Trepte de lumină în Banat - Complexul Mulinologic de la Rudăria

 

de Elena Trifan

A trebuit însă să ne luăm rămas-bun de la renumita cascadă, deoarece un alt obiectiv turistic cărăşean era dornic să îşi arate unicitatea şi anume Complexul Mulinologic de la Rudăria, cel mai mare parc mulinologic din România şi din Europa de Sud-Est. Acesta este situat în comuna Eftimie Murgu, fostă Rudăria, pe o suprafaţă de 3 km. Iniţial a totalizat un număr de 51 de mori de apă presărate pe valea râului Rudăria, din care, din nefericire, au rămas numai 22, celelalte fiind distruse de inundaţii. Cele existente în prezent sunt proprietatea a 30 de familii.

Morile poartă numele proprietarilor sau pe ale locului unde se află. Moara este numai pentru uzul proprietarilor, iar dacă vecinii sau alte persoane vin să macine la moara lor, nu li se percepe uium. Cu o naturaleţe ieşită din comun unul dintre proprietari cu multă amabilitate ne-a explicat modul de funcţionare al unei mori, care pentru el părea a reprezenta încă una din marile invenţii ale lumii. Astfel, am aflat că apa vine printr-un jgheab în faţa căruia se află o stavilă din lemn care poate fi lăsată sau ridicată, că viteza de învârtire a paletelor este dată de viteza apei şi că de distanţa dintre cele două pietre depinde mărimea făinei. Când pietrele sunt mai apropiate făina este mai fină şi când sunt mai îndepărtate făina este mai mare.

Continuându-ne drumul am fost surprinşi de imaginile lor care răsăreau din loc în loc, asemenea unor căsuţe din lemn, dovezi ale unui trecut care aici refuză să apună, ci se înalţă mândru în împărăţia muntelui şi a apei. Aventurându-ne un pic prin Cheile Rudăriei ne-am putut bucura de măreţia peisajului alcătuit din stânci prăpăstioase, lipsite de vegetaţie sau înviorate de culorile roşcat şi galben- portocaliu ale puţinilor copaci şi arbuşti care s-au înverşunat să crească pe versanţii lor arizi. Deşi ne aflam la jumătatea anotimpului autumnal, atmosfera era caldă, blândă şi îmbietoare. Întorcându-ne spre autocar, am putut admira aspectul îngrijit al localităţii, iar în centrul acesteia statuia lui Eftimie Murgu, profesor, jurist, om politic, revoluţionar de la 1848, care s-a născut la data de 28 decembrie 1805 în Rudăria.

Părăsim zona luându-ne rămas bun de la Dunărea care îşi răsfăţa chipul de un albastru mângâietor în razele aurii ale răsăritului de soare, sub albastrul la fel de dulce şi senin al cerului. Timp de 5 zile am avut ocazia de a vizita un univers rotund în care senzaţionalul peisagistic se îmbină armonios cu diversitatea şi originalitatea creaţiilor umane, încât la sfârşitul excursiei noastre am putut afirma cu mândrie: „Câtă stâncă, atâta tărie, câtă apă, atâta viaţă, câtă pădure, atâta aer curat şi atâta materie primă, câtă istorie, atâtea civilizaţii, câte populaţii, atâtea influenţe!”

Trepte de lumină în Banat - Oraviţa-Anina - prima cale ferata montana din Romania

de Elena Trifan

Orăviţenilor le-a fost hărăzit rolul de pionieri în multe domenii. Aici au fost create şi au funcţionat şi prima farmacie montană, prima fabrică de bere, primele baraje de greutate, prima linie ferată. Ne-am deplasat spre gara din Oraviţa, una din primele gări feroviare din ţară, pentru a face o călătorie cu trenul pe prima linie de cale ferată montană din ţară, pe traseul Oraviţa-Anina. Mai întâi ar trebui menţionat faptul că gara din Oraviţa a fost construită în paralel cu tronsonul de cale ferată Oraviţa-Baziaş şi finalizată în 1847. În faza iniţială era prevăzută cu un lift-pasaj. Printre călătorii ei de seamă s-au aflat şi poetul Mihai Eminescu, deputatul maghiar Jókai Mór, împărăteasa Sissi şi regele Carol I al României. Este declarată monument istoric. 

În gara Oraviţa ne aştepta un tren cu iz de vechime pentru a ne transporta spre Anina, o surpriză unică în peisajul feroviar românesc. Surprizele de fapt s-au ţinut lanţ, atât la nivel peisagistic, cât şi arhitectonic şi informaţional. Astfel, am aflat că este prima cale ferată montană din România, finalizată la sfârşitul toamnei anului 1863, dată în folosinţă la data de 15 decembrie 1863 pentru transport de mărfuri şi pe 1 noiembrie 1869 a început să fie destinată şi transportului de persoane. Are o lungime de 33,8 km., 134 de curbe, 14 tunele, 10 viaducte, 2117 drumuri înguste săpate în stâncă, 9946 metri ziduri de susţinere. Deşi linia ferată în ansamblul ei este un unicat, trebuie totuşi amintite, în mod special, tunelul de la Gârlişte, cu o lungime de 660 metri, unul din cele mai înguste tuneluri din România, şi Viaductul Jitin cu o lungime de 131 de metri. Privirea ne era aţintită fie spre peisajul exterior alcătuit din văi şi munţi împăduriţi, împodobiţi în culorile toamnei, crescuţi uneori până lângă calea ferată, cu trunchiuri drepte sau ramificate, printre care pătrundea din loc în loc auriul soarelui tomnatic, fie de cel interior care îţi oferea imaginea unui tren cu aspect învechit, vizibil atât la nivelul ferestrelor, cât şi al canapelelor lungi de lemn, al cromaticii. Trecerea prin câte un tunel sau pe câte un viaduct ne sporea curiozitatea şi ne crea noi şi noi satisfacţii. Aspecte senzaţionale ale căii ferate puteau fi admirate şi pe tablourile expuse pe pereţii vagonului. Călătorind cu trenul de la Oraviţa la Anina, am avut impresia că am parcurs un drum ascendent atât la nivelul peisajului, cât şi al epocilor istorice. Gara Anina bine îngrijită ne-a primit cu multă amabilitate cu materiale documentare şi cu un magazin de suveniruri cu obiecte specifice zonei. Curiozitate, dorinţă de cunoaştere, fascinaţie şi mândrie ne-au fost deopotrivă satisfăcute numai în 2 ore de mers. Admiraţia noastră s-a îndreptat atât asupra constructorilor, cât şi asupra celor care timp de 150 de ani s-au străduit să întreţină asemenea creaţie de anvergură şi cărora prin călătoriile noastre ar trebui să le venim în ajutor.

Trepte de lumină în Banat - Băile Herculane

de Elena Trifan

 În după-amiaza aceleiaşi zile ne-am început deja călătoria în judeţul Caraş-Severin, prin a vizita vechea şi renumita staţiune Băile Herculane. Dacă vii la Herculane cu trenul, deja dai de un prim obiectiv reprezentativ pentru gradul de civilizaţie al acestei localităţi situate în inima Banatului, pentru clima şi influenţele culturale care s-au exercitat asupra ei, gara feroviară. O primă uimire şi încântare îţi sunt oferite de lianele care se caţără în faţa gării pe suporturi şi pe grilaje de lemn, asemenea viţei-de-vie sălbatice. Clădirea gării este un adevărat monument artistic de arhitectură şi pictură. A fost construită între anii 1878-1886 după modelul castelului de vânătoare al Mariei Tereza, de lângă Viena. Scopul ei iniţial a fost de-a servi drept castel de vânătoare pentru Franz Ioseph. Este construită în stil baroc, privită din exterior pare un mic templu, o mică reşedinţă a unor probleme oficiale, distingându-se prin discreţia proporţiilor, armonia culorilor, cupola cu aspect mozaicat, divers colorat. Dacă stilul arhitectonic baroc aminteşte de perioada stăpânirii austriece în Banat, picturile de pe cupolă şi de pe pereţii interiori amintesc de primii cuceritori şi întemeietori ai staţiunii, romanii. Pe cupolă sunt pictate chipuri de zei, pe un perete, chipul lui Hercule, pe alţi pereţi, scene de vânătoare. Un ceas vechi este încă funcţional. În mod involuntar mi-au venit în minte imagini ale metrolului din Moscova pe care le-am văzut numai în power-point-uri şi un modest sentiment de mulţumire mi-a invadat sufletul, deoarece avem şi noi un minimonument de artă cu rol feroviar. Un gând de apreciere s-a îndreptat către localnicii care au reuşit să îl conserve şi să îl menţină în circuitul public.

O plimbare prin centrul staţiunii ne-a ajutat să ne bucurăm de aerul ei blând şi curat, de pastelul toamnei revărsat asupra pădurilor de foioase de pe munţii care o străjuiesc, de stâncile golaşe pe ale căror coame brazi ce par a fi fost sădiţi de mâna omului salută respectuos cerul şi te invită la o călătorie pe munte. O cruce ce se zăreşte pe versantul unui munte veghează asupra localităţii care nu a fost şi nu este lipsită de pericole.

În parcul din centrul oraşului poţi admira copaci rari: un arboremamut de Sequoia şi un pin plantaţi în 1864, odată cu amenajarea parcului, un arbore de Tisa etc. La tot pasul dai de izvoare termale a căror putere tămăduitoare a fost descoperită de romani care au pus şi bazele staţiunii. În amintirea lor multe izvoare şi hoteluri poartă nume de zei sau de conducători ai antichităţii: Neptun, Diana, Ares, Venera, Decebal, Traian. Un izvor care se bucură de o mare popularitate este Domogled, amenajat acum 20 de ani, renumit pentru apa lui care are şi calităţi terapeutice, dar poate fi folosită şi pentru potolirea setei. Lângă el se află o fabrică de gheaţă, care nu mai este funcţională.

Sub raport arhitectonic staţiunea oscilează însă între glorie şi decădere. Curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere, tendinţa de a admira îţi sunt repede umbrite de un gust amar provocat de decăderea în care au ajuns clădirile emblematice ale localităţii. După ce a trecut sub stăpânire austriacă, a cunoscut cea mai mare perioadă de înflorire din istoria ei, fiind unul din locurile preferate ale împărătesei Elisabeta (Sissi), soţia lui Franz Iosef. Aici au fost construite Băile Imperiale care atrăgeau personalităţi ale timpului, precum Spitalul „Ana Aslan” în comunism; Cazinoul, vila şi foişorul împărătesei Sissi, Biserica Soldaţilor. Ce se mai păstrează azi din ele?

Băile Imperiale, colosul arhitectonic şi emblema staţiunii, fost sanatoriu de uz general în comunism, a ajuns o simplă clădire dezafectată, mâncată de rugină şi de igrasie. Un miros de mort care se degajă printr-o spărtură pe unde poţi privi în interior îţi creează un imens dezgust, oricât de dornic ai fi să cunoşti tainele unui astfel de loc şi te îndepărtează cu o adâncă părere de rău. Frumuseţea turlelor, ca şi culorile exterioare, semne de atracţie altădată, au fost şi ele afectate de patina timpului lăsat să lucreze nestingherit de mâna omului.

Podul de fier forjat construit peste apa Cernei pentru familia imperială mai există încă, dar este închis. Ca multe obiective turistice din Herculane este prevăzut cu o placă documentară de pe care putem afla că a fost construit din fier forjat odată cu Băile Imperiale între anii 1883-1886 pentru a permite direct accesul vilegiaturiştilor la băi. Are o lungime de 32 metri, o structură cu arc cu zăbrele cu 2 articulaţii şi cu montanţi verticali din cornier placaţi cu elemente din fontă.

Vis-a-vis de Băile Imperiale, în Parcul Central privirea îţi este revigorată de clădirea Cazinoului, aflată în plin proces de renovare. A fost construită între anii 1862-1864, după planurile arhitectului german Wilhelm von Doderer, în stil baroc austriac, monobloc, cu parter şi etaj, fiind unul din cele mai renumite cazinouri din Sud-Estul Europei. Comunica prin coridoare acoperite cu hotelurile Traian şi Decebal, avea sală de spectacole, restaurnat şi sală de joc, mai ales pentru amatorii de ruletă. Scopul lui era de recreere, după cum sugerează şi deviza de pe frontispiciul clădirii: „Saluti et Letitiae” (Sănătate şi veselii). De legăturile împărătesei Sissi cu staţiunea Herculane mai vorbesc încă localnicii de la care am aflat că aceasta i-a dăruit un inel de aur unui pădurar. Inelul îl mai păstrează încă nepotul acestuia, un profesor de 85 de ani care este încă în viaţă.

Simbolul staţiunii rămâne totuşi statuia lui Hercule. Cea originală construită de romani din piatră se află în Hotelul Roman, cea din centrul oraşului este copia ei construită din bronzul unui tun şi îl înfăţişează pe Hercule purtând pe umeri blana leului din Nemeea. În partea inferioară a piedestalului se află capul unui leu. Legendele locale din zona Herculane vorbesc despre popasul făcut de Hercule în Banat în drumul lui pentru căutarea lânei de aur. După cum spun unele legende, apariţia multor locuri geografice din zona Banatului este legată de lupta lui Hercule pentru a ucide un balaur care îi chinuia pe oameni şi că Hercule însuşi s-a revigorat după ce s-a scufundat în izvoarele existente aici. 

Anterioară staţiunii Karlovy Vary, a fost locul de atracţie al familiei imperiale austriece, al aristocraţiei, al regelui Carol I, al compozitorilor şi scriitorilor. Compozitorul austriac Jakob Pazeller a compus aici valsul „Souvenir de Herkulesbad.” Chiar dacă nu ai cunoaşte cu nimic istoria acestei localităţi, denumirile şi stilul arhitectonic ar fi suficiente pentru a putea descifra cele două influenţe cu rol civilizator: cea romană şi cea austriacă. Aspectul general al staţiunii îţi lasă impresia a două perioade distincte: una de glorie şi una de decădere. Va reuşi oare staţiunea să îşi refacă chipul de altădată adaptat exigenţelor moderne, să rivalizeze cu staţiunile celebre din ţară şi din lume şi să devină atracţia turiştilor de toate originile, vârstele și profesiile? 

Trepte de lumină în Banat - Clisura Dunarii

 de Elena Trifan

Dorinţa mea de a cunoaşte mai bine acest ţinut al ţării noastre mă obsedează de aproximativ 30 de ani, când întorcându-ne dintr-un concediu petrecut la Moneasa am făcut un scurt popas în Timişoara, am admirat din mers splendoarea Dunării la Cazane, am poposit o noapte în Drobeta şi a doua zi de dimineaţă am vizitat piciorul podului lui Apolodor din Damasc, ruinele castrului roman şi Muzeul Regiunii Porţile-de-Fier. Ne-am continuat drumul spre Orşova, Eşelniţa, Herculane, Oraviţa, având şansa de a pătrunde într-una din cele mai senzaţionale porţiuni de pe cursul Dunării, cunoscută cu numele de clisură sau defileu.

Un popas la Porţile-de-Fier ne-a oferit posibilitatea de a vizita Muzeul Hidrocentralei şi Sala turbinelor. Prin intermediul planşelor şi al exponatelor muzeul oferă o prezentare sintetică a peisajului, a formelor de viaţă şi civilizaţie din zonă. Astfel, poţi dobândi cunoştinţe despre flora şi fauna regiunii, formaţiuni geologice, unelte şi arme din timpurile vechi, cetăţi, ateliere de cărămidărie, cele 13 tezaure monetare din bronz descoperite în zona Banatului ce datează din secolele IV-V, vase fluviale, costume populare. O apariţie insolită şi atrăgătoare este un interior specific locuinţelor din Insula Ada-Kaleh în a cărui organizare turcii au adus concepţia veche a cortului. Pe lângă covor, care este elementul central, pot fi admirate măsuţa scundă, lăzi, obiecte de îmbrăcăminte, tablouri vechi cu sentinţe din scrieri sacre. Am coborât cu liftul în Sala turbinelor unde ne-au fost oferite noi informaţii. Aici am aflat că hidrocentrala a fost construită între anii 1964-1972 prin cooperare româno-sârbă. În total sunt 6 turbine, fiecare având o greutate de 3680 tone, grosime de 30 metri, înălţime de 20 metri şi o putere de 1195 kw, un transformator şi un rezervor de 60 de tone de ulei.

Clădirea barajului are o înălţime de 74 metri, este garantată pentru 100 de ani. Pe locul unde a fost construit lacul de acumulare au fost strămutate 10 localităţi de pe teritoriul românesc, 7 de pe teritoriul sârbesc, Insulele Ada-Kaleh şi Şimian, confirmându-se încă o dată principiul că „Nimic măreţ nu poate fi construit fără un mare sacrificiu.”

Un scurt popas la Orşova a fost dedicat vizitării Bisericii Romano-Catolice „Neprihănita Zămislire,” un impresionant monument de arhitectură şi pictură religioasă. Este singura biserică de rit catolic care a fost construită în comunism (1972-1974), deoarece din cauza lucrărilor pentru realizarea barajului de la Porţile-de-Fier credincioşii catolici din zonă riscau să rămână fără biserică. Originalitatea ei este dată de câteva elemente: interiorul în formă de cort, acoperişul şi luminatorul de la altar în formă de cruce, pictura interioară „Drumul Crucii” în care pe lângă scene biblice sunt pictate şi persoane din lumea profană: V.I. Lenin, Nadia Comăneci, John Lennon, Florin Piersic, Anna Széles. Slujba religioasă se oficiază în patru limbi. Pe o placă de marmură se menţionează faptul că „La Orşova a fost ascunsă în perioada 1848-1853 Coroana Sfântă pentru a cărei amintire în anul 1855 s-a ridicat <Capela Sfintei Coroane>. Astăzi această capelă este acoperită de apele Dunării.” 

Trepte de lumină în Banat - Drobeta Turnu Severin

 de Elena Trifan

Dorinţa mea de a cunoaşte mai bine acest ţinut al ţării noastre mă obsedează de aproximativ 30 de ani, când întorcându-ne dintr-un concediu petrecut la Moneasa am făcut un scurt popas în Timişoara, am admirat din mers splendoarea Dunării la Cazane, am poposit o noapte în Drobeta şi a doua zi de dimineaţă am vizitat piciorul podului lui Apolodor din Damasc, ruinele castrului roman şi Muzeul Regiunii Porţile-de-Fier. Power point-urile primite de la cunoscuţi cu imagini ale Dunării la Cazane mi-au incitat şi mai mult această dorinţă. Abia în toamna anului 2017 dorinţa mi-a fost împlinită când împreună cu un grup de excursionişti am făcut o călătorie cu un itinerariu destul de complex în localităţi de pe malul Dunării şi din Banatul Montan: Porţile-de-Fier, Orşova, Eşelniţa, Băile Herculane, Oraviţa, Anina, Rudăria. Drobeta-Turnu Severin, oraşul de pe malul Dunării, cu o istorie milenară, gazda multor „musafiri” mai mult sau mai puţin doriţi şi-a creat un aspect şi o cultură originale aflate la confluenţa mai multor civilizaţii. În mod indirect poate fi numit element sine qua non al formării poporului român, căci fără podul lui Apolodor din Damasc construit aici peste Dunăre de către romani, aceasta nu ar fi fost posibilă.

Piciorul podului şi castrul roman stau mărturie şi astăzi a acelor vremuri de măreţie arhitectonică şi militară, dar, din păcate, nu au putut fi vizitate, în schimb panorama Dunării şi Cetatea Medievală a Severinului ne-au oferit o frumoasă şi interesantă formă de cunoaştere. Cetatea Medievală, cel mai important obiectiv strategic din regiune în Evul Mediu, impresionează atât prin construcţia în sine, cât şi prin cadrul de natură în care se află: în Parcul „Dragalina” şi pe malul Dunării, locuitorilor oraşului de astăzi şi turiştilor oferindu-le şi un minunat prilej de recreere. Cetatea a fost construită în anul 1233 şi fortificată după fiecare atac. Evenimente importante din istoria ei amintesc de numele lui Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin etc. După 300 de ani de existenţă a fost distrusă din ordinul lui Suleiman Magnificul şi materialele ei duse pe malul sârbesc. Cetatea a fost reconstruită între anii 2013-2015 şi impresionează prin culoarea şi grosimea zidurilor de 1,5 – 2 metri, prin felul în care este compartimentată, capelă, turnuri de apărare. Viaţa pulsează parcă în zidurile şi în interiorul ei, într-o dezvoltare a verticalităţii din vremuri imemorabile, cu deschideri spre apa Dunării, sub ocrotirea mai mult sau mai puţin luminoasă a cerului. 

În apropierea ei se află Palatul Culturii „Theodor Costescu”, monument de arhitectură, aflat pe lista UNESCO. A intrat în circuitul public în 1924 şi poartă numele celui care a fost directorul Liceului „Traian” din Drobeta, membru al Academiei şi a contribuit cu fonduri proprii şi prin organizarea de subscripţii la construirea acestuia. Privită din exterior clădirea impresionează prin monumentalitate si prin stilul plăcut, elegant, rafinat. 

În apropierea palatului un copac cu frunze de un galben intens luminează peisajul şi fascinează privirea. Frunzele lui par a fi bucle de lumină curgătoare, aur fraged şi însufleţit. În faţa lui este Fântâna Cinetică, o invenţie din oţel inoxidabil, creaţie a sculptorului Constantin Lucaci, unul din marii sculptori în oţel ai lumii, laureat al Premiului Herder. Ingenioase ţâşniri acvatice izvorăsc pe rând din axul central sau din panouri laterale, părând braţele unor dansatori cuprinşi într-un dans al armoniei universale. Privită în ansamblul formelor şi manifestărilor ei fântâna este un elogiu adus apei ca simbol al germinaţiei veşnice, într-o mişcare ce sfidează trecerea timpului, în sens invers acelor de ceasornic.

Mergând spre centrul oraşului, într-un spaţiu verde bine îngrijit, loc de relaxare şi promenadă, poţi admira statuile lui Decebal şi a lui Traian, poţi face un popas la Biserica Catolică sau urca în Turnul de Apă pentru a admira priveliştea oraşului şi a împrejurimilor acestuia. Am avut şansa de a ajunge într-o zi însorită, când oraşul atât cât s-a putut vizita din el într-un timp foarte scurt şi-a arătat întreaga splendoare autumnală. Peste liniştea şi curăţenia lui, peste clădirile construite într-un stil arhitectonic plăcut şi elegant, peste albastrul Dunării strălucea blândă, aurie şi pură lumina soarelui de toamnă. În mod involuntar mi-a venit în minte imaginea unui alt oraş construit pe malul Dunării, Bratislava.

O vizită în țara morilor de apă

 de Adriana Baghiu

Un traseu de 6 km care oferă posibilitatea turiștilor de a vizita cele 22 de mori de apă din Eftimie Murgu, județul Caraș Severin, a fost inaugurat recent, în cadrul proiectului „Hai la Rudăria!”, desfășurat de Asociația Acasă în Banat. Proiectul este finanțat de Fundația Orange cu suma de 35.000 lei, prin intermediul „Susține un ONG!”, program anual ce încurajează participarea activă a angajaților companiei în proiecte sociale.

„Hai la Rudăria!” a însemnat o adevărată desfășurare de forțe pentru a pune în valoare toate cele 22 de mori de apă din sat. Peste 300 de voluntari, pe parcursul a trei etape, au făcut o curățenie generală pe toată valea râului Rudăria, de unde au colectat peste 1200 de saci cu gunoi, au defrișat și pregătit aleile ce fac parte acum din traseul turistic, au făcut lucrări de ecologizare și întreținere la morile de apă, au vopsit mai multe podețe peste râul care străbate satul și peste canalele morilor, au construit două podețe, au dat drumul apei pe canalul de la moara din Țarină pentru a fi pusă în funcțiune și chiar au schimbat învelitoarea din șindrilă a morii Vlăgioanea.

„A fost o provocare pentru noi să facem acest traseu care să treacă pe la toate morile de apă. Una câte una, le-am descoperit pe fiecare, împreună cu voluntarii care au lucrat la ele. Acest traseu este în primul rând al comunității, deoarece rămâne oamenilor locului care trebuie să îl întrețină, să îl dezvolte, să îi primească pe turiști cu brațele deschise, cu blândețea și ospitalitatea de care ne-am bucurat și noi. Pentru noi va fi o bucurie să vedem că turiștii descoperă toate aceste instalații țărănești de măcinat, farmecul satului, mirosul de făină proaspătă și cu siguranță își vor dori să revină aici, la Eftimie Murgu” - a spus Radu Trifan, președintele Asociației Acasă în Banat. Foarte important, pe tot traseul au fost montate hărți și indicatoare turistice dar și panouri cu informații despre fiecare moară în parte.

Cele 22 de mori de apă de la Rudăria fac parte dintr-un ansamblu unic în țară de instalații de măcinat cu o arhitectură simplă, arhaică. Câteva dintre aceste mori au peste un secol vechime, altele sunt mult mai noi, folosind însă aceleași principii ale instalațiilor țărănești. Morile de aici sunt funcționale, iar cele mai multe sunt folosite constant de localnici pentru a măcina făina de mălai, atât pentru coleșă (o rețetă locală de mămăligă), cât și pentru animalele și păsările din gospodării. Zona este o atracție turistică, însă, până în prezent erau vizitate doar câteva dintre morile de apă, amplasate la ieșirea din sat. Localitatea Eftimie Murgu se află pe Valea Almăjului, în județul Caraș Severin. Numele de astăzi îl poartă după Eftimie Murgu, născut aici (n. 28 decembrie 1805, Rudăria, comitatul Caraș-Severin – d. 30 aprilie 1870, Budapesta). Totuși, numele nou al satului nu a fost folosit decât în administrație, localnicii, „rudărenii” și oamenii din zonă folosind în continuare vechiul nume, Rudăria. În 1910 erau consemnate pe toată Valea Rudăriei peste 50 de mori de apă, însă, din cauza viiturilor, dar și a îmbătrânirii populației, a scăderii numărului de animale, dar și a modernizării, în prezent aici se mai păstrează 22 de mori de apă, formând împreună cel mai mare ansamblu de acest tip din România.

Apa râului Rudăria este direcționată prin două canale săpate (ierugi) care alimentează cu apă morile de pe o parte și de alta a râului. Toate morile de la Eftimie Murgu au o singură ciutură (toată orizontală) și sunt construite din lemn.

Morile sunt folosite și astăzi de localnici, după o orânduire veche și bine stabilită, fiecare având „rând” la moară, iar rândul se moștenește sau se cumpără. Ei macină astăzi în special porumb, dar și grâu, făina rezultată prin frecarea celor două pietre de moară fiind una integrală, cu un gust și o textură diferite. Tradițional, în zonă se mănâncă o fiertură tare din făină de porumb, coleșă cu brânză friptă (prăjită).În total, în județul Caraș Severin se mai păstrează astăzi aproximativ 250 de mori de apă, iar aproape jumătate dintre acestea sunt funcționale. Mai multe detalii pe www.taramorilordeapa.ro .

Asociația Acasă în Banat a fost înființată în 2018 și își propune să păstreze patrimoniul cultural al regiunii Banat, să redea culoare satului bănățean, să redescopere adevăratele valori ale acestor locuri: oameni buni și gospodari, case frumoase și poveștile lor. Asociația este membră a International Molinological Society (TIMS), cea mai importantă asociație de profil dedicată morilor din întreaga lume, care este activă din 1965 și are 500 de membri în peste 30 de țări. În 2019 – asociația a realizat recensământul morilor de apă din Banat, iar în 2020, cu sprijinul Fundației Orange, au fost renovate 12 mori de apă din 3 localități din Caraș Severin. Detalii și pe www.acasainbanat.ro