat dobrogean obişnuit, aflat la patru kilometri de şoseaua naţională ce leagă oraşele Medgidia şi Constanţa. O aşezare de aproape 2000 de locuitori şi care depinde administrativ de comuna Castelu. Oameni harnici, case obişnuite, agricultură… Nimic nu pare să ne spună că ne aflăm într-un loc încărcat de istorie. Şi totuşi…

Satul modern se ridică pe locul în care acum mai bine de patru secole exista Karatai, un sat al cărui nume tătăresc se traduce prin Mânzul Negru. Aici, principala ocupaţie a localnicilor de etnie musulmană (majoritari la acea vreme, în plină stăpânire otomană) era creşterea cailor. Dovezi sunt multe. În anul 1595, cavalerul francez Francois de Beccarie de Pavie, senior de Fourquevaux trecea prin Dobrogea noastră, în drumul său spre Moldova şi se oprea la Karatai, acolo unde admira exemplare superbe de cai. Un secol mai târziu, olandezul Gerardus Valk ajungea şi el pe aceste meleaguri dar numea aşezarea Nizzowitz (Nisipari).

Numele Karatai supravieţuieşte însă şi în următoarele secole. În 1828 Hector de Bearn menţiona şi el satul Karatai în timpul periplului său dobrogean. La 1880, Karatai era un sat în care încă locuiau câteva sute de tătari indigeni, urmaşii strămoşilor crescători de cai. Potrivit lui MD Ionescu, citat de profesorul dr. Adrian Ilie în excelenta sa monografie istorică „Valea Kara-Su”, Karatai avea în
Aflati mai multe aici !