Ganduri din... Corund

de Raluca Sofian

Cu tact, fără trac si la trap spre Fântâna Brazilor! Colt cu …Valea lui Pavel :)) Doua cătune izolate. Imediata proximitate a Corund-ului. In “centru” aceeași clădire e magazin mixt, centru de colectare a laptelui, posta si birt. O uliță principala cu palcu-i regulamentar de case, dar și gospodarii dispersate. Din când in când privirea-ți cuprinde câte un micro-cimitir de familie. Si datorită lor casele nu sunt părăsite. Munca le e susținută și cămările chivernisite. Pe măsura iernilor lungi. Dar dorite. Mari iubitori de culmi aerisite. Privind de sus, de peste coama aruncată-n vant a iepei Csillag (Stea!), ilustrata aceasta vivantă, intelegi și de ce. Cand te naști cu mirosul fânețelor in nări e greu sa te arunci voluntar lumii dezlănțuite. Ti se mărturisește ca, cel puțin un urmaș nu va fi tocmai amator de oraș.

Pentru ca spațiul in care ți-e ușor sa te imaginezi alergând in nestire și care (mai) cunoaște a simplitatii mistuire, rămâne o Fericire in sine! (Mulțumiri Zoltán Pál pentru înlesnire!)

Turnul Stefan din Baia Mare

de Raluca Sofian

După vizite succesive in care s-a dovedit impenetrabil, Libertatea (mai precis P-ta ei :)), capata o noua perspectiva, din celebrul Turn Ştefan. Abordabil turistic (doar) la ore fixe, după primul dangat al clopotului, simbolul oraşului Baia Mare merita escaladat. Dacă nu din vădite și savuroase interese panoramice, fie și pentru statutul sau imbatabil de unica mărturie a Catedralei care, dezvăluia lumii o concepţie arhitecturală specială. Nu una ci doua nave. Nu sub același acoperiș ci fiecare cu al ei. Impreuna dar separate (în dreptul axei principale) printr-un sir de stâlpi. Adauga imaginii conturate încă două laturi prevăzute cu câte un portic. Suspendat și sic!

Doua ceasuri la Potlogi

 de Raluca Sofian

Doua ceasuri la Potlogi... Fie și un periplu scurt la curtea brancoveneasca, aflată la jumătatea distantei dintre Târgoviște si București, nu-ți lasă blocnotes-ul fără vesti. Și cum in timp am perfectat un cod de adnotări “mozaicat”, in care fraze sau cuvinte au menirea de-a, la o proxima citire, reface firul poveștii și instant transfera, le las fix așa. In speranța ca-i veți trece pragul și elucida :))

Finețuri arhitecturale

Cuhnia refăcută după proiectul Mogoșoaia

Cultura porumbului in timpul lui Șerban Cantacuzino. Hrana țăranului - faina de mei.

Masa 12 feluri prelungita pana-n zori cu feluri de inspirație otomană. Prosopul asezat in partea dreapta încheia festinul. Niciodată fără lichior/lăutari/cozonac.

Invitații soseau cu lingura de lemn la cingătoare. Decoratiuni florale favorite: crin, lalea și albastrea.

Ceara folosita pentru a parafa corespondenta divulga emițătorul : rosu domnitor, albastru boieri, negru preoți.

Caii de la Sâmbătă de sus bucuria Pasei. Cel mai apreciat supliment extra-haraci.

Tronul plasat astfel incat lumina sa cada pe chipul audiatilor. Tertip pro- sinceritate :))

Gest de bun venit și curtoazie: apa de trandafiri oferită limpezirea cugetului, mâinilor și a bărbii.

Tavan casetat cu portrete de familie.

Ucis de ziua lui.

Doamna Maria cel mai dibaci administrator.

Biserica construită intr-o zi (lângă universitate)

Biserica din Deal Ieud

de Raluca Sofian

Menită contopirii in peisaj și nu dominării lui, biserica din dealul Ieud-ului deține mistici sufletești peste care e indicat sa nu pășești. Surprinde cuminte prin plastic invocate “cuvinte”. Și totuși, spre luare aminte e detaliul zugrăvirii ușilor si integrarii lor in discursul iconografic. Odată închise, nucleul intim dar nu intimidant, complex dar nu excesiv de organizat, inundat de culoare dar cu măsura unor ocruri și siene arse pline de candoare te cuprinde și strange liant. Prelung, profund, constant. In căutarea cerurilor de pânza, inima-ti a si uitat sa fie ursuza.

CREDINȚĂ ȘI ISTORIE LA MĂNĂSTIREA COMANA

 de Elena Trifan

Localitatea Comana, situată pe malul râului Neajlov, județul Giurgiu, este renumită pentru Delta Neajlovului, Parcul Natural, Satul meșteșugăresc și Mănăstirea ”Sfântul Nicolae”, unde istorie și religie își dau mâna reușind să înscrie momente de unicitate în istoria neamului românesc, unde patriotismul înseamnă credință, dar și faptă pusă în binele unei comunități și al unei națiuni.

 Complexul monahal de aici construit chiar pe malul râului Neajlov este alcătuit din biserica mânăstirii, un muzeu de istorie, un mausoleu și chilii.

Am fost uimiți, mulțumiți și încântați de buna organizare a mânăstirii.

Era zi de sărbătoare, slujba religioasă era în plină desfășurare și noi pelerinii am fi putut rămâne nebăgați în seamă, dar nu a fost să fie așa. Părintele Ghelasie, ghidul mănăstirii, și muzeograful Ioan Dan Rusem ne-au însoțit și cu multă amabilitate ne-au dat explicațiile necesare.

Biserica din curtea mănăstirii are un istoric zbuciumat, alcătuit din perioade de înălțare și decădere din care a ieșit biruitoare precum pasărea Phoenix. În anul 1461, ”pe o insulă în mijlocul mlaștinilor” Comana, ”drept  în iezerul Câlniștei” Vlad Țepeș a construit un lăcaș de cult, o adevărată mănăstirea-cetate, care a fost distrusă în secolul al XVI-lea.

În 1588 boierul Radu Șerban din  Coiani (Mironești de azi), viitor domn al Țării Românești,  în apropierea zidurilor vechii mânăstiri, a pus bazele actualei mănăstiri care a fost pictată în 1609. 

Între 1699-1701 mânăstirea  a fost restaurată. În 1728 a intrat într-o perioadă de declin, după ce  a fost închinată Patriarhiei Sfântului Mormânt de la Ierusalim.  În decembrie 1769 a fost asediată timp de 3 zile de un detașament turcesc din Giurgiu, în 1802 a fost afectată de un cutremur de pământ, în 1854 a fost reamenajată. După secularizarea averilor mănăstirești, între anii 1863-1991 nu a mai funcționat ca mânăstire, ci ca biserică parohială a satului.

În 1876 mlaștinile din jur au fost desecate. În 1908 a fost restaurată, dar după cel de-al Doilea Război Mondial a căzut în paragină.  După 1970 au început lucrări de restaurare. A fost afectată de cutremurele din anii 1977 și 1986 și a fost supusă unor ample lucrări de consolidare. În 1991 a redevenit mănăstire de călugări și a beneficiat de ample lucrări de restaurare cu fonduri europene. Actuala pictură a fost realizată între anii 1992-1996.

Un rol important în amenajarea actuală a complexului monahal de la Comana l-a avut părintele stareț Mihail Muscalu.  Interiorul Bisericii ”Sfântul Nicolae”  evidențiază aceeași legătură istorie-religie care este prezentă în tot complexul monahal de la aici.

În afară de scenele religioase specifice oricărei biserici, la intrare,  pe vitralii sunt pictate chipuri ale unor personalități istorice românești: Vlad Țepeș, Matei Basarab, Neagoe Basarab,vornicul Radu Cantacuzino, Șerban Cantacuzino. În naos o pictură îl înfățișează pe Ștefan cel Mare purtând coroană pe cap, îmbrăcat în hlamidă și cu sabia în mână.

Pictura este realizată pe fond albastru celest, catapeteasma este sculptată în lemn de tei, cu motivul viței-de-vie. Din tezaurul bisericii fac parte și icoanele de la ușile împărătești care au aparținut vechii catapetesme și cele 2 racle cu moaște, una cu moaștele Sfintei Mucenițe Ecaterina și una ce conține o colecție de moaște, printre care se află și cele ale Sfântului Nectarie, Sfântului Nicolae etc.

La rândul ei, curtea bisericii este o dovadă vie și lăudabilă a respectului pentru istoria patriei de care au dat și dau dovadă slujitorii Mănăstirii Comana.

Pe partea dreaptă se află o expoziție documentară, 3 tunuri, 3 diorame ce înfățișează scene istorice, panouri cu informație despre personalități istorice.

Muzeograful mânăstirii, domnul Ioan Dan Rusem, ne atrage atenția asupra unor marcaje din piatră care există în curte și care pun în evidență  fundațiile vechii biserici construite de Vlad Țepeș, care au fost descoperite în anii 1970-1971. În acestea a fost identificat altarul vechii bisericuțe, s-au găsit monede vechi și un mormânt al unui bărbat decapitat despre care se bănuiește că este al lui Vlad Țepeș care a fost ucis în această zonă, în anul 1476, de către Basarab Laiotă.

Bine amenajat și întreținut este și Muzeul de Istorie al mănăstirii în care la parter sunt expuse unelte agricole, planșe cu istoricul localității și fragmente din jurnalele de călătorie ale unor personalități precum: Paul de Alep – 1657, Mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Cretanul – 1746, Cezar Bolliac – 1860, Nicolae Iorga – 1908, arhiepiscopul romano-catolic Raymond Netzhammer, regina Maria,  care au făcut aprecieri la adresa mănăstirii din care vom reproduce selectiv: ”Este o mânăstire mare, trainică, închisă cu ziduri de piatră. În cele patru colțuri sunt patru turnuri cu galerii boltite de jur împrejur pentru înfrumusețarea aspectului și pentru plimbare. Unul din ele seamănă cu unul din turnurile Mănăstirii Sfintei Treimi din Moscova.” (Paul de Alep); ”Am intrat în biserica deschisă fără să văz niciun om. Nicio candelă aprinsă, o sărăcie lucie, vreo două cărți grecești, prăfuite pe tripede și o lespede mare de marmură  sculptată admirabil, cu stema Domnului țării.” (Cezar Boliac), ”Oricui trece cu trenul de la București la Giurgiu, Comana îi va rămâne de neuitat.” (Raymond Netzhammer) etc.

La etaj se află o colecție de obiecte din epoca pietrei, vase de pe vremea cumanilor, icoane vechi, bijuterii de domnițe, arme. O puternică impresie de viață creează manechinele de soldați, domnițe și mai ales ale lui Vlad Țepeș, Radu Șerban, Șerban Cantacuzino.

Credință și istorie, respect pentru sacrificiul în numele libertății patriei, pentru ființa umană, fie în ipostază de confrate sau dușman sunt concentrate și în Mausoleul Paraclis ridicat în memoria ostașilor căzuți pe aceste locuri în Primul Război Mondial, în anii 1916-1919. Acesta a fost construit de Asociația Cultul Eroilor din inițiativa lui Nicolae Iorga și a reginei Maria, pe locul unui vechi paraclis ce data de la 1700. Mausoleul ridicat în cinstea eroilor a fost inaugurat în anul 1932 și în anul 2016 când s-au împlinit 100 de ani de la luptele care s-au dat în zonă, pe data de 25 noiembrie de Ziua Sfintei Mucenițe Ecaterina a fost sfințit și ca paraclis, luându-și vechiul hram ”Sfântul Ierarh Spiridon și Cuviosul Eftimie.”

În el a fost amenajat un osuar iluminat electric, în care sunt expuse osemintele a 720 de soldați necunoscuți dintre care 553 români, 151 bulgari, 10  turci, 4 ruși, și numai 2 germani, deoarece poporul german și-a repatriat eroii. Osemintele celor căzuți pe câmpul de luptă din această zonă au fost adunate de luptătorii germani și depuse aici. Soldații au fost identificați în funcție de uniforma purtată. Mi-au amintit de craniile expuse în Catedrala din Otranto, pe pereții laterali de lângă altar, fiind o dovadă că și România știe să își cinstească eroii într-un mod demn și ingenios.

În mausoleu se află și o placă depusă de poporul englez în memoria unui echipaj alcătuit din 5 compatrioți care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-au prăbușit cu un  bombardier într-o baltă de lângă Comana. Deși trupurile lor au fost repatriate în anul 1990, în fiecare an, în luna mai, când la Comana este sărbătorită Ziua Eroilor, reprezentanți ai Ambasadei Britanice la București vin și depun coroane de flori.  O astfel de sărbătoare avusese loc și cu o zi înainte de a ajunge noi acolo și coroanele de flori mai erau încă proaspete în mausoleu. În pictura mausoleului paraclis sunt prezente scene religioase, chipuri umane și de sfinți, imagini ale unor păsări cu valoare simbolică, sugerând ideea de protecție divină, de viață eternă, obținută din propriul sacrificiu. Astfel pot fi admirate chipuri ale unor conducători  români, precum Constantin Brâncoveanu, regele Ferdinand și regina Maria, Sfântul Dimitrie, Sfânta Treime în ipostaza a trei îngeri, Învierea Domnului, pasărea Phoenix, simbol al regenerării, păunul, simbol al regalității, pelicanul, al sacrificiului.   

Între biserică și apa Neajlovului a fost amenajat un colțișor prevăzut cu bănci de lemn, unde te poți odihni, reculege, ruga, medita, gândi la valurile istoriei care s-au petrecut pe aceste meleaguri, te poți desprinde de necazurile și stresul vieții cotidiene.

În timp ce am vizitat complexul monahal de la Comana auzul și întreaga ființă ne-au fost mângâiate de glasurile blânde și armonioase ale preoților care oficiau slujba duminicală și străpunse de glasurile puternice ale clopotelor în care se contopeau deopotrivă solemnitate, chemare, tânguire.

Mănăstirea oferă o sinteză de istorie și credință, hărnicie, patriotism, sacrificiu, construcție, distrugere și reconstrucție, perseverență, putere de a lupta, aprecia și elogia. 

Biserica Rupestră de la Aluniș

 

de Elena Trifan

După cum se știe, din punct de vedere peisagistic și turistic, județul Buzău se remarcă și prin prezența pe teritoriul său a unui număr mare de formațiuni carstice și de biserici rupestre.
Printre acestea din urmă se află și Biserica ”Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Aluniș, comuna Colți.
După ce ai plecat din Colți și ai ajuns la capătul unui drum de țară de vreo 3 kilometri și jumătate și poți crede că aici se termină lumea și aventura ta de cunoaștere a luat sfârșit, ți se oferă o adevărată revelație.
O poartă din lemn de culoare bleu-albastră te introduce într-un spațiu restrâns, dar uimitor de frumos, protejat de o stâncă în partea dreaptă, ce strălucește vesel și prietenos în lumina soarelui care este foarte puternic în această toamnă.
La poalele stâncii se vede o construcție mică ce îți atrage privirea prin același bleu-albastru relaxant în care este îmbrăcată.
Câteva însemne, precum turla și crucea de deasupa ei, cimitirul din partea dreaptă, te ajută să îți dai seama este un lăcaș de cult religios.
Întâmplarea a făcut ca la bisericuță să îl întâlnim pe Răzvan, un tânăr pădurar de la Ocolul Silvic al Academiei Române, existent în această zonă. Deși locuiește la aproximativ 15 km. depărtare, Răzvan venise aici pentru a nu știu câta oară pentru a se relaxa și a se încărca energetic.
Pentru noi a fost un dar divin, am vizitat împreună biserica și în liniștea și aerul curat din curtea acesteia, ne-a oferit informații despre ineditul complexului în care ne aflam și despre specificul acestei zone.
Explicațiile primite de la Răzvan s-au completat cu cele existente în pisania bisericii, care este expusă atât la exterior, cât și în interiorul bisericii.
Biserica este foarte veche, se spune că datează de la 1274.
În mentalitatea oamenilor din zonă ea este o adevărată minune dumnezeiască și i-au atribuit origine legendară.
Se spune că au fost doi ciobani, Vlad și Simion. Unul din ei a avut într-un vis revelația Maicii Domnului care îi spunea să sape în stâncă unde va gasi icoana ei. I-au ascultat sfatul, au găsit icoana și au dăltuit biserica în piatră. Numele lor sunt scrijelate pe unul din pereții altarului.
După cum se menționează în pisania bisericii, ”Atestările documentare datează din Evul Mediu și constau în danii, litigii și acte comerciale. Astfel, un hrisov al țarului Mihnea Turcitul din 1586-1587 prin care soția lui, doamna Neaga, înzestrează schitul, făcându-l mânăstire.”
Din punct de vedere al construcției, bisericuța are formă de navă, pereții și turla din scândură, 8,80 metri lungime, 4 metri lățime și 2,80 înălțime. Între 1840-1850 a fost prevăzută cu un pridvor de scândură pe ai cărui pereți au fost aplicate icoane din tablă de zinc.
Naosul și altarul sunt săpate direct în stânca nezugrăvită și nepictată, care poartă amprentele timpului și ale ritualurilor religioase.
Catapeteasma originală a fost construită în anul 1870 din lemn de stejar și a fost împodobită cu icoane din tablă de zinc. Actuala catapeteasmă executată tot în lemn are sculptat pe ea motivul strugurelui. Deasupra ușilor împărătești și diaconești este prevăzută cu medalioane cu chipuri de sfinți.
În pridvor, ca și în naos, câteva icoane sporesc sacralitatea locului.
Atât naosul, cât și altarul primesc lumină naturală prin ferestre decupate în stâncă. În partea dinspre stâncă, o scară cioplită în piatră conduce spre clopotniță.
Înscrisurile în chirilică și în paleoslavă îi confirmă vechimea, îi accentuează taina pentru necunoscători și valoarea documentară pentru specialiști.
În apropierea bisericii, tot în stâncă se află chiliile, în care, probabil, au locuit ciobanii sau călugării.
Atât ușa de la intrare, cât și cea dintre cele două camere și ferestrele prin care pătrunde lumina naturală sunt decupate în stâncă.
Prima cameră se pare că a servit drept bucătărie, după cum sugerează formele existente aici, vatra și focul, cât și afumătura de pe tavan.
În cea de-a doua cameră se află un pat și o masă sculptate în piatră, ceea ce conduce la ideea că a fost folosită pentru dormit. Ulterior, au fost depuse aici și câteva icoane și cruci din lemn.
Ambele camere au câte o fereastră cioplită în stâncă, pe unde pătrunde lumina naturală.
Înainte de biserică, tot în stâncă mai este un spațiu concav a cărui utilitate inițială nu o cunoaștem. Este posibil să fi fost loc de refugiu sau unde se săvărșeau ritualuri religioase.
Astăzi în el au fost depuse o cruce din lemn și două din piatră.
Complexul bisericesc de la Aluniș, redus ca dimensiuni, dar amplu ca întindere în timp, mai oferă încă o surpriză. Dacă urci pe o cărare existentă pe stâncă, pe vârful acesteia poți întâlni ”Scaunul Domnului”, un obiect sculptat în piatră, de unde ai priveliștea încântătoare a împrejurimilor. În trecutul îndepărtat, a fost, probabil, loc de odihnă, de observație, de meditație sau de realizare a unor sacrificii.
Este singura biserică rupestră din Munții Buzăului în care se mai oficiază slujbe și astăzi și pe care am găsit-o deschisă și în afara acestora, așteptându-și tăcută, modestă și binevoitoare credincioșii și vizitatorii pentru o mai bună cunoaștere a specificului așezămintelor religioase românești și pentru îndeplinirea rolului misionar pentru care a fost creată.
Brazii înalți, teii cu multe brațe din curtea mânăstirii vin să completeze frumusețea și puterea de relaxare și energizare a acestui spațiu în care omul și-a construit sălaș divin, în puterea stâncii în care pulsează fluxul unei vieți ancestrale, calme, calde și mângâietoare; loc de recluziune din fața furtunilor de orice fel ar fi fost sau ar putea veni.
Mircea Eliade avea dreptate, sacrul se camuflează în profan, totul este să știm să îl descoperim și să ne adăpăm din puterea lui.

Dobrogea, ținutul contrastelor și al diversității - Delta Dunarii

 de Elena Trifan

 Un popas în localitatea Murighiol îţi oferă şansa de a trăi momente de linişte, izolare şi arhaicitate. Majoritatea străzilor sunt pietruite, case tradiţionale din lut, acoperite cu stuf coexistă cu câteva vile moderne dintre care unele au acoperişul din stuf sau au în curte şi câte un foişor acoperit cu stuf, din loc în loc, câte o barcă veche abandonată. La marginea satului poţi avea priveliştea caselor fără garduri, a unei văi pe care creşte stuf şi pasc animale, a dealului cuprins de uscăciune.

 Un farmec aparte îl dau peisajului dealurile unduioase ale localităţii Mahmudia, ce par izbucniri simetrice ale unor energii telurice, lăcaş al zeilor, al blândeţii şi al armoniei. Două centrale eoliene situate în faţa lor par siluete albe ce ne fac prietenos cu mâna într-un peisaj auster. Localitatea Mahmudia, cu aspect mai mult de oraş decât de sat, este situată chiar pe malul Dunării, legătura cu tradiţia arhitectonică este mai greu de găsit. Cu greu reuşeşti să dai de câte o casă acoperită cu stuf. Farmecul este însă sporit de imaginea Dunării cu malurile ei acoperite de verdeaţă, apa liniştită, cerul albastru fără niciun fel de nor, aerul blând. Am ajuns seara când cerul şi apa erau acoperite de vâlvătaia cu nuanţe de indigo şi auriu a asfinţitului. Un miracol ceresc învăluia totul în mister. Tainele serii se contopeau cu cele ale zilei, cele ale apei se uneau cu cele ale cerului. Realitatea părea fascinant de diafană, cu irizări divine proiectate pe pânza unui pictor. În jurul orei 6 dimineaţa am aşteptat cu respiraţia tăiată răsăritul soarelui care s-a desfăşurat timp de o oră, după un ritual care pentru noi rămâne o enigmă. Natura încă mai dormita. În atmosferă plutea un calm desăvârşit, singurele vieţuitoare erau câţiva pescari care îşi încercau norocul stând pe malul apei şi câţiva pescăruşi care dădeau târcoale deasupra acesteia. Liniştea dimineţii era tulburată doar de zgomotul unei bărci cu motor şi de croncănitul câtorva păsări. Soarele şi-a arătat cu greu chipul pe cer. Părea un bătrân mucalit ce îşi râdea fin de nerăbdarea noastră de a-l vedea.

- Hai, bătrâne, zvâcneşte şi arată-te pe cer în toată splendoarea ta cosmică! La început i-am ghicit doar prezenţa prin flacăra de culoare roşie ce a apărut pe cer dintre copacii de pe malul opus. Treptat s-a conturat imaginea unui disc argintiu înconjurat de o coroană aurie. Părea un ochi cosmic, un tunel luminos ce făcea legătura cu străfundurile Universului, din care îşi trăgea izvorul şi a cărei esenţă de un alb metalic incandescent o capturase în imaginea sa care se reflecta în apă sub forma unei lumânări albe îndreptate spre adâncuri. Pe măsură ce soarele se înălţa pe cer, cu atât chipul lui devenea tot mai difuz, fâşia albă de pe ape se alungea, reuşind să lege cele două maluri. Cer şi ape se colorau în galben-portocaliu. Copacii de la răsărit erau întunecaţi, în timp ce în partea opusă a apei şi a localităţii umbrele dimineţii erau alungate până la iluminare totală. Treptat culorile din jurul soarelui s-au contopit în marea albastră a cerului, fâşia strălucitoare de pe ape a dispărut. Soarele triumfase, devenise un rege puternic şi semeţ, care unea cerul cu apele, apele cu uscatul, captivant şi respingător în strălucirea lui nefirească ce îţi ardea privirea. Să fie flăcăul din poveste metamorfozat în astru mândru şi seducător? Biserica şi cimitirul îşi înălţau chipul alb în lumina soarelui. Satul se trezea încet la viaţă. O nouă filă a vieţii universale se desfăşura de la înaltul cerului până în adâncurile apelor. Gânduri de lumină îmi limpezeau creierul, o adiere caldă şi blândă îmi mângâia sufletul, o nouă bucurie că exişti, că poţi privi şi admira.

Marea revelaţie a călătoriei noastre a constituit-o însă o plimbare de trei ore cu barca cu motor pe canalele şi lacurile deltei, mai exact pe traseul: canalele Carasuhat, Litcov, al Lacului Rotund, pe lacurile: Rotund, Cozminţâu Mare, Cozminţâu Mic, Rădăcinos, Gorgova, canalul Gârla Filatului, până la Murighiol. O plutire mai iute sau mai lină asigurată cu multă pricepere de către barcagiul nostru, Ivan Silvian, zis Căpitanu, om al locului, pasionat de ape şi de pescuit, ne-a dezvăluit imagini fascinante, originale şi inegalabile care diferă de la un canal la altul, de la un lac la altul, de la o insulă şi insuliţă la alta. Dunărea s-a dovedit o alma mater, generoasă şi fermecătoare, apărută în vremuri imemorabile, care şi-a creat forme originale de viaţă, ce par izvorâte din adâncuri, întrajutorate de puterea cerului. Barca spinteca valurile, creând în jur o broderie acvatică ce se pulveriza în picuri argintii.

Am plutit prin liniştea desăvârşită a dimineţii însorite, cu simţurile ascuţite la culme. Se auzeau doar clipocitul fin al apei străpunse de barcă şi glasul vreunei păsări, în schimb văzul şi mirosul ne-au fost surescitate la culme. Canale mărginite de perdele de stuf şi papură, de sălcii cu rădăcini bogate ieşite la suprafaţă, cu crengi aplecate asupra apei sau cu vârfurile unite în boltă deasupra acesteia, lacuri lipsite de vegetaţie sau acoperite aproape în întregime cu nuferi şi riziac printre care barca abia îşi făcea cu greu loc să treacă, copaci uscaţi în care cormoranii stăteau nemişcaţi, dispuşi după reguli cunoscute numai de ei păreau desprinşi dintr-o poveste sau dintr-un manual de geometrie.

Deşi toamna se afla la începuturile ei, din punct de vedere cromatic delta părea în perioada ei de apogeu, o fertilitate mustoasă pulsa în verdele plantelor. Apa era limpede, de culoarea plantelor care se reflectau în ea sau a cerului senin. O diversitate de păsări acvatice: pelicani, răţuşte, stârci, egrete izolate sau în stoluri, mai aproape sau mai departe de barca noastră, diferite prin mărime, formă, culoare, comportament ne ţineau atenţia trează, ne ofereau o nouă şi nouă surpriză, o nouă şi o nouă uimire, o nouă şi o nouă formă de cunoaştere. Unele zburau în preajma noastră, altele pluteau liniştite pe lac, altele se odihneau în stoluri pe apă sau în copaci, un stol de pelicani în mişcare se zbătea pentru a-şi face rost de hrană. O imagine neaşteptată părea desprinsă dintr-o epopee antică. Pe o insulă plină de verdeaţă, în lumina soarelui, o turmă de vaci păştea cu mare sârguinţă. Cum au ajuns aici? Printr-un vechi meşteşug specific, probabil, numai oamenilor acestor locuri şi anume prin apă, legate cu o funie de o barcă cu motor. Să fie o nouă întruchipare a Vacilor Soarelui?

Delta îşi are nu numai flora şi fauna, ci şi mirosul ei. O mireasmă de mâl fertilizator, în care s-au topit vieţile animalelor şi ale plantelor care au sălăşluit de secole aici, ne-a umplut nările, coborându-ne până în adâncul fiinţei. Cu cât te afundai pe canale, cu atât simţeai mai puternic mirosul de mâl şi viaţă acvatică. Pământul lăsat în urmă îmi părea uscat şi auster, o plutire infinită pe ape devenise o nouă tentaţie. Abia acum am înţeles de ce unii oameni nu se pot desprinde de lumea apelor.

Mi-au venit în minte locuinţele lacustre, cât şi locuinţele moderne ale prezentului construite pe ape şi mi-ar fi plăcut să trăiesc în una din ele. Singurele fiinţe umane care s-au pierdut pe aici eram noi şi câţiva pescari. Am avut impresia că suntem un miracol al civilizaţiei rătăcit în lumea apelor. Un puternic sentiment de părere de rău m-a cuprins că acest paradis unic în lume nu are vizitatori. Mi-ar fi plăcut să îl văd plin de un număr mare de bărci, plutind în toate direcţiile, în care turişti veniţi de pe toate meridianele lumii să se bucure de ceea ce văd, să se salute în diverse limbi. Delta mi s-a părut singură, retrasă în lumea ei interioară, insuficient de vizitată şi de valorificată. Stuful aşteaptă o mână dibace care să îl taie şi să îl facă util societăţii, cormoranii care oferă o încântare vizitatorilor sunt duşmanii ecosistemului. Ne-am bucurat să îi privim, dar ne-am întristat auzind că prin înmulţirea lor necontrolată devin un pericol pentru peştii cu care se hrănesc. Spectacolul nautic s-a continuat însă cu unul culinar, un meniu pescăresc cu ciorbă şi saramură pregătite în ceaun, la foc de lemne, după reţete dobrogene de organizatorii noştri ploieşteni: Vasilica Satmari şi Vasile Robescu.

Delta Dunării este sursa multor contradicţii. Avem ape, dar nu avem peşte suficient, avem stuf, dar nu avem fabrici de hârtie, avem frumuseţi inegalabile, dar nu avem turişti suficienţi, trăim în era performanţei tehnice, dar ne deplasăm prin deltă cu mijloace învechite, avem ecosistem, dar nu avem legi corespunzătoare pentru protejarea lui. În calitate de turişti am bătătorit pragurile altor ţări în căutare de frumuseţe şi senzaţional şi uităm că raiul ne bate la uşă. Ce ar face alte ţări ale lumii din el dacă l-ar avea? Oricât de insensibil ai fi, nu poţi să nu îi simţi singurătatea şi plânsul interior. O fascinaţie amară te va obseda mult timp.

Arbanasi - o adevărată fortăreaţă medievală

de Elena Trifan

Ne îndreptăm spre satul Arbanasi, o adevărată fortăreaţă medievală, situat la 4 kilometri de Târnovo, inclus în patrimoniul UNESCO. Bazele satului au fost puse de albanezi şi greci. Timp de câteva secole s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman. 

Numele localităţii este menţionat pentru prima dată într-un document din 1538, prin care sultanul Soliman Magnificul a dăruit această aşezare ginerelui său, marele vizir Rustem paşa, căsătorit cu Mirimah, fiica sultanului. Satul a cunoscut o dezvoltare înfloritoare în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea când a dezvoltat relaţii comerciale puternice cu Italia, Austria, Ungaria, Rusia, Transilvania, India. Demne de remarcat sunt relaţiile existente de-a lungul timpului între Arbanasi şi Ţările Române. În 1639 în Sibiu s-a constituit Compania grecească condusă de persoane din Arbanasi.

În Arbanasi, în anumite perioade au trăit familii aristocratice româneşti, precum Cantacuzino, Brătianu, Filipescu, Brâncoveanu. Constantin Brâncoveanu avea o casă în Arbanasi. Stema Cantacuzinilor a fost sculptată pe iconostasul Bisericii „Naşterea lui Iisus” şi al Bisericii „Sfântul Nicolae”. Domnitorul român Vasile Lupu s-a născut în Arbanasi de unde era originară familia sa. Mai multe familii de boieri valahi trăiau în Arbanasi si locuitori ai satului Arbanasi s-au retras in Valahia în timp de ciumă, holeră şi din cauza atacurilor bandiţilor turci. (După Petya Ovcharova - Arbanasi Veliko Târnovo; Arbanasi e la chiesa Natività di Cristo).

Ajungem în localitate şi suntem impresionaţi în primul rând de arhitectura tradiţională păstrată de localnici cu sfinţenie, de aerul curat şi aspectul îngrijit al aşezării. Totul degajă o puternică impresie de vechime, siguranţă şi rigoare geometrică, un puternic instinct de apărare a proprietăţii individuale şi colective. Fiecare casă este alcătuită în partea de jos din piatră şi în cea de sus din zid văruit alb sau din lemn sau jumătate este din zid şi jumătate din lemn. Ferestrele şi uşile sunt vopsite într-un maro antichizat, ceea ce sporeşte impresia de vechime. La geamuri au gratii din fier forjat. Fiecare casă este înconjurată de un zid solid, construit din piatră acoperită cu olane de culoare roşie. Pe oameni nu îi deranjează uniformitatea, nu simt nevoia concurenţei de a fi cât mai originali în construcţiile lor, pentru ei important este să conserve un mod de viaţă emblematic. Pătrundem pe o stradă îngustă, străjuită de zidurile gardurilor identice, unde ai impresia că pe caldarâm auzi mersul cailor de altădată sau vezi o lume pestriţă, ţărani în costume populare, turci cu turbane, căruţe trase de măgari, trăsuri boiereşti, soldaţi înarmaţi, meşteşugari ce îşi vând produsele.

Plimbarea pe o singură stradă ne dezvăluie aspecte complexe ale vieţii din Arbanasi. În magazinul pictorului Ivan Ivanov găsim o colecţie bogată de obiecte vechi, vase moderne de ceramică, foarte multe picturi cu motive laice şi religioase, realizate pe vase de lemn, mai ales pe copăiţe, scoarţă de copac, jumătate de cofă, chiar şi pe un fier de călcat vechi. Pictorul şi-a propus să adune în tablourile sale tradiţie şi originalitate, să imortalizeze peisaje, clădiri şi chipuri umane din Arbanasi şi din zonă. La un colţ de stradă sunt tarabe cu icoane pe sticlă, feţe de masă cu motive populare. Ajungem la Complexul Etnografic Bakgarka, vechi de aproximativ 350 de ani, alcătuit dintr-o vilă cu două etaje, o curte spaţioasă şi relaxantă, situat într-un spaţiu liniştit, cu aer curat, înconjurat de un zid solid. A aparţinut de-a lungul timpului mai multor proprietari. La un moment dat s-a aflat şi în proprietatea domnitorului român Constantin Brâncoveanu despe care se spune că după înfrângerea revoltei de la Chiprovtii i-a adăpostit pe refugiaţii bulgari in ţara sa. Clădirea a avut un rol important în istoria Bulgariei, de-a lungul timpului servind ca loc pentru diverse familii în momente de nelinişte sau de robie şi pentru călugării de la Athos. De asemenea, a funcţionat ca şcoală şi spital pentru copii. Astăzi, Complexul Bakgarka a fost transformat în hotel şi restaurant.

Într-o curte, ascunsă parcă privirilor se află Biserica „Naşterea lui Hristos”, datând din secolul al XVI-lea, o minune arhitectonică şi picturală, o sinteză de artă, ştiinţă, religie, viaţă sacră şi profană, un mod de exprimare a unei viziuni proprii despre lume şi viaţă.

Pătrundem într-un singur restaurant, „Cheshmata”, ai cărui pereţi sunt bogat împodobiţi cu obiecte tradiţionale de artizanat: costume populare, furcă de tors cu caier, ştergare etc. Cei doritori aici pot servi cheshmata, un preperat culinar propriu, pregătit din cinci feluri de carne. Şi aici ca şi în celelate localităţi vizitate, oamenii sunt primitori, amabili, preţurile la muzee sunt acceptabile, variind între 4-6 leva, în muzee se pot face fotografii fără a se plăti taxă suplimentară, uneori plata se poate face şi în lei, la pangare şi în magazine pot fi găsite albume şi pliante redactate şi în limba română, unii vânzători şi muzeografi au cunoştinţe modeste de limba română. Mai presus de toate se află respectul locuitorilor pentru tradiţie despre care putem spune fără să greşim că aici are rezistenţa pietrei.

Plecăm spre casă. În timp ce coborâm colina pe care se află localitatea, în faţa noastră, la o depărtare nu prea mare, pe un spaţiu agricol plat o mare de rapiţă galbenă ne încântă privirea. Drumul de întoarcere se desfăşoară în lumina blând-aurie a soarelui de primăvară ce se pregăteşte să coboare spre asfinţit. 

Biserica „Naşterea lui Hristos” Arbanasi

de Elena Trifan

Într-o curte, ascunsă parcă privirilor se află Biserica „Naşterea lui Hristos”, datând din secolul al XVI-lea, o minune arhitectonică şi picturală, o sinteză de artă, ştiinţă, religie, viaţă sacră şi profană, un mod de exprimare a unei viziuni proprii despre lume şi viaţă.  Biserica ale cărei părţi au fost construite la date diferite este alcătuită dintr-un naos pentru bărbaţi, un pronaos pentru femei, o galerie şi o capelă. Este de înălţime joasă, pereţii şi bolta sunt bogat împodobite cu fresce realizate în culori vii, strălucitoare. În total sunt pictate aproximativ 5000 de chipuri omeneşti. În naos se află picturi precum: „Sfânta Maria”, „Euharistia”, „Liturghia cerească”, părinţi ai Bisericii, martiri şi sfinţi, sărbătorile, patimile şi miracolele lui Iisus, „Naşterea Maicii Domnului”, „Adormirea Maicii Domnului”,”Intrarea în Templu” etc. Pe bolta Bisericii sunt trei picturi care îi reprezintă pe Hristos Emanuel, Iisus Pantocratorul purtat de îngeri în zbor, Trinitatea înconjurată de îngeri. Iconostasul sculptat foarte fin în lemn aurit este luminos şi strălucitor. Pe el se află icoane impresionante, printre care şi Geneza. În pronaos sunt pictate Judecata Universală, sfinţi monahi, scene din viaţa Fecioarei Maria, 24 de scene din „Imnul către Fecioară”. Pe peretele de nord şi pe boltă sunt imagini unice: în partea de jos portretele a doisprezece filozofi greci şi deasupra lor arborele genealogic al lui Iisus a cărui rădăcină este regele David. În centrul arborelui genealogic se află figura lui Iisus Hristos. Pe boltă este pictat Iisus Pantocratorul înconjurat de imagini cu îngeri, de Fecioara Maria şi de Ioan Botezătorul. În colţuri sunt imaginile celor patru evanghelişti şi pe ambele părţi figuri de profeţi.

În Capela „Sfântului Ioan Botezătorul” sunt pictate imagini din viaţa sfântului şi din minunile sale, un calendar mural, supliciul martirilor din lunile septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, Naşterea lui Hristos, Masacrul Pruncilor. Pe cupolă este şi aici pictată imaginea lui Iisus Pantocratorul. În Galerie poate fi admirată printre alte picturi o imagine mai puţin obişnuită pentru o biserică, dar foarte bine realizată, „Roata vieţii”, alcătuită din cercuri concentrice care înfăţişează etape din viaţa omului, lunile anului şi zodiacul. 

Privită în ansamblul ei Biserica „Naşterii Domnului” din Arbanasi constituie o adevărată enciclopedie în imagini a unei viziuni despre viaţă şi moarte, în care aspecte consacrate de scrieri mai ales religioase sunt prezentate într-o manieră originală de pictorii atenţi la stilurile picturii religioase a timpului, dar dornici să dea glas şi modului propriu de a gândi, de a simţi, de a înfăţişa. Biserica „Naşterii Domnului” din Arbanasi este totodată un elogiu adus devenirii cosmosului şi Creatorului Suprem, o formă de rezistenţă a unui mod de viaţă şi a religiei ortodoxe, în ciuda valurilor istoriei care s-au abătut asupra localităţii aflate secole de-a rândul sub ocupaţie otomană. Imaginile foarte numeroase şi culorile vii în care sunt înfăţişate creează o impresie sui-generis de viaţă.

Veliko Târnovo - un „Oraş împărătesc”

de Elena Trifan

Spre Veliko Târnovo peisajul este asemănător cu cel al Dobrogei noastre, colinar, stâncos pe alocuri, acoperit de lanuri verzi de grâu, înviorate din loc în loc de strălucirea galbenă a florilor de rapiţă cultivată pe suprafeţe mici. Drumul este străjuit de copaci izolaţi sau adevărate liziere înverzite din care nelipsiţi sunt nucii şi liliacul înflorit, amintind de peisajul din partea de sud-vest a ţării noastre. Cenuşiul caselor, majoritatea modeste, acoperite cu ţiglă de culoare roşie, este înviorat de verdele naturii. Cu cât ne apropiem de Târnovo înălţimile cresc si cerul devine mai luminos.

Istoria localităţii Târnovo începe cu aproximativ 7000 de ani în urmă. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, a devenit capitala celui de-al doilea Ţarat Bulgar, având numele Târnovgrad, „cel mai frumos dintre toate oraşele Hlemului.” Oraşul este situat pe malurile râului Iantra, pe şi în jurul colinelor: Ţaraveţ, Trapeziţa, Sveta Gora, Momina Krepost. În Evul Mediu a cunoscut o dezvoltare înfloritoare, demne de remarcat fiind cele două cetăţi bine fortificate, de pe colinele Ţaraveţ şi Trapeziţa. Datorită statutului şi aspectului său de-a lungul timpului localitatea Târnovo a primit diverse denumiri: „Regina oraşelor”, „Oraşul ţarilor, ocrotit de Dumnezeu”, „Oraş împărătesc”, „O mare de case”. (După Petya Ovcharova - Arbanasi Veliko Târnovo).

Când ajungem la Târnovo, în mod surprinzător, oraşul ne întâmpină zâmbitor în lumina soarelui de primăvară. În faţa noastră se înalţă măreaţă, plăcută şi elegantă Cetatea „Ţaraveţ” al cărei turn se zăreşte de la distanţă, ca o emblemă a acestei străvechi aşezări. Aceasta se întinde pe o suprafaţă de 100.000 de mp. şi are trei intrări. Trecem podul, pătrundem prin cele trei porţi succesive şi vizităm biserica pe ai cărei pereţi sunt picturi realizate în variantă modernistă de pictorul Teofan Sokerov, reprezentând aspecte din istoria Bulgariei medievale. În absenţa unui ghid local şi a timpului necesar, ne mulţumim să aruncăm o simplă privire. Atât de la poalele cetăţii, cât şi din turnul acesteia admirăm panorama oraşului, ce poate fi asemănat cu un amfiteatru sau cu grădina fermecătoare a paradisului. Jos curge apa Iantrei, pe malurile ei şi pe versanţii colinelor sunt case cu acoperişuri roşii de ţiglă. Peste toate se înalţă cupolele verzi ale Bisericii „Bogorodniţa”. Totul este înconjurat de un zid protector, păstrat de secole şi restaurat recent. Natură, oameni şi creaţiile lor sunt statornicite aici de veacuri, într-un spaţiu binecuvântat de Dumnezeu şi hărăzit să reziste, în ciuda vremurilor mai mult sau mai puţin potrivnice. Într-un arbust vedem agăţate şnururi de mărţişoare, „Mărţişorul” fiind un obicei specific şi bulgarilor. Tinerii stau la coadă pentru a se fotografia pe un tron aidoma celor ale ţarilor, expus într-un foişor. Intrăm în cateva magazine unde predominante sunt dulceaţa şi cosmeticele de trandafiri, obiectele de artizanat: ştergare ţesute în război pe fond bej, roşu, verde, vase de ceramică ale căror modele amintesc vag de ceramica de Horezu, farfurii de lemn pictat cu motive tradiţionale, pliante şi albume turistice etc.

Biserica „Sfintei Fecioare” Ivanovo

de Elena Trifan

Prin Defileul Rusenski Lom ne îndreptăm spre Ivanovo. După cum ne informează ghizii noştri, la o distanţă de 22 kilometri la sud-vest de oraşul Ruse, pe malurile râului Rusenski Lom, la o altitudine de 32 metri deasupra nivelului apei, în această zonă se află o reţea de aproximativ 300 de chilii din care 40 au devenit biserici, fiind săpate în stâncă de călugării eremiţi stabiliţi aici începând cu secolul al XIII-lea. Cele mai renumite sunt cele cinci biserici din piatră datorită picturii lor murale din secolele XIII-XIV, bine conservate, în care sunt prezente motive ale artei antice: cariatide nude, capiteluri cu ulei şi măşti. Acestea au fost incluse în patrimoniul universal UNESCO.

Vizităm numai Biserica „Sfintei Fecioare”. Pentru a ajunge la ea urcăm o scară de piatră săpată pe peretele aproape vertical al stâncii. Ni se atrage atenţia să fim foarte atenţi pentru a evita accidentele. Peştera este situată la o înălţime de 38 de metri deasupra drumului, are o lumgime de 16 metri, lăţime de 4 metri, înlăţime de 2,5 metri. Este compusă din două încăperi şi o capelă. Pe pereţii şi pe tavanul ei se mai păstrează fragmente de frescă veche, reprezentative pentru arta medievală bulgară din secolul al XIV-lea, realizată în manieră originală, în culori vii, de artişti necunoscuţi. Imaginile reprezintă scene biblice din Săptămâna Patimilor şi din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul. În naos se află portretul ţarului Ivan Alexandru şi al soţiei lui Teodora care au susţinut financiar construirea şi pictarea bisericii. În capelă sunt pictaţi sfinţi eremiţi creştini sirieni.

La capătul peşterii există o deschidere în zid şi de pe un balcon poate fi admirată panorama peisagistică. Deosebit de interesante şi atractive sunt şi stâncile, monumente ale naturii, din preajma mânăstirii, înalte, calcaroase cu aspect scorburos. Fiind situate în locuri stâncoase, înalte, greu accesibile, peşterile şi lăcaşurile de cult de la Basarabovo şi Ivanovo au oferit, într-adevăr, de-a lungul timpului spaţii de refugiu şi asceză, fiind pentru vizitatorii de astăzi sursă de cunoaştere geologică, peisagistică şi religioasă. Pătrunzând în ele, în mod involuntar ne vin în minte lăcaşurile rupestre româneşti din partea de sud a ţării, precum: Biserica „Corbii de Piatră” din localitatea Corbi, Biserica de la Nămăeşti, judeţul Argeş, Peştera „Sfântului Grigorie Decapolitul” de la Mânăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea.

Dobrogea, ținutul contrastelor și al diversității - manastirile din Judetul Tulcea

 

de Elena Trifan

O călătorie prin ţinutul Dobrogei spre Murighiol şi Mahmudia îţi dezvăluie o regiune a contrastelor şi a diversităţii: dealuri arse de soare sau presărate cu arbuşti, care uneori stau faţă în faţă cu suprafeţe de câmpii roditoare, uscat şi ape, câmpuri impecabil lucrate sau ierburi uscate, verde fraged, verde matur, verde pigmentat de maroniul toamnei sau uscăciune totală, soare şi vânt, localităţi şi obiective turistice cu nume româneşti sau turceşti, vile moderne şi case tradiţionale, mori de vânt şi centrale eoliene, albastrul cerului şi verdele mării, abundenţă de insecte şi absenţa lor. 

Un prim obiectiv al călătoriei a fost o vizită foarte scurtă la Mânăstirile din judeţul Tulcea: Cocoş, Saon şi Celic Dere. 

Mânăstirea Cocoş este situată la aproximativ 6 km. de comuna Niculiţel, la poalele muntelui Cocoşului acoperit cu păduri de tei. O legendă spune că în vechime aici s-a auzit glasul unui cocoş însoţit de glas de toacă. La intrare te întâmpină un turn înalt pe a cărui poartă veche din lemn sunt sculptate chipuri de sfinţi. Imagini contrastante, impresionante se profilează în curte. În partea stângă, tradiţie arhitectonică şi sculpturală şi un miniparadis floral divers şi viu colorat creează o puternică impresie de frăgezime, puritate şi prospeţime.  În partea dreaptă un gard viu de tuia, copaci şi arbuşti între care predomină coniferele, trimit spre lumea pădurii şi a muntelui din apropiere. În mijlocul lor albă şi impunătoare, cu trei turle cu acoperişul arămiu se înalţă Biserica cu hramul „Sfânta Treime”. În exterior, la intrare sunt patru coloane, iar pe pereţi, de o parte şi de alta a uşii din lemn sunt portretele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gravril, ale apostolilor Marcu şi Luca, o pictură din partea superioară înfăţişează „Sfânta Treime”. În interiorul bisericii pe lângă picturile obişnuite, ne reţine atenţia motivul viţei-de-vie cu struguri ce se înalţă din ghivece la colţuri şi este pictat din abundenţă pe catapeteasmă. În biserică se află moaştele a patru martiri: Zotic, Atal, Camisie, Filip ale căror oseminte au fost găsite în anul 1971 într-o criptă din localitatea Niculiţel. Sărbătorirea lor pe 4 iunie atrage o mulţime de pelerini.

La 11 km. depărtare de Tulcea pe malul bălţii Saon se află mânăstirea cu acelaşi nume care înseamnă „căldare, ceaun,” denumire dată de la forma pe care o ia apa. În apropierea Mânăstirii Saon sunt podgorii foarte bine lucrate. În curte pot fi admiraţi salcâmi vechi, cu trunchiuri contorsionate, roase de vechime, o moară de vânt, flori, o barcă cu năvod, plină cu ghivece de flori, păsări atrăgătoare: struţi, păuni, fazani. Biserica cea nouă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, în formă de cruce, cu trei turle este suplă, plăcută şi intimă, cu pictură şi sculptură luminoase, catapeteasma, o adevărată bijuterie scluptată în lemn de culoare deschisă, cu motivul viţei-de-vie şi chipuri de sfinţi. Stranele sunt sculptate din acelaşi lemn de culoare naturală, cu motive florale şi imaginea Sfintei Cruci. În biserică se află moaşte şi veşminte de sfinţi şi o părticică din lemnul Sfintei Cruci.

Mânăstirea Celic Dere este situată la 24 km. de Tulcea. Şi-a luat numele de la pârâul din apropriere care în limba turcă înseamnă „apă/pârâu de oţel.” Este situată într-un spaţiu în pantă, prevăzut cu moară de vânt, brădet de baltă, alei cu arbuşti şi flori. Peisajul urcă spre mânăstire ca pe o scară spre lumină, spre pace şi bucurie. Mânăstirea este mare, spaţioasă, elegantă, etajată, cu pictură realizată în stil neo-bizantin, cu chenare orientale, catapeteasmă lucrată în lemn de păr aurit şi multe icoane, despre unele spunându-se că au puteri miraculoase. “Icoana Mântuitorului Iisus Hristos” numită şi “Icoana care se curăţă singură” a fost adusă la mânăstire de către un soldat, în timpul conflictelor ruso-turce. Era înnegrită şi în timp a început să se cureţe singură. Despre “Icoana Maicii Domnului Eleusa, Îndurătoarea sau Grabnic Ajutătoarea” pictată pe lemn, adusă de la Sfântul Munte se spune că le-a vorbit măicuţelor, iar despre “Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni” se afirmă că a scăpat de două ori din incendii, a cerut să fie dusă “La Fecioare” şi a vindecat doi călugări.

Biserica „Sfântul Dimitrie Basarabov”

de Elena Trifan

Mânăstirea Basarabov, din satul cu acelaşi nume, este situata pe malul râului Rusenski Lom, la 80 de kilometri de Bucureşti, 10 kilometri de oraşul Ruse şi la 3-4 kilometri de Dunăre. Istoricul satului şi al mânăstirii scot la iveală relaţiile existente în timpurile vechi între ţarii Bulgariei şi domnitorii valahi. Satul şi biserica se află pe moşia domnitorului român Ioan Basarab I (1310-1352) a cărui fiică Teodora a fost soţia ţarului Ivan Alexandru al Bulgariei (1331-1371). Potrivit documentelor istorice, Basarab I ar fi domnitorul care i-a ajutat pe ţarii bulgari în luptele purtate contra Imperiului Bizatin şi contra sârbilor. Toate acestea i-au făcut pe specialişti să creadă că numele Basarabovo vine de la cel al domnitorului român Basarab I. Conform informaţiei pe care o găsim în pliantul pe care îl cumpărăm de la pangarul Mânăstirii Basarabov, aceasta a fost ctitorită de Teodora, fiica domnitorului român Basarab I şi soţia ţarului bulgar Ivan Alexandru.

Mânăstirea Basarba este menţionată într-un registru fiscal otoman din anul 1479-1480. Sfântul Dimitrie cel Nou s-a născut şi a trăit în satul Basarabovo, după unele păreri în secolul al XIII-lea, după altele în secolul al XVII-lea. A fost păzitor de animale, se hrănea cu pâinea şi apa pe care le primea în schimb de la cei bogaţi pentru munca sa. Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în asceză într-o peşteră din apropierea râului, unde astăzi se află Mânăstirea ce îi poartă numele. Când a simţit că i se apropie sfârşitul şi-a pregătit singur mormântul din două lespezi de piatră de pe malul râului Lom, între care s-a aşezat. În timp lespezile au fost acoperite de apele râului şi Sfântul Dimitrie i-a apărut în vis unei fete bolnave, spunându-i că o va vindeca, dacă părinţii ei îl vor lua de acolo. Minunea s-a săvărşit şi moaştele Sfântului au fost depuse în Biserica din Târnovo unde au rămas până în 1774, când după încheierea Războiului Ruso-Turc urmau să fie duse în Rusia. La rugămintea lui Hagi Dimitrie şi a mitropolitului Grigorie al IIlea au rămas la Bucureşti şi au fost depuse în Catedrala Patriarhală „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.” Sfântul Dimitrie a săvârşit mai multe minuni, i-a vindecat pe locuitorii capitalei de ciumă, de holeră, a alungat seceta, drept pentru care a fost declarat ocrotitorul Bucureştiului şi sărbătorit în întreaga ţară pe 27 octombrie.

Pentru noi contactul cu locul unde se află râul Lom şi Mânăstirea „Sfântul Dimitrie Basarabov” înseamnă trecerea de la legendă şi imaginaţie la realitate, transformarea în convingere a unor cunoştinţe dobândite prin lecturi şi participarea la slujbele religioase. Râul Lom, sacru şi legendar, curge liniştit prin faţă noastră, cu o lăţime de aproximativ 3 metri, cu apa tulbure de atâtea ploi, cu malurile acoperite de verdeaţă. Peste drum de el se află stânca în care a fost construită mânăstirea a cărei faţadă ne aminteşte de Mânăstirea Corbii de Piatră din localitatea Corbi, judeţul Argeş. Mânăstirea constă dintr-o bisericuţă, un pangar, câteva chilii şi o sală de mese. Pentru a ajunge în biserică urcăm o scară de piatră alcătuită din 48 de trepte pe peretele vertical al stâncii. Oprim din când în când pentru a admira peisajul. Bisericuţa îşi păstrează încă iconostasul sculptat în lemn, în ea se află icoanele Sfântului Dimitrie, a lui Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a Sfântului Ioan de Rila, a Sfântului Gheorghe. Icoana Sfântului Dimitrie păstrează o inscripţie în limba română scrisă cu litere chirilice şi una în limba greacă. În jurul ei se află zece scene care prezintă aspecte din viaţa şi minunile Sfântului. 

BISERICA LUI STEFAN CEL MARE DIN BORZESTI

 de Elena Tifan

Dragă călătorule, dacă vei ajunge vreodată în județul Bacău, indiferent din ce parte ai veni, te sfătuiesc să faci un popas și la cele mai cunoscute biserici și mânăstiri, locuri de încărcare spirituală și de cunoaștere. Dacă aș fi în locul tău, eu aș începe cu cea mai cunoscută dintre ele și anume Biserica Adormirea Maicii Domnului din Borzești, datorită importanței ei istorico-legendare și legăturii cu un erou național foarte îndrăgit și anume Ștefan cel Mare și Sfânt. După cum spun unele surse, Ștefan cel Mare s-a născut la Borzești unde și-a petrecut și copilăria. Era un copil frumos, foarte îndrăgit de tovarășii săi de joacă. Aceștia ii spuneau Ștefănucă sau Ștefăniță.Pe partea stângă a șoselei, pe un spațiu urcător, printre copaci de foioase și conifere se zărește silueta zveltă și elegantă, rămasă în piatră și cărămidă naturală a unui lăcaș religios, mândru precum istoria Moldovei și ctitorul ei. Este ușor de făcut legătura cu istoria națională, deoarece la intrarea în curte, pe partea dreaptă se află statuia lui Ștefan cel Mare.

Un prim obiectiv care îți atrage atenția este clădirea din spatele ei, construită din piatră, zveltă și elegantă, ca și biserica. Este localul vechii școli, care găzduiește un interesant și original muzeu de artă religioasă, inaugurat în anul 1994. Acesta conține o colecție de obiecte strânse timp de 10 ani de pe Valea Trotușului, reprezentative pentru secolele al XVII-lea – al XIX-lea. Prin ce se remarcă acesta? Prin rigoarea geometrică și estetică a aranjării obiectelor expuse aici, prin valoarea documentară și unicitatea unora dintre ele. Imediat ce ai trecut de pragul acestei clădiri, privirea îți este atrasă de o pictură care se află la jumătatea peretului din fața ta, de fapt un colț dedicat în exclusivitate lui Ștefan cel Mare și epocii sale.

Aceasta îl înfățișează pe Ștefan cel Mare îngenunchind smerit în fața lui Daniel Sihastru, înainte de a pleca la luptă, cât și pe Ștefan cel Mare binecuvântat de mitropolitul țării,Teoctist. Tabloul este completat cu harta Moldovei din acel timp, bisericile și mânăstirile construite de Ștefan cel Mare. Tot aici se află și pisania bisericii în traducere românească, pomelnicul lui Ștefan cel Mare, o poză a domnitorului realizată în timpul vieții sale de către un desenator italian și un ”microfon” din secolul al XV-lea, făcut dintr-un vas de lut, cu niște orificii.

În vitrinele muzeului poți privi icoane pe lemn pictate în ulei, în stil bizantin, suflate cu aur, cărți în chirilică, slavonă, greacă, printre care pot fi amintite: ”Cazania” lui Varlaam de la 1643, lucrată pe materiale textile: in, cânepă, bumbac, scrisă cu negru de fum și culoare roșie obținută din alge, copertată în lemn de tei, îmbrăcat în piele; cărți realizate de călugări la mânăstiri, ”Evanghelia” îmbrăcată în ferecătură; cruci din lemn de tisa, 2 chivote, unul din lemn si unul din argint, tipărituri originale, unele aduse de la Viena și de la Lipsca, pomelnice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, veșminte preoțești, din secolul al XIX-lea, lucrate în fir de aur și argint. Cea mai groasă carte din colecție are 1000 de pagini și a fost creată în 3 ani.

Ștefan cel Mare însuși a dotat sfântul lăcaș cu obiecte necesare desfășurării ritualului ortodox, printre care este menționat și un ”Tetraevanghel”: ”lucrare deosebit de valoroasă, cu titluri de aur, inițiale înflorate și frontispicii cu forme geometrice la începutul Evangheliilor” (dr. Ioachim Băcăuanul, episcop al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului). Astăzi lucrarea respectivă se află la Mânăstirea Zografu de la Muntele Athos. Un obiect de mare frumusețe din incinta acestui muzeu este catapeteasma Mânăstirii din Bogdania, în stil baroc moldovenesc, veche de 200 de ani, în mărime naturală, restaurată la Suceava timp de 3 ani. Pe unul dintre pereți se află și jumătate dintr-o catapeteasmă cu pictură naivă.

Obiectivul turistic cel mai important rămâne însă Biserica Adormirea Maicii Domnului la care ajungi urcând câteva trepte de piatră. Imaginea bisericii aflată în partea stângă, chipul ei vechi, înalt și semeț, de piatră, de culoare naturală, stejarii și brazii bătrâni și falnici și clopotnița din fața ei înaltă și suplă, construită din lemn, in stil maramureșean, te fac să trăiești deja emoția întâlnirii cu istoria adevărată, să simți izul vremurilor de altădată care într-un flux ascendent, neîntrerupt se revarsă în actualitate. Începutul bisericii stă sub semnul istoriei și al legendei. 

Se spune că în timpul copilăriei lui Ștefan cel Mare, când năvălirile turcilor și ale tătarilor constituiau un mare pericol, copiii se jucau de-a războiul. Într-una din zile ei s-au împărțit în două tabere, una îi reprezenta pe români conduși de Ștefănucă (viitorul Ștefan cel Mare) și cealaltă îi reprezenta pe tătari, conduși de Mitruț (după unele legende, Gheorghe, după altele), prietenul viitorului domnitor. Așa-zișii tătari au fost învinși, iar căpetenia lor, urcată într-un stejar și pregătită pentru a fi spânzurată. Între timp, tătarii cei adevărați au năvălit în localitate, copiii au fugit și Mitruț (Gheorghe) a fost ucis de aceștia. Ștefănucă a jurat ca atunci când va deveni domnitor să răzbune moartea prietenului său, ceea ce s-a și întâmplat. După ce i-a învins pe tătari într-o luptă, pe hanul lor l-a spânzurat chiar în copacul unde fusese ucis Mitruț. Pe locul unde s-a aflat copacul a înălțat o biserică. Masa altarului a fost construită din trunchiul stejarului și expusă pe locul unde s-a aflat rădăcina acestuia. Nu știm cât este istorie și cât este adevăr, dar cert este că biserica există, fiind ctitorită de Ștefan cel Mare și de fiul său Alexandru între 9 iulie 1493 – 12 octombrie 1494, adică într-un an, trei luni și trei zile. Să fie oare întâmplătoare simbolistica cifrei 3?

Biserica are lungimea de 26 metri, înălțimea de 14 m., lățimea de 10 m. și grosimea zidurilor este de 1,5 m. Este construită în stil moldovenesc ștefanian, cu elemente gotice la ferestre și la uși, lucrate de meșteri sași și cupole în stil bizantin. Privită în ansamblul ei biserica oferă o împletire de elemente istorico-legendare și religioase, de sacru și profan, de modestie și de măreție. În timpul celor 526 de ani de existență, a beneficiat de mai multe reparații ”în secolul al XVIII-lea, în anii 1904-1905, 1924, 1938-1940, 1952.” A fost pictată în anii 2003-2004, cu ocazia împlinirii a 510 ani de la fondare și comemorării a 500 de ani de la moartea domnitorului. Deasupra ușii de la intrare se află pisania bisericii, sculptată în piatră, în limba slavonă, în care se menționează că Ștefan cel Mare și fiul său au construit biserica, văleat 7002 (1494), ”întru rugă sieși și întru pomenirea răposaților moși și strămoși.” Tot aici este și icoana hramului, ”Adomirea Maicii Domnului.”

În pronaos, se află mormântul din piatră albă al Irinei Rosetina, care a propus și a susținut financiar pictarea iconostasului. Lângă o fereastră este pictată scena spânzurării lui Mitruț și tot în pronaos sunt pictate scene din viața domitorului. Ușa dintre pronaos și naos este joasă, după unele păreri, fiind de mărimea domnitorului purtând coroana pe cap, după altele corespunde stilului epocii, potrivit căruia ușile bisericilor erau joase pentru a nu permite profanarea lor de către năvălitorii care intrau în ele călare pe cai. În dreapta ei este icoana Mântuitorului, sub care este scris numele Nifon, probabil, autorul ei. Deasupra ei este testamentul lui Ștefan cel Mare, găsit într-o carte de istorie: ”Doamne, numai tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinereții n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este însuși Hristos, pe a cărui Cruce de-a pururi, îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o, având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toți vrăjmașii am gonit și am înfrânt.”

Catapeteasma este din piatră. Deasupra a avut Crucea Răstignirii care astăzi se află în muzeu. Cele 3 registre superioare care înfățișează patimile Mântuitorului, cei 12 apostoli și cei 12 proroci sunt originale. Cel de jos a fost stricat în perioada interbelică și refăcut. Atât în partea de jos a iconostasului, cât și la ancadramentele uneia dintre uși se mai păstrează fragmente de pictură originală. În decupajele de la ferestre se poate vedea structura din lemn de stejar a bisericii. O pictură care ne reține atenția este tabloul votiv al lui Ștefan cel Mare și al fiului său Alexandru. Domnitorul poartă în mână chivotul bisericii pe care îl înmânează Mântuitorului și Mamei Sale.

În vremurile vechi biserica a fost împrejmuită cu un zid al cărui început se mai poate observa în partea inferioară a clopotniței. Privit în ansamblul său, complexul religios de la Borzești poate constitui o bază solidă și originală pentru studiile de istorie, religie, artă sau poate satisface curiozitatea și îmbogăți cunoștințele despre istoria Moldovei călătorului care trece pe aceste meleaguri.

Vizitând acest sfânt lăcaș, un sentiment de înălțare spirituală și de trăire patriotică autentică te cuprinde, fiind dat, nu numai de terenul în pantă care urcă parcă spre cer, spre lumină și nemurire, ci și de alura înaltă a mânăstirii, a faptelor mărețe pe care le consemnează prin înscrisurile și picturile ei. Deși s-au scurs 526 ani de la construirea ei, biserica a reușit să înfrunte veacurile datorită calității construcției, a trăiniciei faptelor și a sentimentelor pe care le închide în zidurile și ornamentele ei, cât și grijii cu care a fost și este întreținută de slujitorii ei. Ce putem face noi toți cei de astăzi pentru ea? Datoria noastră ar fi să contribuim la susținerea bisericii și a muzeului măcar prin vizitele noastre aici.