marți, 9 noiembrie 2021

Palatul Florescu-Ştirbey - Muzeul Oraşului Sinaia


 de Elena Trifan

Într-o zi de toamnă târzie am plecat într-o călătorie cu trenul de la Ploieşti la Sinaia. Soarele strălucea palid, singurele vieţuitoare, o turmă de oi albe la păscut. Copaci cu frunze galben-arămii sau arse de suflul toamnei. Nemiloasa toamnă a supt din arbori verdele plin de viaţă, le-a ars sufletul şi i-a lăsat goi în bătaia vântului şi a viscolului ce au să vină. Sufletul ei de zgură se teme de lumină şi căldură. Să fie oare o fiinţă atât de iubitoare de uscăciune? Vrea viaţă ascunsă în trunchiuri dorminde asemenea ursului în vizuină? Copacii au acumulat oare hrană destulă din belşugul verii? Din pădurea suferindă se mai înălţa doar câte un copac de un galben ruginit. Pe măsură ce trenul urca stâncile sure îşi arătau chipul trist. Soarele lucea anemic, fără să aducă în natură niciun zâmbet. 

Cu cât înaintam, chipul pădurii se tot întuneca. La Comarnic copacii nu mai sunt prăfuiţi de albul cenuşiu al Fabricii de Ciment; un câştig pentru sănătatea naturii şi a oamenilor, dar o pierdere pentru dezvoltarea localităţii şi a ţării întregi. Din loc în loc pâlcuri verzi de conifere spărgeau monotonia peisajului, creând mici oaze de viaţă plăpândă. Prahova cu străluciri argintii curgea limpede şi sârguincios la vale. În tren a început să se simtă aerul rece şi curat de munte. Cromatica pădurii devenea tot mai tristă. Peisajul era luminat doar de albul mestecenilor şi de strălucirea firavă a soarelui. Stâncile au devenit tot mai abrupte, cerul albastru cu nori cenuşii părea tot mai aproape, pădurile de foioase tot mai suferinde.

În Sinaia pădurea şi-a pierdut total chipul pastelat. Pe muntele opus gării se zăreau doar câţiva arbori de conifere verzi, fără a face viaţa să pulseze. În păduricea din faţa gării singura impresie de viaţă era dată de iedera care se căţăra pe copaci. Oraşul nu mai este plin de viaţa de odinioară. Pe muntele din spatele Hotelului Montana crestele erau acoperite de zăpadă şi se pierdeau în alburiul cerului. Din frumuseţea cromatică a toamnei se mai păstra doar chipul divers colorat în galben, alb, grena al crizantemelor de pe rondul din mijlocul străzilor ce se intersectează în centrul oraşului. În jurul prânzului soarele a devenit mai generos şi şi-a revărsat peste oraş lumina lui aurie, o bucurie pentru oameni, plante şi păsări. Un stol de porumbei zbura fâlfâind vesel din aripi, încercând parcă să se sincronizeze în mişcarea lor circulară cu forma rondului de flori. Soarele a dispărut repede şi ei şi-au încetat zborul.

O atracţie nouă pentru localnici şi pentru turişti o constituie Muzeul Oraşului Sinaia amenajat în Palatul Florescu-Ştirbey de pe Bulevardul Carol, nr. 28, cea mai veche clădire cu valoare arhitecturală a oraşului, inaugurat în anul 2015. Palatul Florescu-Ştirbey a fost construit în anii 1874-1875, fiind reşedinţa de vară a prinţesei Alina Ştirbey, fiica domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbey, şi a soţului acesteia, generalul Ioan Emanuel Florescu. Palatul este construit din piatră, în stil romantic german, după proiectul arhitectului olandez Josef Iacob Schieffelleers.

În cele 13 săli ale sale de la parter şi de la subsol, muzeul şi-a propus să prezinte o sinteză a vieţii materiale şi spirituale a oraşului Sinaia, atât diacronic, cât şi sincronic, prin intermediul planşelor, hărţilor, tablourilor, machetelor, fotografiilor şi al diverselor obiecte de mobilier, de vestimentaţie sau specifice anumitor domenii de activitate. Astfel, la parter, trecut şi prezent stau faţă în faţă. În holul din mijloc sunt expuse planşe care prezintă istoria oraşului Sinaia, documente, obiecte de cult religios etc. În partea stângă se află Camera aristocratică, elegantă şi rafinată unde pot fi admirate costume de epocă, obiecte de mobilier, tabloul prinţului Dimitrie Ghica. În partea dreaptă se află imagini ale oraşului Sinaia în comunism.

Pe o scară de lemn poţi coborî pe trepte de istorie şi să faci cunoştinţă cu aspecte din trecutul oraşului: arborele genealogic al familiei Ştirbey, statuia generalului Ioan Emanuel Florescu, tabloul regelui Mihai I al României, trenul Venice Simplon Orient, Poiana Stânii Regale, Stâncile Franz Joseph, reproducere la scară a basoreliefului comemorativ montat la Stâncile lui Franz Joseph, vizitele Ducilor: Vladimir Alexandrovici al Rusiei, Alfred de Saxa-Coburg şi Gotha, Boris Vladimirovici al Rusiei, a Arhiducelui moştenitor Franz Ferdinand al Austro-Ungariei. De asemenea, poţi întâlni informaţii despre Cercetaşii României, primarii şi cetăţenii de onoare ai oraşului, personalităţi, oraşe înfrăţite cu Sinaia, Salvamont, sporturile de iarnă.

Două camere sunt dedicate Parcului Natural Bucegi, unde pe lângă macheta acestuia, sunt oferite şi informaţii teoretice despre el, floră, faună, păşunat. Piatra rece a pereţilor prinde viaţă printr-o impresionantă expoziţie de fotografii cu orhidee şi una cu trofee cinegetice. Nu există colţişor al muzeului care să nu fi fost valorificat, când ieşi dintr-o sală şi crezi că vizita s-a terminat, un alt spaţiu îţi oferă noi şi noi surprize. Obiectele obţinute prin strădania localnicilor au fost plasate cu inteligenţă şi bun gust, cu respect pentru mediul ambiant şi istoria lui, pentru un oraş nobiliar, emblematic pentru profilul geografic şi spiritual al poporului român. 

Ne-am întors spre casă la ora asfinţitului. El, regele Universului în zilele de vară, părea o simplă fiinţă bolnavă ce se lupta din răsputeri cu marea de petrol a cerului pentru a-şi arăta chipul plăpând ce încerca să-şi concentreze strălucirea într-un ochi incandescent ce părea mai degrabă coama dezordonată a unui leu. Era incapabil să ardă, să îşi arate măreţia cromatică. Treptat a început să prindă putere, să îşi mărească chipul difuz, să îmbrace atmosfera din tren în lumini şi umbre şi să trimită o vagă lumină aurie peste muntele advers. Pe măsură ce ne apropiam de Ploieşti, când ne aşteptam mai puţin privirile ne-au fost captivate de un senzaţional spectacol de culori al cerului. Soarele îşi arăta măiestria. O pată de un galben intens în centrul căreia se afla un ochi alb se profila la orizont. Dungi mov-vineţiu, galben şi roşcat alternau paralel cu ea.

Puerto Eden, printre salbaticele fiorduri sudice chiliene


de Paul Drosu
Un loc in care nu prea ajung romanii...dar nici prea multi de alte neamuri! Caci aici este unul dintre cele mai izolate si greu accesibile locuri de pe Pamant in care traiesc oameni! O izolare comparata adesea cu izolarea Insulei Pastelui...
Printre salbaticele fiorduri sudice chiliene, unde se afla un satuc uitat de lume, ultima comunitate de circa 170 de suflete de indieni alacalufi (Kawéshkar, cum se numesc ei insisi), cu acces numai din Pacific - Puerto Eden (!), in zona de pe glob cu cele mai multe zile ploioase la nivelul marii, dintr-un an (adica aproape in fiecare zi din an ploua)! Si tot in acea zona se varsa in Pacific si cel mai mare ghetar din America de Sud si, totodata, cel mai lung ghetar din emisfera sudica, din afara Antarcticii – 66 km lungime si 1300 km2 suprafata - Pius XI, care, uimitor pentru zilele noastre, creste! Ceea ce spune multe despre nivelul precipitatiilor si temperaturilor de pe aici!!
In spate se vad Anzii inzapeziti, cu imensa calota de gheata - Hielo Patagónico Sur (Campul de gheata Patagonez sudic), al doilea (si foarte aproape ca suprafata) dupa Kluane National Park din Alaska, cel mai mare camp de gheata continua din zone non-polare de pe Pamant. Iar in spatele acestei imense calote de gheata se afla celebrele si cele mai greu de escaladat varfuri montane din cele 2 Americi - El Chalten (Fitz Roy) si Cerro Torre! 

Fátima – Miracolul din inima Portugaliei

de Livia Mihaela Manzatu
Dedicând primul articol vizitării capitalei Portugaliei, astăzi m-am gândit să vă invit într-un loc strâns legat de credința creștină, aflat la doar 125 de kilometri distanță de Lisabona.   
Este vorba despre Fátima, un loc încărcat de mister și miracole. Fascinată fiind de legenda celor trei mici păstori de la Fátima, m-am bucurat să aflu că în circuitul pe care l-am făcut în Portugalia în 2016 acest loc era trecut printre destinații.
Să începem totuși cu legenda...  
13 mai 1917 a fost o zi care a schimbat viața celor trei copii din Aljustrel (un sat lângă Fátima): a Luciei dos Santos (10 ani) și a celor doi veri ai săi: Francisc (9 ani) și sora sa Jacinta (7 ani). În timp ce se aflau cu turma într-un loc în apropiere de Fátima - numit Cova da Iria (sau „Grota Sfintei Irina”) - le apăru în fața ochilor o lumină puternică; în vârful unui stejar li se înfățișă silueta unei doamne îmbracată în alb, mai strălucitoare decât soarele. 
Apariția acestei făpturi misteriose, anunțată de un înger celor trei copii cu un an înainte, s-a repetat în urmatoarele luni, Fecioara adresându-i-se Luciei cu rugămintea de a veni în același loc timp de șase luni consecutive, în a 13-a zi a fiecărei luni, la aceeași oră, cu promisiunea că

luni, 8 noiembrie 2021

La Carrara, pe urmele lui David si Pieta...

 

de Marian Lisu

Până să accedem zona dintre Lucca și Carrara nu știm noțiunea de Parc Natural Mineralier. E o minune a naturii, mama tururor lucrurilor însuflețite sau vii, care lasă cel mai elegant material, necesar meșterilor cioplitori.
Fără de materialul de aici, Michelangelo „Il Divino” Buonarroti nu ar fi putut vreodată să exclame lumi-ntregi: „Fiecare bolovan are în interior o statuie și este sarcina sculptorului să o descopere. Am văzut îngerul (creație divină) în marmură şi am sculptat până l-am eliberat”. Și nouă ni-l lăsă pe David. Și Pieta. Și câte multe alte opere atinse de divinitate, căci geniul creator a

duminică, 7 noiembrie 2021

Trepte de lumină în Banat - Complexul Mulinologic de la Rudăria

 


de Elena Trifan

A trebuit însă să ne luăm rămas-bun de la renumita cascadă, deoarece un alt obiectiv turistic cărăşean era dornic să îşi arate unicitatea şi anume Complexul Mulinologic de la Rudăria, cel mai mare parc mulinologic din România şi din Europa de Sud-Est. Acesta este situat în comuna Eftimie Murgu, fostă Rudăria, pe o suprafaţă de 3 km. Iniţial a totalizat un număr de 51 de mori de apă presărate pe valea râului Rudăria, din care, din nefericire, au rămas numai 22, celelalte fiind distruse de inundaţii. Cele existente în prezent sunt proprietatea a 30 de familii.

Morile poartă numele proprietarilor sau pe ale locului unde se află. Moara este numai pentru uzul proprietarilor, iar dacă vecinii sau alte persoane vin să macine la moara lor, nu li se percepe uium. Cu o naturaleţe ieşită din comun unul dintre proprietari cu multă amabilitate ne-a explicat modul de funcţionare al unei mori, care pentru el părea a reprezenta încă una din marile invenţii ale lumii. Astfel, am aflat că apa vine printr-un jgheab în faţa căruia se află o stavilă din lemn care poate fi lăsată sau ridicată, că viteza de învârtire a paletelor este dată de viteza apei şi că de distanţa dintre cele două pietre depinde mărimea făinei. Când pietrele sunt mai apropiate făina este mai fină şi când sunt mai îndepărtate făina este mai mare.

Continuându-ne drumul am fost surprinşi de imaginile lor care răsăreau din loc în loc, asemenea unor căsuţe din lemn, dovezi ale unui trecut care aici refuză să apună, ci se înalţă mândru în împărăţia muntelui şi a apei. Aventurându-ne un pic prin Cheile Rudăriei ne-am putut bucura de măreţia peisajului alcătuit din stânci prăpăstioase, lipsite de vegetaţie sau înviorate de culorile roşcat şi galben- portocaliu ale puţinilor copaci şi arbuşti care s-au înverşunat să crească pe versanţii lor arizi. Deşi ne aflam la jumătatea anotimpului autumnal, atmosfera era caldă, blândă şi îmbietoare. Întorcându-ne spre autocar, am putut admira aspectul îngrijit al localităţii, iar în centrul acesteia statuia lui Eftimie Murgu, profesor, jurist, om politic, revoluţionar de la 1848, care s-a născut la data de 28 decembrie 1805 în Rudăria.

Părăsim zona luându-ne rămas bun de la Dunărea care îşi răsfăţa chipul de un albastru mângâietor în razele aurii ale răsăritului de soare, sub albastrul la fel de dulce şi senin al cerului. Timp de 5 zile am avut ocazia de a vizita un univers rotund în care senzaţionalul peisagistic se îmbină armonios cu diversitatea şi originalitatea creaţiilor umane, încât la sfârşitul excursiei noastre am putut afirma cu mândrie: „Câtă stâncă, atâta tărie, câtă apă, atâta viaţă, câtă pădure, atâta aer curat şi atâta materie primă, câtă istorie, atâtea civilizaţii, câte populaţii, atâtea influenţe!”