CREDINȚĂ ȘI ISTORIE LA MĂNĂSTIREA COMANA

 de Elena Trifan

Localitatea Comana, situată pe malul râului Neajlov, județul Giurgiu, este renumită pentru Delta Neajlovului, Parcul Natural, Satul meșteșugăresc și Mănăstirea ”Sfântul Nicolae”, unde istorie și religie își dau mâna reușind să înscrie momente de unicitate în istoria neamului românesc, unde patriotismul înseamnă credință, dar și faptă pusă în binele unei comunități și al unei națiuni.

 Complexul monahal de aici construit chiar pe malul râului Neajlov este alcătuit din biserica mânăstirii, un muzeu de istorie, un mausoleu și chilii.

Am fost uimiți, mulțumiți și încântați de buna organizare a mânăstirii.

Era zi de sărbătoare, slujba religioasă era în plină desfășurare și noi pelerinii am fi putut rămâne nebăgați în seamă, dar nu a fost să fie așa. Părintele Ghelasie, ghidul mănăstirii, și muzeograful Ioan Dan Rusem ne-au însoțit și cu multă amabilitate ne-au dat explicațiile necesare.

Biserica din curtea mănăstirii are un istoric zbuciumat, alcătuit din perioade de înălțare și decădere din care a ieșit biruitoare precum pasărea Phoenix. În anul 1461, ”pe o insulă în mijlocul mlaștinilor” Comana, ”drept  în iezerul Câlniștei” Vlad Țepeș a construit un lăcaș de cult, o adevărată mănăstirea-cetate, care a fost distrusă în secolul al XVI-lea.

În 1588 boierul Radu Șerban din  Coiani (Mironești de azi), viitor domn al Țării Românești,  în apropierea zidurilor vechii mânăstiri, a pus bazele actualei mănăstiri care a fost pictată în 1609. 

Între 1699-1701 mânăstirea  a fost restaurată. În 1728 a intrat într-o perioadă de declin, după ce  a fost închinată Patriarhiei Sfântului Mormânt de la Ierusalim.  În decembrie 1769 a fost asediată timp de 3 zile de un detașament turcesc din Giurgiu, în 1802 a fost afectată de un cutremur de pământ, în 1854 a fost reamenajată. După secularizarea averilor mănăstirești, între anii 1863-1991 nu a mai funcționat ca mânăstire, ci ca biserică parohială a satului.

În 1876 mlaștinile din jur au fost desecate. În 1908 a fost restaurată, dar după cel de-al Doilea Război Mondial a căzut în paragină.  După 1970 au început lucrări de restaurare. A fost afectată de cutremurele din anii 1977 și 1986 și a fost supusă unor ample lucrări de consolidare. În 1991 a redevenit mănăstire de călugări și a beneficiat de ample lucrări de restaurare cu fonduri europene. Actuala pictură a fost realizată între anii 1992-1996.

Un rol important în amenajarea actuală a complexului monahal de la Comana l-a avut părintele stareț Mihail Muscalu.  Interiorul Bisericii ”Sfântul Nicolae”  evidențiază aceeași legătură istorie-religie care este prezentă în tot complexul monahal de la aici.

În afară de scenele religioase specifice oricărei biserici, la intrare,  pe vitralii sunt pictate chipuri ale unor personalități istorice românești: Vlad Țepeș, Matei Basarab, Neagoe Basarab,vornicul Radu Cantacuzino, Șerban Cantacuzino. În naos o pictură îl înfățișează pe Ștefan cel Mare purtând coroană pe cap, îmbrăcat în hlamidă și cu sabia în mână.

Pictura este realizată pe fond albastru celest, catapeteasma este sculptată în lemn de tei, cu motivul viței-de-vie. Din tezaurul bisericii fac parte și icoanele de la ușile împărătești care au aparținut vechii catapetesme și cele 2 racle cu moaște, una cu moaștele Sfintei Mucenițe Ecaterina și una ce conține o colecție de moaște, printre care se află și cele ale Sfântului Nectarie, Sfântului Nicolae etc.

La rândul ei, curtea bisericii este o dovadă vie și lăudabilă a respectului pentru istoria patriei de care au dat și dau dovadă slujitorii Mănăstirii Comana.

Pe partea dreaptă se află o expoziție documentară, 3 tunuri, 3 diorame ce înfățișează scene istorice, panouri cu informație despre personalități istorice.

Muzeograful mânăstirii, domnul Ioan Dan Rusem, ne atrage atenția asupra unor marcaje din piatră care există în curte și care pun în evidență  fundațiile vechii biserici construite de Vlad Țepeș, care au fost descoperite în anii 1970-1971. În acestea a fost identificat altarul vechii bisericuțe, s-au găsit monede vechi și un mormânt al unui bărbat decapitat despre care se bănuiește că este al lui Vlad Țepeș care a fost ucis în această zonă, în anul 1476, de către Basarab Laiotă.

Bine amenajat și întreținut este și Muzeul de Istorie al mănăstirii în care la parter sunt expuse unelte agricole, planșe cu istoricul localității și fragmente din jurnalele de călătorie ale unor personalități precum: Paul de Alep – 1657, Mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Cretanul – 1746, Cezar Bolliac – 1860, Nicolae Iorga – 1908, arhiepiscopul romano-catolic Raymond Netzhammer, regina Maria,  care au făcut aprecieri la adresa mănăstirii din care vom reproduce selectiv: ”Este o mânăstire mare, trainică, închisă cu ziduri de piatră. În cele patru colțuri sunt patru turnuri cu galerii boltite de jur împrejur pentru înfrumusețarea aspectului și pentru plimbare. Unul din ele seamănă cu unul din turnurile Mănăstirii Sfintei Treimi din Moscova.” (Paul de Alep); ”Am intrat în biserica deschisă fără să văz niciun om. Nicio candelă aprinsă, o sărăcie lucie, vreo două cărți grecești, prăfuite pe tripede și o lespede mare de marmură  sculptată admirabil, cu stema Domnului țării.” (Cezar Boliac), ”Oricui trece cu trenul de la București la Giurgiu, Comana îi va rămâne de neuitat.” (Raymond Netzhammer) etc.

La etaj se află o colecție de obiecte din epoca pietrei, vase de pe vremea cumanilor, icoane vechi, bijuterii de domnițe, arme. O puternică impresie de viață creează manechinele de soldați, domnițe și mai ales ale lui Vlad Țepeș, Radu Șerban, Șerban Cantacuzino.

Credință și istorie, respect pentru sacrificiul în numele libertății patriei, pentru ființa umană, fie în ipostază de confrate sau dușman sunt concentrate și în Mausoleul Paraclis ridicat în memoria ostașilor căzuți pe aceste locuri în Primul Război Mondial, în anii 1916-1919. Acesta a fost construit de Asociația Cultul Eroilor din inițiativa lui Nicolae Iorga și a reginei Maria, pe locul unui vechi paraclis ce data de la 1700. Mausoleul ridicat în cinstea eroilor a fost inaugurat în anul 1932 și în anul 2016 când s-au împlinit 100 de ani de la luptele care s-au dat în zonă, pe data de 25 noiembrie de Ziua Sfintei Mucenițe Ecaterina a fost sfințit și ca paraclis, luându-și vechiul hram ”Sfântul Ierarh Spiridon și Cuviosul Eftimie.”

În el a fost amenajat un osuar iluminat electric, în care sunt expuse osemintele a 720 de soldați necunoscuți dintre care 553 români, 151 bulgari, 10  turci, 4 ruși, și numai 2 germani, deoarece poporul german și-a repatriat eroii. Osemintele celor căzuți pe câmpul de luptă din această zonă au fost adunate de luptătorii germani și depuse aici. Soldații au fost identificați în funcție de uniforma purtată. Mi-au amintit de craniile expuse în Catedrala din Otranto, pe pereții laterali de lângă altar, fiind o dovadă că și România știe să își cinstească eroii într-un mod demn și ingenios.

În mausoleu se află și o placă depusă de poporul englez în memoria unui echipaj alcătuit din 5 compatrioți care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-au prăbușit cu un  bombardier într-o baltă de lângă Comana. Deși trupurile lor au fost repatriate în anul 1990, în fiecare an, în luna mai, când la Comana este sărbătorită Ziua Eroilor, reprezentanți ai Ambasadei Britanice la București vin și depun coroane de flori.  O astfel de sărbătoare avusese loc și cu o zi înainte de a ajunge noi acolo și coroanele de flori mai erau încă proaspete în mausoleu. În pictura mausoleului paraclis sunt prezente scene religioase, chipuri umane și de sfinți, imagini ale unor păsări cu valoare simbolică, sugerând ideea de protecție divină, de viață eternă, obținută din propriul sacrificiu. Astfel pot fi admirate chipuri ale unor conducători  români, precum Constantin Brâncoveanu, regele Ferdinand și regina Maria, Sfântul Dimitrie, Sfânta Treime în ipostaza a trei îngeri, Învierea Domnului, pasărea Phoenix, simbol al regenerării, păunul, simbol al regalității, pelicanul, al sacrificiului.   

Între biserică și apa Neajlovului a fost amenajat un colțișor prevăzut cu bănci de lemn, unde te poți odihni, reculege, ruga, medita, gândi la valurile istoriei care s-au petrecut pe aceste meleaguri, te poți desprinde de necazurile și stresul vieții cotidiene.

În timp ce am vizitat complexul monahal de la Comana auzul și întreaga ființă ne-au fost mângâiate de glasurile blânde și armonioase ale preoților care oficiau slujba duminicală și străpunse de glasurile puternice ale clopotelor în care se contopeau deopotrivă solemnitate, chemare, tânguire.

Mănăstirea oferă o sinteză de istorie și credință, hărnicie, patriotism, sacrificiu, construcție, distrugere și reconstrucție, perseverență, putere de a lupta, aprecia și elogia. 

Biserica Rupestră de la Aluniș

 

de Elena Trifan

După cum se știe, din punct de vedere peisagistic și turistic, județul Buzău se remarcă și prin prezența pe teritoriul său a unui număr mare de formațiuni carstice și de biserici rupestre.
Printre acestea din urmă se află și Biserica ”Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Aluniș, comuna Colți.
După ce ai plecat din Colți și ai ajuns la capătul unui drum de țară de vreo 3 kilometri și jumătate și poți crede că aici se termină lumea și aventura ta de cunoaștere a luat sfârșit, ți se oferă o adevărată revelație.
O poartă din lemn de culoare bleu-albastră te introduce într-un spațiu restrâns, dar uimitor de frumos, protejat de o stâncă în partea dreaptă, ce strălucește vesel și prietenos în lumina soarelui care este foarte puternic în această toamnă.
La poalele stâncii se vede o construcție mică ce îți atrage privirea prin același bleu-albastru relaxant în care este îmbrăcată.
Câteva însemne, precum turla și crucea de deasupa ei, cimitirul din partea dreaptă, te ajută să îți dai seama este un lăcaș de cult religios.
Întâmplarea a făcut ca la bisericuță să îl întâlnim pe Răzvan, un tânăr pădurar de la Ocolul Silvic al Academiei Române, existent în această zonă. Deși locuiește la aproximativ 15 km. depărtare, Răzvan venise aici pentru a nu știu câta oară pentru a se relaxa și a se încărca energetic.
Pentru noi a fost un dar divin, am vizitat împreună biserica și în liniștea și aerul curat din curtea acesteia, ne-a oferit informații despre ineditul complexului în care ne aflam și despre specificul acestei zone.
Explicațiile primite de la Răzvan s-au completat cu cele existente în pisania bisericii, care este expusă atât la exterior, cât și în interiorul bisericii.
Biserica este foarte veche, se spune că datează de la 1274.
În mentalitatea oamenilor din zonă ea este o adevărată minune dumnezeiască și i-au atribuit origine legendară.
Se spune că au fost doi ciobani, Vlad și Simion. Unul din ei a avut într-un vis revelația Maicii Domnului care îi spunea să sape în stâncă unde va gasi icoana ei. I-au ascultat sfatul, au găsit icoana și au dăltuit biserica în piatră. Numele lor sunt scrijelate pe unul din pereții altarului.
După cum se menționează în pisania bisericii, ”Atestările documentare datează din Evul Mediu și constau în danii, litigii și acte comerciale. Astfel, un hrisov al țarului Mihnea Turcitul din 1586-1587 prin care soția lui, doamna Neaga, înzestrează schitul, făcându-l mânăstire.”
Din punct de vedere al construcției, bisericuța are formă de navă, pereții și turla din scândură, 8,80 metri lungime, 4 metri lățime și 2,80 înălțime. Între 1840-1850 a fost prevăzută cu un pridvor de scândură pe ai cărui pereți au fost aplicate icoane din tablă de zinc.
Naosul și altarul sunt săpate direct în stânca nezugrăvită și nepictată, care poartă amprentele timpului și ale ritualurilor religioase.
Catapeteasma originală a fost construită în anul 1870 din lemn de stejar și a fost împodobită cu icoane din tablă de zinc. Actuala catapeteasmă executată tot în lemn are sculptat pe ea motivul strugurelui. Deasupra ușilor împărătești și diaconești este prevăzută cu medalioane cu chipuri de sfinți.
În pridvor, ca și în naos, câteva icoane sporesc sacralitatea locului.
Atât naosul, cât și altarul primesc lumină naturală prin ferestre decupate în stâncă. În partea dinspre stâncă, o scară cioplită în piatră conduce spre clopotniță.
Înscrisurile în chirilică și în paleoslavă îi confirmă vechimea, îi accentuează taina pentru necunoscători și valoarea documentară pentru specialiști.
În apropierea bisericii, tot în stâncă se află chiliile, în care, probabil, au locuit ciobanii sau călugării.
Atât ușa de la intrare, cât și cea dintre cele două camere și ferestrele prin care pătrunde lumina naturală sunt decupate în stâncă.
Prima cameră se pare că a servit drept bucătărie, după cum sugerează formele existente aici, vatra și focul, cât și afumătura de pe tavan.
În cea de-a doua cameră se află un pat și o masă sculptate în piatră, ceea ce conduce la ideea că a fost folosită pentru dormit. Ulterior, au fost depuse aici și câteva icoane și cruci din lemn.
Ambele camere au câte o fereastră cioplită în stâncă, pe unde pătrunde lumina naturală.
Înainte de biserică, tot în stâncă mai este un spațiu concav a cărui utilitate inițială nu o cunoaștem. Este posibil să fi fost loc de refugiu sau unde se săvărșeau ritualuri religioase.
Astăzi în el au fost depuse o cruce din lemn și două din piatră.
Complexul bisericesc de la Aluniș, redus ca dimensiuni, dar amplu ca întindere în timp, mai oferă încă o surpriză. Dacă urci pe o cărare existentă pe stâncă, pe vârful acesteia poți întâlni ”Scaunul Domnului”, un obiect sculptat în piatră, de unde ai priveliștea încântătoare a împrejurimilor. În trecutul îndepărtat, a fost, probabil, loc de odihnă, de observație, de meditație sau de realizare a unor sacrificii.
Este singura biserică rupestră din Munții Buzăului în care se mai oficiază slujbe și astăzi și pe care am găsit-o deschisă și în afara acestora, așteptându-și tăcută, modestă și binevoitoare credincioșii și vizitatorii pentru o mai bună cunoaștere a specificului așezămintelor religioase românești și pentru îndeplinirea rolului misionar pentru care a fost creată.
Brazii înalți, teii cu multe brațe din curtea mânăstirii vin să completeze frumusețea și puterea de relaxare și energizare a acestui spațiu în care omul și-a construit sălaș divin, în puterea stâncii în care pulsează fluxul unei vieți ancestrale, calme, calde și mângâietoare; loc de recluziune din fața furtunilor de orice fel ar fi fost sau ar putea veni.
Mircea Eliade avea dreptate, sacrul se camuflează în profan, totul este să știm să îl descoperim și să ne adăpăm din puterea lui.

Dobrogea, ținutul contrastelor și al diversității - Delta Dunarii

 de Elena Trifan

 Un popas în localitatea Murighiol îţi oferă şansa de a trăi momente de linişte, izolare şi arhaicitate. Majoritatea străzilor sunt pietruite, case tradiţionale din lut, acoperite cu stuf coexistă cu câteva vile moderne dintre care unele au acoperişul din stuf sau au în curte şi câte un foişor acoperit cu stuf, din loc în loc, câte o barcă veche abandonată. La marginea satului poţi avea priveliştea caselor fără garduri, a unei văi pe care creşte stuf şi pasc animale, a dealului cuprins de uscăciune.

 Un farmec aparte îl dau peisajului dealurile unduioase ale localităţii Mahmudia, ce par izbucniri simetrice ale unor energii telurice, lăcaş al zeilor, al blândeţii şi al armoniei. Două centrale eoliene situate în faţa lor par siluete albe ce ne fac prietenos cu mâna într-un peisaj auster. Localitatea Mahmudia, cu aspect mai mult de oraş decât de sat, este situată chiar pe malul Dunării, legătura cu tradiţia arhitectonică este mai greu de găsit. Cu greu reuşeşti să dai de câte o casă acoperită cu stuf. Farmecul este însă sporit de imaginea Dunării cu malurile ei acoperite de verdeaţă, apa liniştită, cerul albastru fără niciun fel de nor, aerul blând. Am ajuns seara când cerul şi apa erau acoperite de vâlvătaia cu nuanţe de indigo şi auriu a asfinţitului. Un miracol ceresc învăluia totul în mister. Tainele serii se contopeau cu cele ale zilei, cele ale apei se uneau cu cele ale cerului. Realitatea părea fascinant de diafană, cu irizări divine proiectate pe pânza unui pictor. În jurul orei 6 dimineaţa am aşteptat cu respiraţia tăiată răsăritul soarelui care s-a desfăşurat timp de o oră, după un ritual care pentru noi rămâne o enigmă. Natura încă mai dormita. În atmosferă plutea un calm desăvârşit, singurele vieţuitoare erau câţiva pescari care îşi încercau norocul stând pe malul apei şi câţiva pescăruşi care dădeau târcoale deasupra acesteia. Liniştea dimineţii era tulburată doar de zgomotul unei bărci cu motor şi de croncănitul câtorva păsări. Soarele şi-a arătat cu greu chipul pe cer. Părea un bătrân mucalit ce îşi râdea fin de nerăbdarea noastră de a-l vedea.

- Hai, bătrâne, zvâcneşte şi arată-te pe cer în toată splendoarea ta cosmică! La început i-am ghicit doar prezenţa prin flacăra de culoare roşie ce a apărut pe cer dintre copacii de pe malul opus. Treptat s-a conturat imaginea unui disc argintiu înconjurat de o coroană aurie. Părea un ochi cosmic, un tunel luminos ce făcea legătura cu străfundurile Universului, din care îşi trăgea izvorul şi a cărei esenţă de un alb metalic incandescent o capturase în imaginea sa care se reflecta în apă sub forma unei lumânări albe îndreptate spre adâncuri. Pe măsură ce soarele se înălţa pe cer, cu atât chipul lui devenea tot mai difuz, fâşia albă de pe ape se alungea, reuşind să lege cele două maluri. Cer şi ape se colorau în galben-portocaliu. Copacii de la răsărit erau întunecaţi, în timp ce în partea opusă a apei şi a localităţii umbrele dimineţii erau alungate până la iluminare totală. Treptat culorile din jurul soarelui s-au contopit în marea albastră a cerului, fâşia strălucitoare de pe ape a dispărut. Soarele triumfase, devenise un rege puternic şi semeţ, care unea cerul cu apele, apele cu uscatul, captivant şi respingător în strălucirea lui nefirească ce îţi ardea privirea. Să fie flăcăul din poveste metamorfozat în astru mândru şi seducător? Biserica şi cimitirul îşi înălţau chipul alb în lumina soarelui. Satul se trezea încet la viaţă. O nouă filă a vieţii universale se desfăşura de la înaltul cerului până în adâncurile apelor. Gânduri de lumină îmi limpezeau creierul, o adiere caldă şi blândă îmi mângâia sufletul, o nouă bucurie că exişti, că poţi privi şi admira.

Marea revelaţie a călătoriei noastre a constituit-o însă o plimbare de trei ore cu barca cu motor pe canalele şi lacurile deltei, mai exact pe traseul: canalele Carasuhat, Litcov, al Lacului Rotund, pe lacurile: Rotund, Cozminţâu Mare, Cozminţâu Mic, Rădăcinos, Gorgova, canalul Gârla Filatului, până la Murighiol. O plutire mai iute sau mai lină asigurată cu multă pricepere de către barcagiul nostru, Ivan Silvian, zis Căpitanu, om al locului, pasionat de ape şi de pescuit, ne-a dezvăluit imagini fascinante, originale şi inegalabile care diferă de la un canal la altul, de la un lac la altul, de la o insulă şi insuliţă la alta. Dunărea s-a dovedit o alma mater, generoasă şi fermecătoare, apărută în vremuri imemorabile, care şi-a creat forme originale de viaţă, ce par izvorâte din adâncuri, întrajutorate de puterea cerului. Barca spinteca valurile, creând în jur o broderie acvatică ce se pulveriza în picuri argintii.

Am plutit prin liniştea desăvârşită a dimineţii însorite, cu simţurile ascuţite la culme. Se auzeau doar clipocitul fin al apei străpunse de barcă şi glasul vreunei păsări, în schimb văzul şi mirosul ne-au fost surescitate la culme. Canale mărginite de perdele de stuf şi papură, de sălcii cu rădăcini bogate ieşite la suprafaţă, cu crengi aplecate asupra apei sau cu vârfurile unite în boltă deasupra acesteia, lacuri lipsite de vegetaţie sau acoperite aproape în întregime cu nuferi şi riziac printre care barca abia îşi făcea cu greu loc să treacă, copaci uscaţi în care cormoranii stăteau nemişcaţi, dispuşi după reguli cunoscute numai de ei păreau desprinşi dintr-o poveste sau dintr-un manual de geometrie.

Deşi toamna se afla la începuturile ei, din punct de vedere cromatic delta părea în perioada ei de apogeu, o fertilitate mustoasă pulsa în verdele plantelor. Apa era limpede, de culoarea plantelor care se reflectau în ea sau a cerului senin. O diversitate de păsări acvatice: pelicani, răţuşte, stârci, egrete izolate sau în stoluri, mai aproape sau mai departe de barca noastră, diferite prin mărime, formă, culoare, comportament ne ţineau atenţia trează, ne ofereau o nouă şi nouă surpriză, o nouă şi o nouă uimire, o nouă şi o nouă formă de cunoaştere. Unele zburau în preajma noastră, altele pluteau liniştite pe lac, altele se odihneau în stoluri pe apă sau în copaci, un stol de pelicani în mişcare se zbătea pentru a-şi face rost de hrană. O imagine neaşteptată părea desprinsă dintr-o epopee antică. Pe o insulă plină de verdeaţă, în lumina soarelui, o turmă de vaci păştea cu mare sârguinţă. Cum au ajuns aici? Printr-un vechi meşteşug specific, probabil, numai oamenilor acestor locuri şi anume prin apă, legate cu o funie de o barcă cu motor. Să fie o nouă întruchipare a Vacilor Soarelui?

Delta îşi are nu numai flora şi fauna, ci şi mirosul ei. O mireasmă de mâl fertilizator, în care s-au topit vieţile animalelor şi ale plantelor care au sălăşluit de secole aici, ne-a umplut nările, coborându-ne până în adâncul fiinţei. Cu cât te afundai pe canale, cu atât simţeai mai puternic mirosul de mâl şi viaţă acvatică. Pământul lăsat în urmă îmi părea uscat şi auster, o plutire infinită pe ape devenise o nouă tentaţie. Abia acum am înţeles de ce unii oameni nu se pot desprinde de lumea apelor.

Mi-au venit în minte locuinţele lacustre, cât şi locuinţele moderne ale prezentului construite pe ape şi mi-ar fi plăcut să trăiesc în una din ele. Singurele fiinţe umane care s-au pierdut pe aici eram noi şi câţiva pescari. Am avut impresia că suntem un miracol al civilizaţiei rătăcit în lumea apelor. Un puternic sentiment de părere de rău m-a cuprins că acest paradis unic în lume nu are vizitatori. Mi-ar fi plăcut să îl văd plin de un număr mare de bărci, plutind în toate direcţiile, în care turişti veniţi de pe toate meridianele lumii să se bucure de ceea ce văd, să se salute în diverse limbi. Delta mi s-a părut singură, retrasă în lumea ei interioară, insuficient de vizitată şi de valorificată. Stuful aşteaptă o mână dibace care să îl taie şi să îl facă util societăţii, cormoranii care oferă o încântare vizitatorilor sunt duşmanii ecosistemului. Ne-am bucurat să îi privim, dar ne-am întristat auzind că prin înmulţirea lor necontrolată devin un pericol pentru peştii cu care se hrănesc. Spectacolul nautic s-a continuat însă cu unul culinar, un meniu pescăresc cu ciorbă şi saramură pregătite în ceaun, la foc de lemne, după reţete dobrogene de organizatorii noştri ploieşteni: Vasilica Satmari şi Vasile Robescu.

Delta Dunării este sursa multor contradicţii. Avem ape, dar nu avem peşte suficient, avem stuf, dar nu avem fabrici de hârtie, avem frumuseţi inegalabile, dar nu avem turişti suficienţi, trăim în era performanţei tehnice, dar ne deplasăm prin deltă cu mijloace învechite, avem ecosistem, dar nu avem legi corespunzătoare pentru protejarea lui. În calitate de turişti am bătătorit pragurile altor ţări în căutare de frumuseţe şi senzaţional şi uităm că raiul ne bate la uşă. Ce ar face alte ţări ale lumii din el dacă l-ar avea? Oricât de insensibil ai fi, nu poţi să nu îi simţi singurătatea şi plânsul interior. O fascinaţie amară te va obseda mult timp.

Arbanasi - o adevărată fortăreaţă medievală

de Elena Trifan

Ne îndreptăm spre satul Arbanasi, o adevărată fortăreaţă medievală, situat la 4 kilometri de Târnovo, inclus în patrimoniul UNESCO. Bazele satului au fost puse de albanezi şi greci. Timp de câteva secole s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman. 

Numele localităţii este menţionat pentru prima dată într-un document din 1538, prin care sultanul Soliman Magnificul a dăruit această aşezare ginerelui său, marele vizir Rustem paşa, căsătorit cu Mirimah, fiica sultanului. Satul a cunoscut o dezvoltare înfloritoare în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea când a dezvoltat relaţii comerciale puternice cu Italia, Austria, Ungaria, Rusia, Transilvania, India. Demne de remarcat sunt relaţiile existente de-a lungul timpului între Arbanasi şi Ţările Române. În 1639 în Sibiu s-a constituit Compania grecească condusă de persoane din Arbanasi.

În Arbanasi, în anumite perioade au trăit familii aristocratice româneşti, precum Cantacuzino, Brătianu, Filipescu, Brâncoveanu. Constantin Brâncoveanu avea o casă în Arbanasi. Stema Cantacuzinilor a fost sculptată pe iconostasul Bisericii „Naşterea lui Iisus” şi al Bisericii „Sfântul Nicolae”. Domnitorul român Vasile Lupu s-a născut în Arbanasi de unde era originară familia sa. Mai multe familii de boieri valahi trăiau în Arbanasi si locuitori ai satului Arbanasi s-au retras in Valahia în timp de ciumă, holeră şi din cauza atacurilor bandiţilor turci. (După Petya Ovcharova - Arbanasi Veliko Târnovo; Arbanasi e la chiesa Natività di Cristo).

Ajungem în localitate şi suntem impresionaţi în primul rând de arhitectura tradiţională păstrată de localnici cu sfinţenie, de aerul curat şi aspectul îngrijit al aşezării. Totul degajă o puternică impresie de vechime, siguranţă şi rigoare geometrică, un puternic instinct de apărare a proprietăţii individuale şi colective. Fiecare casă este alcătuită în partea de jos din piatră şi în cea de sus din zid văruit alb sau din lemn sau jumătate este din zid şi jumătate din lemn. Ferestrele şi uşile sunt vopsite într-un maro antichizat, ceea ce sporeşte impresia de vechime. La geamuri au gratii din fier forjat. Fiecare casă este înconjurată de un zid solid, construit din piatră acoperită cu olane de culoare roşie. Pe oameni nu îi deranjează uniformitatea, nu simt nevoia concurenţei de a fi cât mai originali în construcţiile lor, pentru ei important este să conserve un mod de viaţă emblematic. Pătrundem pe o stradă îngustă, străjuită de zidurile gardurilor identice, unde ai impresia că pe caldarâm auzi mersul cailor de altădată sau vezi o lume pestriţă, ţărani în costume populare, turci cu turbane, căruţe trase de măgari, trăsuri boiereşti, soldaţi înarmaţi, meşteşugari ce îşi vând produsele.

Plimbarea pe o singură stradă ne dezvăluie aspecte complexe ale vieţii din Arbanasi. În magazinul pictorului Ivan Ivanov găsim o colecţie bogată de obiecte vechi, vase moderne de ceramică, foarte multe picturi cu motive laice şi religioase, realizate pe vase de lemn, mai ales pe copăiţe, scoarţă de copac, jumătate de cofă, chiar şi pe un fier de călcat vechi. Pictorul şi-a propus să adune în tablourile sale tradiţie şi originalitate, să imortalizeze peisaje, clădiri şi chipuri umane din Arbanasi şi din zonă. La un colţ de stradă sunt tarabe cu icoane pe sticlă, feţe de masă cu motive populare. Ajungem la Complexul Etnografic Bakgarka, vechi de aproximativ 350 de ani, alcătuit dintr-o vilă cu două etaje, o curte spaţioasă şi relaxantă, situat într-un spaţiu liniştit, cu aer curat, înconjurat de un zid solid. A aparţinut de-a lungul timpului mai multor proprietari. La un moment dat s-a aflat şi în proprietatea domnitorului român Constantin Brâncoveanu despe care se spune că după înfrângerea revoltei de la Chiprovtii i-a adăpostit pe refugiaţii bulgari in ţara sa. Clădirea a avut un rol important în istoria Bulgariei, de-a lungul timpului servind ca loc pentru diverse familii în momente de nelinişte sau de robie şi pentru călugării de la Athos. De asemenea, a funcţionat ca şcoală şi spital pentru copii. Astăzi, Complexul Bakgarka a fost transformat în hotel şi restaurant.

Într-o curte, ascunsă parcă privirilor se află Biserica „Naşterea lui Hristos”, datând din secolul al XVI-lea, o minune arhitectonică şi picturală, o sinteză de artă, ştiinţă, religie, viaţă sacră şi profană, un mod de exprimare a unei viziuni proprii despre lume şi viaţă.

Pătrundem într-un singur restaurant, „Cheshmata”, ai cărui pereţi sunt bogat împodobiţi cu obiecte tradiţionale de artizanat: costume populare, furcă de tors cu caier, ştergare etc. Cei doritori aici pot servi cheshmata, un preperat culinar propriu, pregătit din cinci feluri de carne. Şi aici ca şi în celelate localităţi vizitate, oamenii sunt primitori, amabili, preţurile la muzee sunt acceptabile, variind între 4-6 leva, în muzee se pot face fotografii fără a se plăti taxă suplimentară, uneori plata se poate face şi în lei, la pangare şi în magazine pot fi găsite albume şi pliante redactate şi în limba română, unii vânzători şi muzeografi au cunoştinţe modeste de limba română. Mai presus de toate se află respectul locuitorilor pentru tradiţie despre care putem spune fără să greşim că aici are rezistenţa pietrei.

Plecăm spre casă. În timp ce coborâm colina pe care se află localitatea, în faţa noastră, la o depărtare nu prea mare, pe un spaţiu agricol plat o mare de rapiţă galbenă ne încântă privirea. Drumul de întoarcere se desfăşoară în lumina blând-aurie a soarelui de primăvară ce se pregăteşte să coboare spre asfinţit. 

Biserica „Naşterea lui Hristos” Arbanasi

de Elena Trifan

Într-o curte, ascunsă parcă privirilor se află Biserica „Naşterea lui Hristos”, datând din secolul al XVI-lea, o minune arhitectonică şi picturală, o sinteză de artă, ştiinţă, religie, viaţă sacră şi profană, un mod de exprimare a unei viziuni proprii despre lume şi viaţă.  Biserica ale cărei părţi au fost construite la date diferite este alcătuită dintr-un naos pentru bărbaţi, un pronaos pentru femei, o galerie şi o capelă. Este de înălţime joasă, pereţii şi bolta sunt bogat împodobite cu fresce realizate în culori vii, strălucitoare. În total sunt pictate aproximativ 5000 de chipuri omeneşti. În naos se află picturi precum: „Sfânta Maria”, „Euharistia”, „Liturghia cerească”, părinţi ai Bisericii, martiri şi sfinţi, sărbătorile, patimile şi miracolele lui Iisus, „Naşterea Maicii Domnului”, „Adormirea Maicii Domnului”,”Intrarea în Templu” etc. Pe bolta Bisericii sunt trei picturi care îi reprezintă pe Hristos Emanuel, Iisus Pantocratorul purtat de îngeri în zbor, Trinitatea înconjurată de îngeri. Iconostasul sculptat foarte fin în lemn aurit este luminos şi strălucitor. Pe el se află icoane impresionante, printre care şi Geneza. În pronaos sunt pictate Judecata Universală, sfinţi monahi, scene din viaţa Fecioarei Maria, 24 de scene din „Imnul către Fecioară”. Pe peretele de nord şi pe boltă sunt imagini unice: în partea de jos portretele a doisprezece filozofi greci şi deasupra lor arborele genealogic al lui Iisus a cărui rădăcină este regele David. În centrul arborelui genealogic se află figura lui Iisus Hristos. Pe boltă este pictat Iisus Pantocratorul înconjurat de imagini cu îngeri, de Fecioara Maria şi de Ioan Botezătorul. În colţuri sunt imaginile celor patru evanghelişti şi pe ambele părţi figuri de profeţi.

În Capela „Sfântului Ioan Botezătorul” sunt pictate imagini din viaţa sfântului şi din minunile sale, un calendar mural, supliciul martirilor din lunile septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, Naşterea lui Hristos, Masacrul Pruncilor. Pe cupolă este şi aici pictată imaginea lui Iisus Pantocratorul. În Galerie poate fi admirată printre alte picturi o imagine mai puţin obişnuită pentru o biserică, dar foarte bine realizată, „Roata vieţii”, alcătuită din cercuri concentrice care înfăţişează etape din viaţa omului, lunile anului şi zodiacul. 

Privită în ansamblul ei Biserica „Naşterii Domnului” din Arbanasi constituie o adevărată enciclopedie în imagini a unei viziuni despre viaţă şi moarte, în care aspecte consacrate de scrieri mai ales religioase sunt prezentate într-o manieră originală de pictorii atenţi la stilurile picturii religioase a timpului, dar dornici să dea glas şi modului propriu de a gândi, de a simţi, de a înfăţişa. Biserica „Naşterii Domnului” din Arbanasi este totodată un elogiu adus devenirii cosmosului şi Creatorului Suprem, o formă de rezistenţă a unui mod de viaţă şi a religiei ortodoxe, în ciuda valurilor istoriei care s-au abătut asupra localităţii aflate secole de-a rândul sub ocupaţie otomană. Imaginile foarte numeroase şi culorile vii în care sunt înfăţişate creează o impresie sui-generis de viaţă.