O vizită în țara morilor de apă

 de Adriana Baghiu

Un traseu de 6 km care oferă posibilitatea turiștilor de a vizita cele 22 de mori de apă din Eftimie Murgu, județul Caraș Severin, a fost inaugurat recent, în cadrul proiectului „Hai la Rudăria!”, desfășurat de Asociația Acasă în Banat. Proiectul este finanțat de Fundația Orange cu suma de 35.000 lei, prin intermediul „Susține un ONG!”, program anual ce încurajează participarea activă a angajaților companiei în proiecte sociale.

„Hai la Rudăria!” a însemnat o adevărată desfășurare de forțe pentru a pune în valoare toate cele 22 de mori de apă din sat. Peste 300 de voluntari, pe parcursul a trei etape, au făcut o curățenie generală pe toată valea râului Rudăria, de unde au colectat peste 1200 de saci cu gunoi, au defrișat și pregătit aleile ce fac parte acum din traseul turistic, au făcut lucrări de ecologizare și întreținere la morile de apă, au vopsit mai multe podețe peste râul care străbate satul și peste canalele morilor, au construit două podețe, au dat drumul apei pe canalul de la moara din Țarină pentru a fi pusă în funcțiune și chiar au schimbat învelitoarea din șindrilă a morii Vlăgioanea.

„A fost o provocare pentru noi să facem acest traseu care să treacă pe la toate morile de apă. Una câte una, le-am descoperit pe fiecare, împreună cu voluntarii care au lucrat la ele. Acest traseu este în primul rând al comunității, deoarece rămâne oamenilor locului care trebuie să îl întrețină, să îl dezvolte, să îi primească pe turiști cu brațele deschise, cu blândețea și ospitalitatea de care ne-am bucurat și noi. Pentru noi va fi o bucurie să vedem că turiștii descoperă toate aceste instalații țărănești de măcinat, farmecul satului, mirosul de făină proaspătă și cu siguranță își vor dori să revină aici, la Eftimie Murgu” - a spus Radu Trifan, președintele Asociației Acasă în Banat. Foarte important, pe tot traseul au fost montate hărți și indicatoare turistice dar și panouri cu informații despre fiecare moară în parte.

Cele 22 de mori de apă de la Rudăria fac parte dintr-un ansamblu unic în țară de instalații de măcinat cu o arhitectură simplă, arhaică. Câteva dintre aceste mori au peste un secol vechime, altele sunt mult mai noi, folosind însă aceleași principii ale instalațiilor țărănești. Morile de aici sunt funcționale, iar cele mai multe sunt folosite constant de localnici pentru a măcina făina de mălai, atât pentru coleșă (o rețetă locală de mămăligă), cât și pentru animalele și păsările din gospodării. Zona este o atracție turistică, însă, până în prezent erau vizitate doar câteva dintre morile de apă, amplasate la ieșirea din sat. Localitatea Eftimie Murgu se află pe Valea Almăjului, în județul Caraș Severin. Numele de astăzi îl poartă după Eftimie Murgu, născut aici (n. 28 decembrie 1805, Rudăria, comitatul Caraș-Severin – d. 30 aprilie 1870, Budapesta). Totuși, numele nou al satului nu a fost folosit decât în administrație, localnicii, „rudărenii” și oamenii din zonă folosind în continuare vechiul nume, Rudăria. În 1910 erau consemnate pe toată Valea Rudăriei peste 50 de mori de apă, însă, din cauza viiturilor, dar și a îmbătrânirii populației, a scăderii numărului de animale, dar și a modernizării, în prezent aici se mai păstrează 22 de mori de apă, formând împreună cel mai mare ansamblu de acest tip din România.

Apa râului Rudăria este direcționată prin două canale săpate (ierugi) care alimentează cu apă morile de pe o parte și de alta a râului. Toate morile de la Eftimie Murgu au o singură ciutură (toată orizontală) și sunt construite din lemn.

Morile sunt folosite și astăzi de localnici, după o orânduire veche și bine stabilită, fiecare având „rând” la moară, iar rândul se moștenește sau se cumpără. Ei macină astăzi în special porumb, dar și grâu, făina rezultată prin frecarea celor două pietre de moară fiind una integrală, cu un gust și o textură diferite. Tradițional, în zonă se mănâncă o fiertură tare din făină de porumb, coleșă cu brânză friptă (prăjită).În total, în județul Caraș Severin se mai păstrează astăzi aproximativ 250 de mori de apă, iar aproape jumătate dintre acestea sunt funcționale. Mai multe detalii pe www.taramorilordeapa.ro .

Asociația Acasă în Banat a fost înființată în 2018 și își propune să păstreze patrimoniul cultural al regiunii Banat, să redea culoare satului bănățean, să redescopere adevăratele valori ale acestor locuri: oameni buni și gospodari, case frumoase și poveștile lor. Asociația este membră a International Molinological Society (TIMS), cea mai importantă asociație de profil dedicată morilor din întreaga lume, care este activă din 1965 și are 500 de membri în peste 30 de țări. În 2019 – asociația a realizat recensământul morilor de apă din Banat, iar în 2020, cu sprijinul Fundației Orange, au fost renovate 12 mori de apă din 3 localități din Caraș Severin. Detalii și pe www.acasainbanat.ro

Costiere del Lago di Garda – former tentative list of Italy

de Marian Lisu

Zona costieră a celui mai mare lac italian, graniță de ape între Lombardia și Veneto, are o însemnătate deosebită, căci are o simbolistică semnificativă a interacțiunii umane pe tot parcursul istoriei sale, din Epoca pietrei până înspre Medievalul târziu.

De la primele locuințe lacustre aflate pe malul lacului, ce trec prin dezvoltarea urbană din perioada romanității și până la edificarea orașelor și cetăților fortificate în aria culturală specifică diferitelor culturi, marcate de construcțiile arhitecturale etalon, toate acestea fac o zonă unică din coasta Garde.

Pământ și apă, într-o simbioză ce le face să interacționeze ideal, au făcut ca mediul de aici să fie unul propice dezvoltării unor comunități ce s-au dezvoltat rapid. Au trecut de la exploatarea formelor naturale de relief la modificarea minim invazivă a frumuseții estetice ale porțiunii de promontoriu, limba de piatră ce mângâie marea de uscat undeva la distanță relativ egală între Peschiera del Garda (orașul-bastion deja inclus de UNESCO în cadrul „Stato di Terra” al Serenissimei Republici Venețiene) și Desenzano del Garda, cel mai cochet și mai dezvoltat din zona costieră.

Utilizarea formelor terestre sau a elementelor geomorfologice este cea mai bine pusă în valoare la Sirmeone: Castello Scaligero e o minune a tehnicii medievale. E o fortăreață în ape, cât să poată fi accesată pe un drum îngust, ușor de controlat din incinta cu ziduri până spre cer.

Parcursul pe metereze conferă privitorului panorama ideală astfel încât să realizezi măreția cadrului natural – în zona estică sunt munții Baldo (golași și din calcar gri) și marea de verde peste albastrul de ape dinspre vest.

În orașul vechi sunt biserici istorice, cadrele surprinse în interioare neputând suplini frumusețea ireală a marmurii lucrate atent și frescelor păstrate impecabil. Sunt chiar și resturile unei mănăstiri din perioada lombardă, dar cea mai edificatoare dovadă de exploatare a spațiului plan de pe promontoriu este Grotte dei Catullo, termele imense ridicate cu piatră și cărămidă în capătul peninsulei.

Urmele romanității le găsim și la Desenzano, la Villa Romana – unde găsim unele dintre cele mai frumoase (expresive) mozaicuri, excelent păstrate timpului.

Tot în orașul animat găsim un castel cu turn colosal, în care am urcat cu greu, dar efortul a fost de asemenea răsplătit cu panorama superbă a peisajului costier.

O plimbare lejeră pe promenadă ne dezvăluie o serie de clădiri etalon, de la palate și vile ale Medievalului, Catedrala cu lucrări ale marilor maeștrii renascentiști ai zonei de referință, până la zonele cu protecție unde se găsesc resturile locuințelor rupestre ale preistoriei.

Dezvoltarea ecosistemelor în cadrul habitatului natural a dus la activități de conservare a biodiversității. Curenții destul de puternici care se formează pe lac creează un microclimat specific.

Pentru Peschiera del Garda - orașul bastionar cu ziduri medievale cu cinci fețe înconjurate de un cursul de apă al râului Mincio am făcut o recenzie distinctă, având în vedere importanța acestuia în cadrul sistemului de fortificații venețiene.

Olănești, o nouă perspectivă

de Elena Trifan

Printre locurile binecuvântate de Dumnezeu se află şi judeţul Vâlcea, pe care l-am descoperit cu încântare în timpul unor acţiuni culturale la care am participat, în timpul unor circuite făcute în ţară sau al concediilor petrecute în staţiunile Căciulata şi Olăneşti. De fiecare dată m-a încântat cu peisajul lui diversificat, plin de viaţă şi curat, oamenii blânzi, calmi, harnici şi primitori, mânăstirile presărate pe tot cuprinsul lui, ctitorii ale marilor voievozi, unde rugăciunile şi cântecele dedicate Domnului se aud neîncetat şi undemi-a plăcut adeseori să spun că l-am descoperit pe Dumnezeu. Am participat la târguri şi sărbători şi am avut ocazia să îi cunosc tradiţiile, frumuseţea costumelor şi cântecului popular, ameşteşugurilor şi să iau lecţii de olărit. M-am bucurat de apele lui tămăduitoare, de aerul sărat şi de amenajarea modernă a Salinei de la Ocnele Mari, de grădinile lui pe care în luna aprilie mereu le găseam în floare. Eram convinsă că staţiunea mea preferată este Căciulata, care îmi oferea perspectiva muntelui şi a apei Oltului, cu deschiderile ei vaste şi cu rezonanţa ei literară şi istorică. Graţie mânăstirilor din localitate pentru mine timpul petrecut aici era o veşnică sărbătoare. Vizitasem şi staţiunea Olăneşti şi mi-am petrecut chiar concedii aici, dar eram convinsă că nu îmi place. Mi se părea îngustă, o apă şi o vale între munţi, cu miros de sulf şi păduri de foioase care îţi blocau orice perspectivă.

Fusesem crescută la câmpie, lângă o apă, într-un spaţiu care îmi dădea perspective vizuale. Mi-a trebuit mult timp ca să îmi dau seama de ce am preferinţe pentru spaţiile deschise situate, mai ales, pe malurile apelor, Căciulata, Nessebar etc. Într-un an nu am mers la Olăneşti şi mi-a fost dor cumplit de el. Vedeam în faţa ochilor abundenţa de muguri din pădurile de foioase, simţurile tânjeau după prospeţimea şi după verdele crud al primăverii, după susurul apei care curgea printre munţi, într-un spaţiu sacru şi binecuvântat de Dumnezeu cu atâtea izvoare de apă minerală, un loc retras şi discret unde te poţi izola de tot ceea ce înseamnă tumultul vieţii cotidiene, nelinişti, agitaţie, nemulţumiri şi suferinţe.

Am revenit la Olăneşti în luna iunie a anului următor şi am simţit nevoia să îngenunchez în faţa naturii pline de viaţă, de un verde mai maturizat decât cel cu care eram obişnuită în luna aprilie. Nicicând nu mi s-a părut Olăneştiul mai frumos ca atunci, mai puternic, mai revigorant şi mai senzaţional. Am privit atent fiecare palmă de pământ, coastele pe care copacii stau înfipţi în mod miraculos, hăţişul de frunze verzi îmi încânta privirea, susurul apei mi s-a părut blând şi relaxant, cascada făcută de stăvilarul de peste apă era mai spumoasă şi mai frumoasă ca oricând. Mirosul de sulf nu m-a mai deranjat, ci l-am privit prin prisma rolului lui terapeutic. Drumul spre izvoare mi s-a părut o binecuvântare.

Din balconul hotelului „Tisa” în care am fost cazaţi am avut o perspectivă foarte frumoasă asupra staţiunii şi a versantului opus al muntelui. Dintre acoperişurile caselor se înalţă Bisericuţa din Albac, minune arhitecturală, religioasă şi istorică, strămutată din locurile ei de baştină spre a fi salvată de către Ion I.C. Brătianu şi adusă în cele din urmă aici, la Olăneşti, ca liant al legăturii dintre românii de pretutindeni, ca dovadă a faptului că pe acest pământ au trăit şi trăiesc mulţi români patrioţi, a nemuririi valorilor culturale româneşti, în ciuda valurilor potrivnice ale istoriei. Dacă alteori am privit-o de jos, de la baza ei, acum am avut ocazia să îi văd partea superioară, acoperişul de şindrilă neagră, turla ce părea că se pierde spre cer şi drapelul României care flutură la înălţime, reuşind să învioreze peisajul prin culorile lui şi să trezească un profund sentiment patriotic. De aici am putut admira în toată splendoarea lor răsăritul şi asfinţitul de soare, cerul senin, pe al cărui albastru s-a profilat câte un nor alburiu, cât şi cerul înnorat din care ploile s-au revărsat abundent.

O plimbare spre Vila „1 Mai” ne-a oferit o imagine paradisiacă, din care ne-a reţinut atenţia, în mod deosebit, lacul cu nuferi, un ochi de apă în pădure, în care, în ciuda dimensiunilor mici, ai impresia că este concentrată o întreagă împărăţie acvatică şi cerească. verzi de nufăr, din care se înalţă flori galbene sau albe, creând un adevărat covor vegetal fascinant şi uimitor, pe care simţi nevoia să îl mângâi cu privirea şi să îl imortalizezi pe pelicula aparatului de fotografiat din cât mai multe perspective. Câteva raţe sălbatice ne-au încântat prin coloritul lor, prin gesturile gingaşe cu care se scufundau, prin zeloşenia cu care îşi căutau hrana sau se odihneau pe un trunchi de copac de pe malul apei. Un pescar îşi încerca norocul sau îşi petrecea pur şi simplu timpul pescuind printre tufe de plante acvatice, bucuros că Dumnezeu i-a adus delta aici în inima pădurii. Astfel, un colţişor de lac, de o limpezime incredibilă ne-a oferit o imagine de o claritate aproape nepământească a unui colţ de cer albastru presărat de un nor alb, care îţi captiva privirea înseninând-o. Era o reflectare atât de clară şi atât de profundă, încât aveai impresia că infinitul bolţii cereşti se pierdea în adâncurile infinite ale pământului şi ale apei, dându-le frumuseţe, claritate şi profunzime, că Pământul este suspendat între limpezimea albastră a două bolţi cereşti ce se înscriu pe axa verticală a Lumii. Stând pe bancă pe marginea lacului, simţeai că te cufunzi în liniştea unei biserici în care elemente acvatice, vegetale, minerale şi cereşti se armonizau într-un tot dătător de blândeţe, relaxare, meditaţie şi visare.

Ne-am continuat drumul spre vilă în faţa căreia se află un platou de iarbă verde înconjurat din trei părţi de arbori. Ne-a rămas încă vie în faţa ochilor diversitatea cromatică a parcului de acum câţiva ani, când în faţa vilei încă mai creşteau flori cultivate de mâna omului, iarba era acoperită de un covor de flori galbene de păpădie, copacii şi arbuştii erau înfloriţi. Pe lângă verdele argintiu al brazilor, verdele crud al ierbii şi al foioaselor, galbenul florilor de păpădie şi al câtorva arbuşti, ne persistă în minte imaginea unor arbuşti cu frunze şi flori sângerii. Şi toate acestea se înscriu în marea sărbătoare umană şi a naturii care în judeţul Vâlcea şi la Olăneşti ca parte integrantă a lui nu se termină niciodată şi care te urmăreşte indiferent în orice loc te-ai afla.

O gradina de iriși din Florența poarta numele Reginei Elena

 de Melania Cotoi

La Florența, cu ocazia inaugurării "Grădinii Regina Madre Elena di Romania" , o altă grădină a orașului și-a deschis porțile în onoarea Reginei nostre. 

Società Italiana dell'iris a oferit o vizită extraordinară la Grădina de Iriși. Delegația Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară a avut posibilitatea de a vedea propria colecție de iriși românești, plantați in gradina de la Piazzale Michelangelo, în primăvara aceasta. 

Invitații speciali ai evenimentului au fost Alteța Sa Regală Principesa Sofia a României, E. S. ambasadorul României în Italia, George Bologan, consulii Paolo Fagiolini și DANIELA Dobre. 

Cu această ocazie, Asociația Alter. NATIVA a înmânat Societății Italiene de Iriși marele premiu Fiorino d'Oro al Concursului Internațional de Iriși 2021, ce urmează să fie decernat în cadrul Ceremoniei de Premiere ce va avea loc la Palazzo Vecchio, zilele următoare. Familiei Regale i-a fost dăruită lucrarea în acrilic "Belle Fille di Marky Smith" a pictoriței Mihaela Cojocaru stabilită la Florența, iar Altețesa Sa Regală a primit cu emoție acest frumos cadou.

Români și italieni ne-au mărturisit că au trăit momente speciale și au aflat mai multe informații despre Regina Mamă Elena a României.

Numele României a fost pe buzele tuturor, demonstrând că se poate vorbi și frumos în peninsulă despre țara noastră și valorile ei.

BISERICA DOMNEASCĂ DIN BUȘTENI

de Elena Trifan

Bușteni, renumita stațiune de pa Valea Prahovei, își încântă vizitatorii cu monumentalitatea Munților Caraiman, pe care se înalță, luminoasă și protectoare, Crucea Eroilor, monument istoric, liant între terestru și astral, între sacrificiu și iubire recunoscătoare; Muzeul „Cezar Petrescu”, Castelul Cantacuzino, Mânăstirea Caraiman, plimbările cu telecabina și pârtiile de schi. Este orașul în care am revenit obsedant, atrasă de măreția protectoare și energizantă a muntelui, de arhitectura lui tradițională, de oazele de lumină, cultură și relaxare pe care ți le oferă. În timpul ultimei călătorii făcute aici, într-o zi superbă de toamnă, când întreaga stațiune era scăldată în razele aurii ale soarelui, munții aveau un aspect uscat, presărat din loc în loc de verdele pădurii, stâncile golașe străluceau, radiind căldură și lumină, cerul de un albastru senin era presărat din loc în loc de fuioare albe de nori. O atmosferă caldă și prietenoasă te întâmpina la tot pasul. O plimbare pe strada principală mi-a adus însă o mare revelație. 

Pentru prima dată de când vin în Bușteni, pe partea stângă a șoselei Ploiești-Brașov, privirea mi-a fost atrasă de o biserică distinsă și discretă, retrasă într-o curte, unde încerca parcă să se ascundă tainic de zgomotul străzii și al vieții profane. Discreția ei părea accentuată de cenușiul pereților eclipsat de verdele brazilor și de măreția muntelui din apropiere. O dorință de cunoaștere și de binecuvântare din harul ei divin mi-a invadat sufletul. Este vorba despre Biserica „Nașterii Domnului” din Bușteni, denumită și Biserica Domnească. 

La intrarea în curte se află o bancă masivă din piatră, cu patru laturi, cu acoperiș șindrilit, realizată prin grija regelui Carol I, dată în folosință în anul 1905. Pentru a ajunge la biserica ce se află mai în interiorul curții, parcurgi o alee care în partea stângă îți oferă imaginea unor copaci de foioase, bătrâni, foarte bătrâni, ale căror frunze galben-aurii plutesc ușor în adierea vântului.

 În partea dreaptă, verdele ierbii este luminat din loc în loc de frunzișul auriu al toamnei. Tot aici poți admira un obiect de persistență în istoria bisericii, havuzul la capătul căruia se află statuia unui înger.

Biserica în formă de cruce, cu două turle este construită din bucăți de piatră adusă din Munții Caraiman, rămasă în culoare naturală.

Mi-au atras atenția câteva elemente pe care nu le-am mai întâlnit la alte biserici. Acoperișul are mai multe rânduri de streșini etajate, prevăzute în partea dinspre pământ cu bucăți de ceramică pictată, ferestrele au gratii metalice, prelucrate în formă de flori, cu aplicații de frunze aurii, adevărate stele ale cerului ce luminează zi și noapte în permanența vieții trăite în veșnicia naturii și a credinței în Dumnezeu.

În partea din față a bisericii un rând de brazi se înalță protector și două troițe statornicesc dragostea, credința și recunoștința față de  Dumnezeu.

O informație bogată despre istoricul bisericii și specificul acesteia poate fi găsită în panourile documentare existente la intrarea în biserică și în cartea preotului Gheorghe Virgil Grigore, „Biserica Domnească din Bușteni, 125 de ani de existență”, Editura Cuvântul Vieții, 2016.

Astfel, am putut afla că biserica este ctitorie a regelui Carol I al României și a reginei Elisabeta în amintirea unicei lor fiice, principesa Maria, botezată în credința ortodoxă, plecată din lumea pământească la vârsta de 4 ani.

Faptul că un rege catolic și o regină protestantă au construit o biserică ortodoxă s-a bucurat, în mod deosebit, de aprecierea Patriarhului României, Preafericitul Părinte Daniel: „Era un semn de înaltă apreciere pentru confesiunea dominantă în Regatul României pe care-l făcea un suveran catolic, căsătorit cu o principesă protestantă, care avea însă convingerea că Biserica Ortodoxă a fost scutul cel mai puternic al neamului românesc...”(Preot Gheorghe Virgil Grigore: 2016, pag. 3-4).Construirea bisericii s-a făcut cu cheltuiala Casei Regale a României, planul construcției a fost conceput de arhitectul Ion Socolescu, unchiul lui Toma Socolescu. Lucrările au fost realizate de constructori italieni, coordonați de antreprenorii Piero Dreossi și Crose. Pictura originală a fost creația pictorului danez Aage Exner.

Deși ctitorii și constructorii au fost de religii diferite, Biserica Domnească din Bușteni a fost creată în cel mai autentic stil ortodox românesc.

A fost târnosită la data de 8 septembrie 1889, în prezența regelui Carol I și a principelui Ferdinand și a primit hramul „Nașterea Maicii Domnului.”

Valurile istoriei s-au abătut asupra ei, în timpul Primului Război Mondial a fost jefuită și transformată în cazarmă a Armatei austro-ungare.

Pictura, cu excepția celei din altar, a fost distrusă și refăcută în anul 1934 de pictorul Gheorghe Belizarie. Între anii 2010-2014 a fost restaurată complet și la data de 8 septembrie 2014 a fost resființită, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel și în prezența Alteței Sale Regale, principele Nicolae, reprezentant al Casei Regale a României. Din punct de vedere arhitectonic a rămas neschimbată până în zilele noastre, datorită calității construcției.

Intrarea în biserică se face pe o ușă masivă de stejar, pe care sunt sculptați Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, două cruci și literele C și E, inițialele numelor regelui Carol și ale reginei Elisabeta.

Pe peretele pronaosului sunt expuse două tablouri votive care îi înfățișează pe regele Carol în uniformă de comandant al Armatei Române și pe regina Maria îmbrăcată într-un frumos costum popular, cu o năframă albă pe cap, care ajunge până la pământ.

Când am pătruns pe ușa bisericii, aceasta m-a fascinat, în primul rând, prin lumina puternică ce se degaja din auriul catapetesmei, amplificată de lumina policandrelor.

La aceasta se adaugă câteva elemente de originalitate: catapeteasma, mobilierul de stejar sculptat, printre care se află și 2 jilțuri regale, cu stema Regatului României; pictura iconografică, fină, rafinată, luminoasă, completată cu ornamente cu motive vegetale și geometrice, din care nu lipește cercul în care este încadrat o cruce, simbolul perfecțiunii și al credinței.

Catapeteasma este cea originală, comandată de regele Carol I la Viena, lucrată în lemn de stejar aurit. La exterior, în registrul inferior, pe ușile împărătești este pictată scena Bunei Vestiri, pe de o parte și de cealaltă sunt icoanele Maicii Domnului cu Pruncul, a Mântuitorului, a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, iar deasupra lor, cruci aurite. Peretele exterior al catapetesmei impresionează nu numai prin calitatea picturii și a dispunerii ei, ci și prin strălucirea aplicațiilor aurii care încadrează chipurile sfinților. 

În altar, pe lângă obiectele de cult religios obișnuite, se află un tablou datând din anul 1874, care îl reprezintă pe Domnul Iisus Hristos cu pruncii, donat de regina Maria în anul 1927 și o icoană din anul 1894. Pictura altarului a fost realizată de Gheorghe Tătărescu și ucenicii săi și, după cum afirmă părintele Gheorghe Virgil Grigore, se remarcă prin: „armonia compoziției, combinația artistică a culorilor, prin decorația, precizia și finețea desenului, precum și prin prospețimea coloritului, bogăția veșmintelor în culori armonioase și sobre…”.

Din patrimoniul bisericii fac parte și o Evanghelie donată de regele Carol I și un epitaf dăruit bisericii de Elena Turnescu în anul 1896.

Unicitatea în rândul bisericilor din România, îi este conferită, în mod deosebit, de „materialul din care au fost executate atât calota bolții din naos, cât și sageacul elementelor de structură ale acoperișului bisericii, și anume sticlă colorată și ornamentele ce s-au păstrat până în zilele noastre…”(preot Gheorghe Grigore: 2016, pag. 61).

Nimic ostentativ, nimic strident, nimic fastuos nu poți întâlni în această biserică, ci dimpotrivă o armonie a formelor și a culorilor, o taină a luminii care se filtrează discret prin vitralii sau iradiază din catapeteasmă și policandre, un simț artistic rafinat, împletit cu bunul simț al unor spirite înțelepte, dornice să creeze un lăcaș în care omul să se poată retrage din marea zbuciumată a vieții pentru a trăi clipe de purificare, de binecuvântare și de iluminare.