de Ioan Laslo
As vrea sa pot spune ca am ajuns la Esztergom deoarece era o mare tentatie, dar asta ar insemna sa mint. Ironic este faptul ca am ajuns sa vad mareata catedrala, sediul istoricei arhiepiscopii maghiare, dintr-o intamplare. Mergeam cu doi buni prieteni spre Bratislava si, urmarind obsesiv gps-ul, am luat-o pe un alt drum. Cum eram in "excursie de placere", am decis impreuna ca "tot raul este spre bine" si vom avea ocazia sa vedem ceva nou. Si, credeti-ma, nu am regretat nicio clipa! Pentru ca oraselul cu aproape 30.000 de locuitori este foarte aranjat, curat si tentant, iar mareata catedrala catolica de aici merira a fi vizitata.
La fata locului (nu culelesesem informatii anterior, deoarece nu era in planul de traseu!), aveam sa aflu ca primul lacas de cult de aici a fost construit inca din vremea lui
Azi, vă invit să facem un tur al Varșoviei, capitala Poloniei, țara care i-a dat între alții pe Papa Ioan Paul al II lea, pe Chopin, Marie Curie și nu în ultimul rând pe Levandowski și Lato, fotbalistii atat de cunioscuti celor ce au microbul in sange.
Varșovia a fost distrusă în mai multe rânduri aproape total, în războaie, revoluții sau represalii, ultima dată în 1945 când 90% din clădiri au fost puse la pământ. Doar Berlinul a fost afectat mai mult. Polonezii, oameni mândri și harnici, au reconstruit orașul începând din 1946, folosind fotografii și chiar tablouri, unele realizate de pictorul Bellotto în sec. al XVIII-lea.
Blazonul Varșoviei este o sirenă purtând o sabie și un scut. Statuia se află în piața centrală a orașului vechi.
Varșovia este o capitală verde, curată și liniștită, cu parcuri întinse pe suprafețe largi, cu un trafic aerisit. Nu vei vedea mașini parcate neregulamentar, pe trotuar sau pe spatiul verde(!). Nu există oameni ai străzii. Orașul este străbătut de Vistula, al nouălea râu ca
de Ioan Laslo
Palatul Dolmabahce, unul dintre obiectivele cele mai vizitate din Istanbul, este o imbinare intre stilul turcesc (a preluat multe elemente din Topkapi Saray) si influentele occidentale. Construit in secolul al XIX-lea si locuit de ultimii sase sultani otomani, palatul este considerat de unii o bijuterie arhitecturala impunatoare, insa altii il socotesc un kitsch indoielnic. Ramane ca fiecare fiecare turist sa il aprecieze dupa gustul sau. Kilograme intregi de aur pot sa ia ochii vizitatorului sau sa-l sidereze, iar arhitectura sa exterioara se integreaza mai mult sau mai putin celei a orasului de pe cele doua continente.Respectul turcilor pentru aceasta constructie a crescut considerabil din momentul in care Mustafa Kemal Ataturk, creatorul Turciei moderne, si-a stabilit aici resedinta. Tot el a facut si primele demersuri pentru a transforma palatul in muzeu, lucru care permite astazi vizitarea sa . Mai mult, acesta a murit in palat, iar camera sa, ramasa la fel ca in acel moment constituie un punct de referinta al vizitei.Pentru a va face o impresie despre interioarele de aici atasez un clip video:
„Libertatea călătoriei deschide mintea către niște posibilități nelimitate.
Dacă nu faci nimic neașteptat, nimic neașteptat nu ți se va întâmpla”
(Fay Weldon)
„Călătorului îi stă bine cu drumul”, spune un vechi proverb românesc. „Oriunde și oricând”, aș adauga eu. Ivindu-se ocazia de a călători chiar și în această lună a anului, când mulți abia își fac planuri pentru vacanța estivală, mi-am zis: „De ce nu?”
Cappadocia este cu siguranță cel mai renumit loc din lume pentru zborul cu balonul cu aer cald, iar pentru mine a reprezentat dintotdeauna o tentație. Cunoscută în antichitate sub numele persan Katpatuka, adică „tărâmul cailor frumoși”, întrucât era vestită pentru creșterea cailor de rasă, întreaga zonă a Cappadociei este de origine vulcanică, toată priveliștea de
Prima dintre cele 3 insule magice ale planetei (pentru mine)! Atat de departe de lumea tumultoasa a turistilor care debarca in valuri de pe vasele de croaziera prin cele cateva zone mai turistice!
Printre nenumaratele golfulete-plaje ascunse, micute, salbatice si pustii, numite generic, de bastinasi, "CRIQUE", de pe coasta vestica a Madagascarului. Plaje cu nisip alb si stralucitor, aparate oricum de priviri indiscrete (care nu exista) de peretii verticali, de 20-25 de metri inaltime, de coral fosil numit "tsingy", cu acces dificil, uneori foarte dificil. Ideale pentru a face popasuri pentru a te racori in apa Canalului Mozambic si a face mici "sesiuni" de snorkeling, in timpul trekkingurilor de explorare a coastei. Plaje de care te indragostesti si de pe care nu ai vrea sa mai pleci… Dar, pe care trebuie sa fii totusi atent sa nu ramai izolat (sau chiar…complet inundat) de cresterea fluxului, destul de mare in anumite perioade si zone. Pe multe astfel de plaje nu ai acces decat dinspre ocean. Bonus: izolare totala de nebunia si clocotul lumii, nisip alb stralucitor, baobabi, apa de smarald, "tsingy" - formatiunile stancoase, cu forme fantastice, formate din recifuri fosile coraliene, ridicate deasupra apei de fortele geologice, minunate recifuri de corali si pesti tropicali...
Madagascarul este cea mai fermecata insula din lume si a patra insula cea mai mare ca suprafata de pe Pamant (de vreo 2,5 ori mai mare ca Romania!). Pe aceasta insula magica si misterioasa, 90% dintre speciile de plante si animale sunt endemice (se gasesc numai aici) sau de aici au fost colonizate si in alte parti ale lumii!!! "Approximately 95 percent of Madagascar’s reptiles, 89 percent of its plant life, and 92 percent of its mammals exist nowhere else on Earth" - conform worldwildlife.org. Si totusi, numarul turistilor este inca foarte mic – un pic peste 200.000 pe an… ganditi-va ca Madagascarul are suprafata de vreo 12 ori mai mare decat, de exemplu, Republica Dominicana, iar in Republica Dominicana vin aproape 5 milioane de turisti pe an, deci de vreo 25 de ori mai multi turisti, la o suprafata de 12 ori mai mica decat a Madagascarului!!! Este adevarat, insa, ca nu este foarte usor sa ajungi in Madagascar, in sensul de a-l cunoaste…este una dintre cele mai sarace tari ale lumii, situatia politica este complicata si instabila, la fel si cea sociala…infractionalitatea este la un nivel foarte ridicat… Dar noi am intalnit foarte multi oameni minunati, onesti, care ne-ar fi ajutat din toate puterile lor…iar cu unii dintre ei am devenit prieteni! Dupa cum mai spuneam, problema nu este ca sunt pericole, ci ca nu le cunosti… Iar daca le cunosti, te poti si proteja de ele si le poti minimiza probabilitatea de aparitie pana la un nivel neglijabil!
Sa revenim la plajele fermecate si PUSTII, FREE OF TOURISTS… Ce senzatie de liniste si pace iti creeaza in suflet astfel de momente! Si aceste momente magice si unice traite pe plajele malgase ("MALAGASY" se auto-denumeste poporul din Madagascar), alaturi de alte trairi unice de pe aceasta insula, fac ca, pentru noi, Madagascarul sa fie cea mai MAGICA insula din lume… Si am observat ca nu numai pentru noi doi se intampla acest lucru…ci si, de exemplu, pentru uluitorul si nemuritorul Sir David Attenborough, de la BBC, care cred ca a facut mai multe documentare cu Madagascarul decat cu orice alta regiune a lumii…
Dintre nenumarate plaje din lumea asta, aceste "crique"-uri minunate si fermecatoare din Madagascar ne-au facut cel mai mult sa calatorim in timp si sa ne aducem aminte, cu o nostalgie infinita, de plajele salbatice care erau odata si la Marea Neagra…in vremuri de mult si definitiv apuse…din pacate.
În
curtea Mânăstirii „Sfântul Nicolae” se află, de fapt, două
Biserici: „Sfântul Nicolae” şi „Adormirea Maicii Domnului”,
ambele cu un colorit exterior luminos. Biserica „Sfântul Nicolae”
este văruită în alb şi roz, ceea ce în ciuda vechimii, îi dă
un aer de tinereţe şi prospeţime, iar Biserica „Adormirea Maicii
Domnului” este văruită în alb.
Biserica
„Sfântul Nicolae” a fost construită din piatră în anul 1819
pe locul unde în 1774 s-au pus bazele unui schit care a ars în
întregime în anul 1788. Nu poate fi vizitată, deoarece este
închisă pentru renovare. Slujbele se oficiază în Biserica
„Adormirea Maicii Domnului” situată pe un teren puţin mai
înalt. Aceasta are altarul acoperit cu sculptură metalică aurie,
cu motive florale. În partea superioară sunt icoane cu chipurile
sfinţilor. În biserică este expusă şi o raclă cu moaştele
celor 40 de Mucenici, ale Sfintei Ecaterina şi ale Sfântului
Gheorghe. Pictura este veche, întunecată. Singura pictură mai
luminoasă este portretul Sfintei Filofteia îmbrăcată în costum
popular, cu un topor mic într-o mână şi cu un coş cu merinde în
cealaltă.
În
curte spiritul patriotic se împleteşte cu cel estetic şi cu cel
gospodăresc. Câţiva păuni încântă prin penajul lor ingenios
colorat, un grup statuar sculptat în lemn reprezintă un cerb şi
câteva căprioare, în cimitir a fost înălţat un monument al
eroilor. În incinta acestei mânăstiri te poţi retrage pentru
izolare, linişte, rugăciune şi meditaţie, având totodată
posibilitatea de a te bucura de măreţia peisajului înconjurător.
Spre
seară avem posibilitatea de a vedea un nou miracol ceresc,
asfinţitul de soare, un joc fascinant de forme şi culori: albastru
indigo, alb, roşu pal sau roşu înflăcărat ce se separă şi se
întrepătrund oferind un spectacol greu de definit. Albastrul indigo
este străpuns de reflexe roşietice, dungi albe alternează cu
altele indigo, completate uneori de un roşu cu nuanţe de roz, un
cerc alb este înconjurat din toate părţile de o mare de jar sau
albul ia forma unui râu ce se coboară din înaltul cerului asemenea
unei cascade, la poalele lui profilându-se dungi roşietice până
ce dispar total. Cerul întreg îmbracă o haină albastră cu nuanţe
cenuşii.
de Ioan Laslo
Oriunde te intorci prin vechiul Corfu Town ai parte de istorie si viata vie. Zona geme de actiune, dar are si un parfum de epoca. Iar pe elegantele kantounia (strazile pietonale venetiene) ai mereu parte de surprize placute. Nu mica mi-a fost mirarea cand am fost intampinat de o doamna in costum de epoca si invitat sa vizitez Casa Parlante. Am avut placerea unui tur privat, iar o domnisoara plina de zambete mi-a dezvaluit viata burgheziei corfiote din secolul al XIX-lea. Am fost purtat prin diverse camere in care personajele sugerau perfect vremurile de altadata si invitat sa fotografiez, sa pun intrebari, sa prind idei. Totul a fost incantator! Am luat contact cu viata reala a unor vremuri acum apuse, decorurile, mobilierul, dar si personajele in miscare purtandu-ma in timp. Casa Parlante este una dintre ideile câștigătoare ale Premiului Antreprenorial Grec 2013, numit "Living History Corfu".
AMAZONIA - Posibil cea mai ciudata pasare din lume… Pasarea "Hoatzin" – adanc in imensa selva (jungla) amazoniana, in cea mai mare "Reserva Nacional" din Peru (peste 2 milioane de hectare!), intre RIO UCAYALI si RIO MARANON, prin a caror confluenta se formeaza cel mai mare fluviu al planetei, AMAZONUL!
O pasare endemica bazinelor fluviilor Amazon si Orinoco, o pasare care se mai numeste "pasarea-reptila" sau "pasarea-sconcs"… Ultimul nume, evident, din cauza mirosului nu prea agreabil pe care il emana, urmare a fermentarii in stomac si in gusa a hranei "ierbivore" pe care o consuma. Pentru ca aceasta pasare are un sistem digestiv unic intre pasarile lumii, similar ca mod de functionare cu acela al…vitelor…sau girafelor…sau caprioarelor, adica fermentand microbian vegetalele ingurgitate!!! Ceea ce le permite sa se hraneasca exclusiv cu frunze (peste 80% din dieta), flori, muguri si fructe.
Puii au pe fiecare aripa cate 2 gheare mari, ceea ce ii face pe multi sa considere aceasta pasare urmasa directa a "Archaeopteryx", prima "pasare" fosila care a facut legatura dintre dinozauri si pasari, cu caracteristici atat reptiliene cat si aviare...
O pasare atat de ciudata, incat in cei 250 de ani de cand a fost descoperita, au existat dezbateri aprinse cu privire la clasificarea stiintifica a ei, fiind deosebit de dificil in a se compara/asocia cu alte specii de pasari. Finalmente, in 2015 (!!!) , cercetari genetice au aratat ca este unicul supravietuitor al unei ramuri de evolutie pasareasca, aparuta acum 64 de milioane de ani, imediat dupa catastrofalul eveniment cosmic care a provocat extinctia dinozaurilor. Iata de ce se numeste si pasarea-dinozaur…
Si nu in ultimul rand, HOATZIN-ul este pasarea nationala a Guyanei.
O plimbare virtuala pe Corso Umberto din Taormina este potrivita. Filmarea facuta (cat se poate de "amatoriceasca", dupa cum spune un amic bun de al meu :) ) este menita sa va introduca in atmosfera de pe inegalabila strada din aceasta statiune de lux a Siciliei. Desigur, am pastrat fondul sonor original, pentru autenticitate. Daca o sa doriti sa vedeti cum sta treaba la fata locului, nimic mai simplu: intrati pe internet si sa faceti un prim pas, facand o rezervare pentru mai tarziu. Va doresc o zi frumoasa, in care sa mai realizati cateva dintre lucrurile importante pentru sufletul vostru. Iar acum, sa pornim:
V-am vorbit, in materialele trecute, despre Croatia continentala si despre cea insulara. Azi doresc sa va ofer inca un motiv intemeiat pentru a vizita aceasta tara minunata. Croatia are opt parcuri naționale, fiind de aceea denumită si Țara Parcurilor Naționale. Cele mai importante sunt :
1.Parcul National Plitvice, înfiintat in anul 1949, situat în zona muntoasă carstica din Croația Centrală, aproape de granița cu Bosnia& Herțegovina. Numele provine de la raul Plitvice. Se întinde pe aproximativ 300 kmp, iar in 1979, a fost adaugat in lista Patrimoniului Mondial Unesco. In anii 90, pe locul unde se afla parcul Plitvice, se desfășura ,,Războiul Croat pentru Independența,, Parcul are lacurile superioare si leacurile inferioare (in jur de 16 lacuri) si 86 cascade. Cel mai spectaculos este Lacul Koziak cu o suprafață de 80 hectare. Acesta este navigabil.
2.Parcul National Kornati, cel mai mare Arhipeleag din Adriatica, format din 89 de insule, insulite si recifuri. Se gaseste intre localitățile Zadar si Sibenik si face de asemenea parte din Patrimoniul Natural Unesco.
3.Parcul National Krka se afla pe raul cu acelasi nume. Krka izvorăște din Munții Dinari, iar in apropierea orașului Sibenik ajunge in mare. Parcul se intinde pe o suprafață de 109 km pătrați. Cascada Skradinski si Cascada Roski sunt aici extrem de spectaculoase. Este locul in care
de Ioan Laslo
La prima vedere, Dusseldorf nu pare o destinatie pentru turisti, neavand parca nimic special. Poate fi eventual un punct de plecare spre Amsterdam si Bruxelles, datorita excelentelor legaturi cu trenul, dar si a faptului ca aeroportul sau este al doilea , dupa Frankfurt-pe-Main, in ceea ce priveste zborurile speciale. Si totusi, o plimbare prin al sau Alstadt(orasul vechi) iti schimba total aceasta impresie.
Interesant este si numele orasului, Dorf insemnand "sat", iar Dussel fiind un afluent al Rinului pe care odinioara fusese asezata vatra acestuia. Azi orasul este insa foarte departe de imaginea rurala, sediile diverselor companii si blocurile-turn din sticla si fier beton dandu-i o imagine foarte moderna. De altfel, zona noua a orasului este strabatuta de bulevarde largi, extrem de aerisite, cu multa verdeata si traversate de modernele tranvaie germane.
Oamenii de pe strada emana extrem de multa eleganta, nu intamplator orasul fiind unul dintre centrele cele mai cunoscute ale modei europene. Rafinamentul este la
Un sejur în
stațiunea Pucioasa îți oferă posibilitatea vizionării unui oraș
mic, dar cu o cultură bogată, plină de realizări originale. Una dintre
acestea este și Muzeul Aviatic ”Cosmonaut Dumitru Prunariu” care
funcționează în cadrul Clubului Copiilor ”Nicolae Mateescu” de
pe strada ”Constantin Olănescu”, nr. 19. Da, nu o să
vă vină să credeți, orașul Pucioasa are un muzeu de aviație. Acesta este,
de fapt, o continuare a Palatului Copiilor care a funcționat aici în
comunism și în cadrul căruia în anul 1953, profesorul Dumitru
Diaconescu, specialist în aeromodelism, maestru al sportului, a
înființat Cercul de Aeromodelism. Aici copiii au învățat să
construiască machete de avioane, majoritatea sub licență
românească, care pot fi vizionate în Muzeul Aviatic ce
funcționează în incinta clubului. Dascăl
devotat profesiei sale, Dumitru Diaconescu a transmis propria pasiune
și pricepere atât fiilor satului, cât și propriei familii.
Ștafeta a fost preluată de fiul acestuia, Sandu Diaconescu, care a
îmbrățișat cariera aviatică.A urmat Liceul de Aviație de la
București – Băneasa și Școala Militară de Ofițeri de Aviație
– Secția Civilă. A fost repartizat la Aeroclubul ”Gheorghe
Bănciulescu” din Ploiești. Timp de 10 ani a lucrat ca pilot, a
zburat pe 6 tipuri de aeronave, efectuând aproximativ 1000 de ore de
zbor. A fost inclusiv pilot comandant. În 1995 s-a retras la Pucioasa
unde a devenit profesor, specialitatea Inginerie Aerospațială
Construcții de Nave la ”Clubul Copiilor”. Aici se
lucrează cu 8 grupe de maximum 10 copii, băieți și fete. Modelele
realizate sunt atât românești, cât și străine.
În anul 1977,
cu machetele realizate a fost înființat Muzeul Aviatic, după ce în
1970 Henri Coandă a venit în România și a efectuat vizite la
case/palate ale copiilor și în 1971 a apărut cartea ”Construcții
aeronautice românești” la Editura Militară, care a constituit
modelul pentru crearea acestuia.Printre cei invitați de
profesorul Dumitru Diaconescu aici s-a aflat și Traian Vuia. În anul 1972,
a murit Henri Coandă, în țară s-au organizat concursuri în
memoria pionierilor aviației românești. Dumitru Diaconescu s-a gândit să
facă un concurs cu machete de aeronave captive. În 1976, a
luat naștere concursul, devenit cel mai longeviv din țară, ajuns
la cea de-a 45-a ediție consecutivă. Concursul are
2 probe: una de stand în care avionul este evaluat după planuri
reale, formă, mărime, culoare și una de zbor în care aeromodelul
trebuie să evolueze în maniera avionului real. Participă persoane de vârste
diferite: copii, juniori, seniori din peste 30 de județe din țară,
însumând aproximativ 150-200 de participanți. Avioanele create aici participă
la foarte multe concursuri, printre care se află și ”Ex-Terra”,
cu profil tehnic, organizat de TVR. Mulți dintre elevi au ajuns
ingineri, piloți, maeștri ai sportului în aviație. Unii
adolescenți chiar au făcut armata la parașutism. Au lucrat la IAR
Brașov, la Eurocopter Brașov, unul dintre ei este inginer la
Fabrica Airbus Touluse.Trei dintre foștii elevi: Nicolae Diaconescu,
Cristian Necula, Radu Foamete, sunt profesori la Cercul de
Aermodelism Pucioasa. mÎn 1996 când
s-au împlinit 100 de ani de la zborul lui Taian Vuia, primarul de la
Montesson a primit cadou o machetă a aeroplanului lui Traian Viua
realizată aici. De curând, piața mare din fața Primăriei de la
Montesson se numește ”Traian Vuia”. Membri ai
clubului participă la simpozioane, mitinguri aviatice cu
demonstrații, aeromodele și expoziții. În 1981, după primul zbor
în cosmos, Dumitru Prunariu a fost invitat la Concursul ”Henri
Coandă”. Acesta a acceptat invitația și a rămas prieten cu
elevii de la Cercul de Aeromodelism Pucioasa. Prunariu însuși și-a
început cariera de aviator/cosmonaut, fiind elev la Cercul de
Aeromodele de la Brașov. În filmul de prezentare a lui Prunariu
există rachetomodele de la Pucioasa, pentru că atunci Catedra
Tehnică era de modelism. La Pucioasa și-a lansat două cărți.
Pucioasa a fost primul oraș din România care i-a acordat titlul
de”Cetățean de Onoare”.
În muzeu sunt
expuse aproximativ 300 de piese, constând din machete de avioane
construite aici, printre care se află și cele ale avioanelor lui
Traian Viua, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, rachetei Soiuz cu care
Prunariu a zburat în cosmos, costume de aviator, inclusiv cea a
generalului de aviație Aurel Recan si foarte multe diplome,
medalii.Muzeul Aviatic
”Dumitru Prunariu” din Pucioasa a știut să își aleagă bine
locul de desfășurare, și-a selectat bine profesorii, elevii și
colaboratorii, le-a transmis pasiunea pentru aeromodelism, a devenit
unic în țară prin faptul că este realizat în totalitate numai cu
avioane create de copii.
La aproximativ 15 km. nord-vest de Bucureşti, pe malul lacului Colentina se află localitatea Mogoşoaia, renumită pentru Palatul Brâncovenesc. Am vizitat palatul de mai multe ori, dar cel mai mult m-a impresionat primăvara, în lunile aprilie-mai, când totul pulsează de prospeţime, puritate şi nobleţe.
De la poartă se merge pe o alee străjuită de castani ale căror flori albe, conice, fragede şi fin înmiresmate par candelabre vii aprinse într-un pom de Crăciun. Pe iarba verde din spatele castanilor din loc în loc tufe de liliac şi magnolii încântă prin frăgezimea mov a florilor lor. Pe partea stângă, un magazin de suveniruri, în dreapta Biblioteca.
Înainte de a intra în curtea Palatului din partea stângă răsunau vocile unei slujbe religioase care se oficia în Biserica „Sfântul Gheorghe” construită de Constantin Brâncoveanu, în anul 1688, în stilul arhitecturii bisericeşti autohtone şi împodobită cu fresce în anul 1705. Biserica e mică, dar cu o puternică încărcătură istorică,religioasă şi afectivă. În ea se află un tablou votiv care îi înfăţişează pe Constantin Brâncoveanu şi familia sa şi mormântul prinţului George-Valentin Bibescu.
După ce treci de Turnul porţii, pătrunzi într-un domeniu al rafinamentului artistic şi natural, în care pe lângă clădirea centrală, Palatul Domnesc, se află o cuhnie, gheţăria, Sala de oaspeţi în care în comunism a fost găzduită Casa de Creaţie a Scriitorilor şi în care şi-a găsit sfârşitul scriitorul Marin Preda. Astăzi această sală este hotel-restaurant.
Pe acest loc, Constantin Brâncoveanu a cumpărat un teren în jurul anului 1681 şi în 1698 a început construirea unui palat care a fost finalizat în 1702, pentru fiul său Ştefan. Clădirea impresionează prin eleganţa, rafinamentul, supleţea, luminozitatea stilului brâncovenesc în care a fost construită. Are mai multe părţi: pivniţă în care astăzi se păstrează frescele de la Mânăstirea Văcăreşti, parter, etaj, foişor, logie; pereţii exteriori sunt prevăzuţi cu arcade, coloane şi motive florale. Destinul crud al familiei Brâncoveanu s-a abătut şi asupra palatului care, după moartea domnitorului, a fost jefuit de turci, transformat în han turcesc şi salvat în cele din urmă de Martha Bibescu, fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat, soţia prinţului George-Valentin Bibescu, poetă şi scriitoare. Aceasta a făcut din el o pasiune, l-a renovat, îmbunătăţit şi l-a transformat într-o adevărată ambasadă a României. Palatul dela Mogoşoaia devenise locul de întâlnire al unora dintre cele mai mari personalităţi ale vremii: regii Carol şi Ferdinand, regina Maria a României, Gheorghe Tătărescu, Constantin Argetoianu, Pamfil Şeicaru, Nicolae Iorga, Victor Hugo, Marcel Proust, Winston Churchill, Charles de Gaulle, regele Alfons al III-lea al Spaniei etc. Imagini din trecut ale palatului pot fi privite în fotografiile existente în acesta.
Pătrunzând în palat, temerea că s-ar putea să îl găseşti gol după ce turcii au plecat de aici cu 40 de care de bogăţii, după ce a fost bombardat, renovat şi părăsit, îţi este repede spulberată. Eleganţa stilului arhitectonic este prezentă şi aici şi graţie ingeniozităţii muzeografilor, generozităţii unor donatori, precum soţii Liana şi Dan Nasta, ai impresia că pătrunzi într-o adevărată bibliotecă sau ţi se deschid paginile unei enciclopedii în care o colecţie bogată de obiecte îţi oferă cunoştinţe din diverse domenii de activitate: istorie, artă, etnografie, religie, din diverse epoci şi regiuni ale ţării şi ale lumii. La subsol se află pivniţele în care sunt expuse fresce de la Biserica Văcăreşti. La parter erau camerele slujnicelor, astăzi transformate în birouri şi în spaţii expoziţionale. Pentru a ajunge la etaj unde se aflau camerele familiei domneşti, ai posibilitatea să urci pe Scara de onoare pe al cărei perete lateral poţi admira o tapiserie numită „Regele regilor”, de culoare roşiegrena, cu motive florale şi zoomorfe. Pe peretele din faţă, nişe cu mozaic veneţian aduse de Martha Bibescu şi Sculptura „Sacrificiul”, creaţie a sculptorului Vasile Gorduz, care reprezintă capul şi piciorul lui Constantin Brâncoveanu.
Camerele au nume reprezentative: Sala ortodoxă, Salonul italian, Salonul francez, Sala fanariotă, Salonul scoarteţor, Sala Cancelariei Domneşti, Salonul Sfatului Domnesc. Reprezentative pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu sunt Sala Cancelariei Domneşti şi Sala Sfatului Domnesc. Sala Cancelariei Domneşti era destinată treburilor interne şi externe, arhivării înscrisurilor. În Sala Cancelariei Domneşti printre altele se află hrisoave bisericeşti emise de Constantin Brâncoveanu, stema de principe a Sfântului Imperiu Roman conferită de Apus lui Constantin Brâncoveanu în 1695, stema Ţării Româneşti, basorelief, reproducere în ghips după stema de pe pisania Mânăstirii Hurezi, acoperământ de masă lucrat din catifea brodată cu fir metalic, cu monograma domnitorului Constantin Brâncoveanu, gravuri care reprezintă dregători la Curtea Otomană. Totul este înviorat şi dominat de imaginea lui Constantin Brâncoveanu, a familiei şi a ctitoriilor sale prezente pe o tapiserie de dimensiuni mari expusă pe unul din pereţi, lucrată de Nora Steriadi pe suport de bumbac, brodată cu mătase şi fir metalic.
În Sala Sfatului Domnesc pe unul din pereţi este expusă o copie după un tablou al lui Constantin Brâncoveanu aflat la Mânăstirea „Sfânta Ecaterina” de la Sinai. Tot aici au fost aduse strane de la Biserica din Potlogi, pe pereţi sunt scoarţe olteneşti, chilimuri sârbeşti şi turceşti, o ţesătură veneto-bizantină cu acvila domnitorului. Într-o vitrină sunt expuse cartea lui Antonio Maria del Chiaro „Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia”, două medalii comemorative, o monedă de argint cu portretul lui Constantin Brâncoveanu şi două monede emise în 2014 de Banca Naţională a României când s-au comemorat 300 de ani de la moartea domnitorului. Într-o altă sală pot fi citite informaţii despre Constantin Brâncoveanu şi fiii lui şi sunt expuse copii de pe foile de zestre ale fiicelor acestuia. Ne-au reţinut atenţia, în mod deosebit, portretul făcut lui Constantin Brâncoveanu „[...] a fost dăruit cu înţelepciune, un desăvârşit gust pentru frumuseţe, cu o mare dragoste de Dumnezeu [...]”, cât şi viziunea morţii tatălui ei pe care a avut-o fiica acestuia, domniţa Stanca, pe patul morţii „În agonie, cheamă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le halucinând, o ceată de turci care smuceşte de grumaz pe talăl ei, voind să-l ducă la Constantinopol. Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar muri după câteva ore.” O statuie etajată, donaţie a sculptorului Mihai Marcu din Mogoşoaia, îi înfăţişează pe Constantin Brâncoveanu şi pe cei 4 băieţi ai săi. Credinţa în Dumnezeu specifică poporului român şi pentru care domnitorul român a acceptat supliciul unei morţi martirice pentru el şi fiii lui este prezentă prin icoanele din Sala ortodoxă, cele două Evanghelii şi Triodul din Sala Cancelariei Domneşti etc. Istoria şi-a urmat cursul ei şi epocii fanariote care s-a instalat în Ţările Române la 2 ani după moartea domnitorului Constantin Brâncoveanu îi este dedicată o sală în care Martha Bibescu expusese colecţia de arme a prinţului George Valentin Bibescu. Aici pot fi privite portrete, gravuri, costume, ţesături reprezentative pentru epoca respectivă. Imagini ale Marthei Bibescu şi ale relaţiilor ei cu personalităţile vremii printre care pot fi amintite: Elena – Regina Mamă a României, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, Irene a Greciei etc. pot fi găsite în expoziţia de fotografii existentă în muzeu. Alte aspecte ale vieţii poporului român sunt prezente în Sala scoarţelor şi în Sala Transilvania.
În Sala scoarţelor sunt expuse 6 scoarţe provenind din Oltenia, Muntenia şi Moldova, lucrate din lână, cu motive fitomorfe, zoomorfe şi antropomorfe, în care predominant este pomul vieţii. Ne-au reţinut atenţia, în mod deosebit, imaginea unei perechi de îndrăgostiţi protejaţă de un linx şi imaginea Golgotei reprezentată de un pom al vieţii la baza căruia se află 2 cruci.
Sala Transilvania a fost amenajată în fostul dormitor al lui Constantin Brâncoveanu în care Martha Bibescu expusese portretul domnitorului şi un jilţ voievodal. Astăzi aici se găsesc exponate lucrate de meşteri şi artişti aparţinând populaţiei din Transilvania din timpul dominaţiei habsburgice, 1688-1918: paftale, centuri, piese de port săsesc şi oriental, vase de ceramică, litografii, icoane, o masă Biedermaier, un piedestal baroc, lăzi de zestre, portretul lui Iosif al II-lea. Graţie interesului colecţionarilor-donatori pentru cultura altor popoare, în muzeu au putut fi amenajate şi Salonul italienesc şi cel francez. În Salonul italian pot fi admirate obiecte de mobilier italian din secolul al XIX-lea, gravuri, picturi. Impresionantă este uşa de lemn sculptat, pictat cu icoanele sfinţilor Nicolae, Spiridon, Visarion şi Haralambie, aceasta nefiind singura uşă sculptată şi pictată din palat. Mie mi-au amintit de uşile pictate din castelul reginei Maria de la Balcic. În Salonul francez se află un şemineu, obiecte de mobilier lucrate in ateliere franceze din secolul al XVI-lea, portret de boieroaică în costum francez, gravuri, litografii, scoarţă basarabeană, un ceas ornamental din bronz aurit, cu statuetă care îl reprezintă pe ţarul Petru I.
De la ferestrele palatului, din foişor, din logie şi din curte poţi admira farmecul paradisului acvatic oferit de lacul Colentina şi al paradisului vegetal al Parcului englezesc. Lacul oferă o privelişte odihnitoare, cu suprafaţa lui lucitoare şi malurile acoperite de verdeaţă. O insuliţă se profilează în apă şi lebede albe luminează marginile cu trupurile lor plutitoare. În partea dinspre lac şi pe părţile laterale palatul este înconjurat de ronduri construite geometric din arbuşti verzi, în care sunt cultivaţi trandafiri şi irişi, atâţia irişi cum nicăieri nu mi-a fost dat să văd. Petalele de iris par aripile unei albine deschise spre soare şi totodată aplecate în semn de închinăciune faţă de pământul care le dă viaţă. În partea dreaptă a castelului florile de iris, mici bulgăraşi crem, gogoşi de borangic, zâmbesc fragede şi înmiresmate în soarele primăvăratic. Un rond imens, dreptunghiular, cultivat numai cu irişi este întreţinut pe partea stângă a palatului. Pare desprins dintr-o poveste, izvorât dintr-o baltă nevăzută, hrănit din energiile ancestrale ale pământului sau decupat din culorile curcubeului. Petalele mov-lila, fragede, discret parfumate ascund suflete diafane, ce inspiră aerul unei istorii păstrate cu grijă, dobândind valoare de simbol al frumuseţii şi purităţii eterne, al grijii omului pentru a-şi înnobila spaţiul de lângă casă şi pentru a-şi cinsti eroii. Avem impresia că la ferestre şi în foişor spirite modeste, rafinate se bucură discret de lumina acestui colţ de paradis. Cu rol protector, de ozonificare şi relaxare de-a lungul apei se întinde o pădure măreaţă în care arbori mai tineri există alături de arbori seculari cu nume autohtone sau exotice. Unii sunt multiramificaţi, dominând luminişurile din jurul lor, alţii au crescut chiar pe malul apei.
Un monument istoric important ascuns între copacii care parcă îl delimitează şi îl protejează este cripta familiei principelui Nicolae Bibescu, în care se află mormintele celor care „Fost-au mai iuţi decât vulturii/Şi mai puternici decât leii/[Şi] au căzut ca cei viteji.”: Mihai Principe Basarab Brâncoveanu, locotenent aviator căzut în Valea Leurzei, în ziua de 10 august 1943 la vârsta de 22 de ani şi George Principe Basarab Brâncoveanu, sublocotent aviator de rezervă, decorat cu Crucea de Aur a Virtuţii Aeronautice, căzut la datorie în ziua de 19.09.1944, în vârstă de 22 de ani - persoane care nu s-au eschivat în faţa istoriei, ci au trăit-o devotat şi demn. Tot aici este şi mormântul lui Lady Eliyabeth Asquith, princesse Bibesco.
În calitate de călători am trăit sentimente contradictorii. Sufletul ne-a fost mângâiat de frumuseţea artistică şi naturală a locului, dar şi întristat de istoria zbuciumată a celor care i-au pus bazele sau au trăit în el. Mult mai puternică este însă mândria de a fi români, urmaşi ai celor care s-au sacrificat în numele identităţii şi integrităţii naţionale. Mogoşoaia s-a dovedit a fi un spaţiu al simţului artistic ridicat la cote înalte, al armoniei şi al echilibrului arhitectonic, în care dragostea de frumos, de natură şi de civilizaţie s-a îmbinat armonios, creând un colţ de lume unic şi fermecător, sacru şi mângâietor, în care istoria pulsează în fiecare fir de iarbă, în fiecare arbore, în fiecare filă din viaţa care s-a desfăşurat aici întreţinută de minţi luminate, dornice de cunoaştere, de prietenie şi colaborare, de afirmare a României în lume. Sau cum spunea G.M. Cantacuzino „Mogoşoaia este un colţ de ţară, un peisagiu ieşit dintr-o evocare, înfăptuit prin răvna creatoare a unui şir de generaţii care şi-au organizat viaţa în funcţia principiilor şi a aspiraţiunilor lor.”
O informație bogată despre localitatea Slanic Prahova, exploatarea sării și întrebuințarea acesteia poate fi găsită la Muzeul Sării, amenajat pe Strada 23 August, nr. 19, în fosta Casă a Cămărășiei. Este o construcție foarte veche, de peste 300 de ani, un model de casă boierească unde aveau loc tranzacțiile cu sare și erau găzduiți avocații, medicii, judecătorii care veneau în localitate. Este construită fără fundație, pe piatră de râu, văruită în alb la exterior, are foișoare în partea din față și în cea din spate, beci la suprafața solului și la etaj. Muzeul este conceput într-o viziune modernă, interactivă. În beci sunt amenajate un spațiu care ilustrează aspecte ale florei și faunei din zonă, camere prevăzute cu manechini și unelte de lucru cu ajutorul cărora poți vizualiza principalele metode de exploatare a sării. Tot aici poți călători prin galeriile minei prin intermediul unui film în 3D. La etaj sunt expuse planșe cu informație despre istoricul orașului, al minelor de sare, al apariției și utilizării sării, mai ales, în industrie. Într-o cameră te întâmpină o imagine insolită și foarte reușită, cea a cămărașului ”cea mai importantă persoană din administrația unei ocne, fiind numit direct de către domnitorul țării. Angaja muncitorii, se îngrijea de buna funcționare a ocnei și era responsabil cu extracția și vânzarea sării.” În muzeu, este reprezentat printr-un manechin așezat la un birou, cu ochelari pe nas, cu o condică în față, foarte concentrat și impozant. Este tuns și îmbrăcat după moda de epocă a slănicenilor: cu mustață, cămașă albă cu guler tunică, vestă neagră. Într-o altă cameră, prin intermediul unei mese interactive ți se oferă informații despre metodele de exploatare a sării, o completare teoretică, de fapt, a imaginilor de la nivelul inferior al clădirii. De-a lungul timpului au fost folosite mai multe metode de exploatare a sării. În prima cameră de la parter poate fi vizualizată metoda tip clopot, utilizată începând cu anul 1685. În mină se pătrundea printr-un puț pe care îl săpau ocnași legați cu funii. Tot ei cu ajutorul unor unelte rudimentare: ciocane, dălți, șpiț desprindeau bolovani de sare care erau așezați într-un burduf făcut din piele de bou, adus la suprafață cu sistem de scripeți numit crivac, de fapt ”o bucată de lemn cu 4 brațe. La fiecare braț erau înhămați unul sau doi cai acționați cu funii din cânepă numită odgon, înfășurată în jurul unui tambur care ridica și cobora simultan două recipiente folosite la scoaterea sării.” Salina era iluminată cu feștile și seu de oaie. Este impresionantă imaginea statuară a ocnașului cu mustață, plete, îmbrăcat cu o haină groasă și căciulă. Așezat în genunchi în fața burdufului cu sare pare împietrit în trudă și în rugăciune. În cea de-a doua cameră a muzeului este prezentată metoda sistematică, având mai multe camere și profil ogival, practicată între anii 1865-1875 în mina deschisă de Carol Caracioni, la a cărei inaugurare a participat și domnitorul Al.I. Cuza. Principalele inovații aduse de aceasta sunt: lampa de mină, folosirea de unelte precum: barosul, burghiul; transportul sării cu ajutorul vagoneților acționați de forța omului. Progresul și-a spus cuvântul și metoda sistematica a cunoscut o nouă variantă practicată în cadrul minei Carol deschisă în anul 1881, prima mină electrificată din România, în care au fost folosite unelte noi: mașina cu aburi, transportul mecanizat al sării. O metodă nouă de exploatare a fost cea cu camere trapezoidale și pilon central de susținere, care a beneficiat de un instrument nou, haveza ”utilaj folosit pentru tăierea sării la vatră, orizontal și vertical”, introdusă în procesul de producție în anul 1931. Cea mai modernă metodă aplicată în salina de la Slănic este cea care folosește explozibilul numit astralită și capse electrice. Camera interactivă a fost concepută nu numai ca o interacțiune om-tehnică, modernă de prezentare a industriei sării, ci și ca interacțiune între știință și artă. Aici pot fi admirate statui sculptate în sare și găsite explicații etimologice ale unor cuvinte precum: sare, salariu, salată.
Unul din cuiburile de lumină, existente pe harta acestui pământ este și localitatea Colți, situată în zona muntoasă a județului Buzău, la aproximativ 67 de km. depărtare de Buzău și 90 de km. de Ploiești. Venind dinspre Ploiești, după ce treci de Vălenii-de-Munte, în localitatea Pătârlagele un indicator îți recomandă un drum la dreapta care duce către Colți. Cred că până mai ieri-alaltăieri puțini dintre noi am știut că în pântecele munților la poale cărora este așezată se află o adevărată comoară, apreciată pentru cromatica ei caldă, coloritul plăcut și efectele tămăduitoare și estetice și anume chihlimbarul. Informații complexe și prețioase despre prezența, geneza și exploatarea și întrebuințările chihlimbarului, studii despre acesta pot fi găsite la Colecția Muzeală a Chihlimbarului existentă în localitate. Pentru conservarea și mediatizarea acestei bogății a subsolului și a ocupației legate de aceasta, în 1972 s-a luat hotărârea realizării unui proiect în vederea deschiderii unui Muzeu al Chihlimbarului. În anii 1973-1974 au început lucrările de construire a unei case țărănești, în stil autohton tradițional care să găzduiască expoziția. Acestea s-au finalizat în anul 1979 când au început acțiunile de achiziționare și colectare a obiectelor de podoabă și a pepitelor de chihlimbar de la meșteri locali și de la săteni. Expoziția permanentă a fost deschisă la data de 14 iunie 1980. Intrarea in curtea muzeului se face pe o poartă din lemn, casa este construită din piatră în partea inferioară și din scândură în partea superioară. Este alcătuită din demisol, etaj, mansardă, pridvor. Muzeul oferă o informație bogată prin asocierea text-imagine, planșe, ghiduri, pliante, un film documentar de arhivă, cu durata de 6 minute, realizat în 1934, exponatele existente în vitrine. Atât cu ajutorul materialelor documentare existente în muzeu, cât și grație explicațiilor competente și generoase ale doamnei muzeograf Diana Liana Gavrilă, autoarea cărții ”Enigme ale trecutului îndepărtat în Munții Buzăului,” am reușit să pătrundem în laboratorul de creație al Pământului, acolo unde cu aproximativ 60-40 de milioane de ani în urmă a luat naștere chihlimbarul. Acesta este ”o rășină fosilă provenită din unele specii de pin (pinus succiniferia) având culoarea caracteristică galbenă ca mierea sau de ceară, fiind uneori brun-roșcat sau verde-negru.” (Ghidul Chihlimbarul, 2019, bijuterie și elixir, pag.3) Care au fost factorii care au contribuit la formarea chihlimbarului și în ce a constat procesul de formare aflăm de la doamna muzeograf. În acele timpuri îndepărtate, în zona în care s-a format chihlimbarul era un climat subtropical și creșteau pini din specia ”pinus succiniferia”, voluminoși și suculenți, care generau cantități mari de rășină. Când erau furtuni mari, crengile se rupeau și rășina se scurgea la baza trunchiului unde se infltra în sol sau era luată de viituri și dusă în pârâuri și râuri care o transportau în mare unde se depunea pe fundul acesteia. Varietățile, calitățile și nuanțele cromatice ale chihlimbarului depind de cele ale rășinii, dar și ale mineralelor cu care aceasta intra în contact, în procesul de formare: sarea, petrolul, fierul, ozocherita. Chihlimbarul se extrage dintr-un strat argilo-marnos în care apar urme de viață fosilizate de zeci de milioane de ani, astfel în vitrinele muzeului pot fi privite fragmente de rocă ce conțin impresiuni de pești, frunze, cât și exemplare de chihlimbar cu insecte fosilizate. Printre cei care au efectuat studii asupra chihlimbarului și, în mod deosebit, asupra chihlimbarului din România, muzeul ni-i amintește pe Oscar Helm și pe geologul, mineralogul și pedologul român, Gheorghe Munteanu Murgogi (1872-1925), autorul tezei de docență ”Zăcămintele succinului din România (chihlimbar, romanit), susținută la Universitatea din București în 1903, drept pentru care i se dedică un spațiu documentar în Colecția Muzeală de la Colți. În România se află cel mai valoros chihlimbar din lume, denumit de Oscar Helm rumanit. Gheorghe Munteanu Murgoci este cel care a descoperit că rumanitul nu este o tămâie, cum se crezuse până atunci, ci o varietate de chihlimbar. În comparațiile pe care le-au făcut între chihlimbarul românesc (rumanit) și cel din Marea Baltică, cei doi cercetători au ajuns la concluzia că chihlimbarul românesc este mai vechi, de profunzime și superior din punct de vedere calitativ. La aceasta au contribuit și modul de formare și mișcările orogenetice. Valoarea rumanitului românesc a fost și este recunoscută și pe plan internațional. În anul 1867, la Marea Expoziție Universală de la Paris, România a fost reprezentată de 2 piese: rumanitul și ”Cloșca cu puii de aur.” Ambele au primit Medalia de Aur. Cea mai mare bucată de rumanit din lume, de culoare roșu ars, cu o greutate de 3480 de grame se află la Muzeul Județean din Buzău. Exponatul a fost achiziționat în 1999 de la Elena Mușatescu din Comarnic, județul Prahova, care îl folosea ca suport pentru a ține ușa deschisă. În Colecția Muzeală de la Colți se află 200 de piese din chihlimbar prelucrat, cât și brut, pepite de la zeci de grame, la sute de grame și chiar kilograme, în 162 de nuanțe: galben, roșu, maro, brun foarte închis, negru. Vedeta expoziției este rumanitul de Colți, de culoare neagră. Un istoric al exploatărilor de chihlimbar în zona Colți este prezent în Ghidul mai sus-menționat. Primele menționări ale existenței chihlimbarului în zona Colți aparțin contelui rus Demidov (1837) și profesorului I.A. Vaillant. Extragerea sistematică a chihlimbarului din Munții Buzăului a început în anul 1920, în 39 de puncte, sub îndrumarea inginerului Dumitru Grigorescu. Rezultatele au fost bune, numai în primii 3 ani de exploatare s-au extras 317 kg. de chihlimbar. După moartea inginerului Grigorescu, în anul 1935, extracțiile au trecut în subordinea Ministerului Minelor și au fost închise în anul 1948. Ministerul Minelor a mai realizat o exploatare sistematică în perioada 1981-1986. Cu ajutorul unui film documentar de numai 6 minute, în Muzeul de la Colți pot fi vizualizate etape ale extragerii și prelucrării chihlimbarului de la săparea galeriilor, desprinderea fragmentelor de rocă, finisare, până la prezentarea doamnelor și domnișoarelor care purtau cu mândrie bijuterii obținute din chihlimbar. În vitrine se află și unelte de exploatare: dispozitive de iluminat – felinare, lămpașe cu carbit și cu acetilenă, cu baterii; recipente pentru ulei sau apă, topoare vechi, folosite concomitent cu târnăcopul pentru desprinderea bucăților de chihlimbar din argilă, strungul de lemn, întrebuințat pentru șlefuire, asemănător cu rodanul de la războiul de țesut. O punguță din scrot de animal ajuta la păstrarea bănuților și a bucăților de chihlimbar. Încă din cele mai vechi timpuri chihlimbarului i s-au atribuit calități magice și terapeutice. Se considera că poate vindeca orice boală și, în mod deosebit, febra, probleme de vedere, durerile de stomac, infecțiile, stările de anxietate, reumatismul etc. Incontestabilă rămâne valoarea estetică a chihlimbarului din care se obțin bijuterii în tonuri cromatice calde și plăcute. Printre bijuteriile expuse în muzeu se află și cele care i-au fost oferite Elenei Ceaușescu, în timpul unei vizite făcute la Buzău în anul 1987. O altă sală din muzeu este dedicată florilor de mină, aduse din alte zone ale țării și care încântă ochiul prin diversitatea formelor și a culorilor. Din pridvorul casei poți admira frumusețea munților din apropiere, verdele revigorant al pădurilor, străpuns de culoarea deschisă a unui afloriment. Colecția Muzeală de la Colți, într-un spațiu fizic restrâns, a reușit să comaseze milenii de viață subpământeană și umană, oferind o imagine sintetică și bine documentată a ingeniozității creativității naturale și omenești, adresându-se deopotrivă creierului și sufletului într-o atmosferă caldă și relaxantă.
Într-una din zile facem o plimbare de la Castelul Reginei Maria înspre oraşul Balcic. În stânga se află stânca albă, protectoare, un fel de Olimp al Balcicului, pe care zeul cerului convieţuieşte cu cel al apelor, al pădurii şi al pietrei. În dreapta, liziere de copaci verzi, în care esenţe de foioase convieţuiesc cu cele de conifere, pe deausupra lor sau printre ei se zăreşte marea. Aerul este umed, proaspăt, cu miros vegetal. În spatele şi deasupra stâncilor pe cer se profilează un spectacol diafan. Pământ şi cer par a se completa şi sincroniza prin culoare şi măreţie. În spatele nostru, la celălalt capăt al stâncilor nori negri acoperă cerul. Stânca devine element de legătură între două lumi, una a luminii, a soarelui, a diafanului, cealaltă a întunericului, a furtunii. Privind în stânga ochiul este scăldat de imaginea luminoasă a stâncii şi a cerului, privind în urmă este înspăimântat de imaginea întunecoasă a acestuia. Eşti cuprins de două porniri diferite, să stai locului pentru a privi extaziat sau să te grăbeşti pentru a nu fi prins de ploaie şi furtună.
Ne continuăm drumul spre centrul oraşului, în pas normal. Un spectacol cromatic inedit ni se dezăluie pe cer, pe stânci şi pe mare. Marea este foarte liniştită, de culoare albastră cu nuanţe de verde sau roşietice. Deasupra noastră cerul este bleu senin, acoperit spre orizont de nori albi. Valurile au strălucirea cioburilor de oglinzi. Orizontul pare difuz, contopindu-se în alburiul norilor. Dealul din spate, împădurit îşi pierde conturul. Pe marea strălucitoare şi pe cer se reflectă chipul de un verde întunecat al dealului a cărui culoare albă de la poale nu se mai distinge. Dealul îşi pierde identitatea, pare doar o proiecţie de un verde întunecat pe luciul apei şi pe cerul înnorat. Deşi cerul este înnorat, stâncile strălucesc diamantin în lumina soarelui. Trei straturi de culoare pare a fi creat Dumnezeu în natură: verdele copacilor, albul stâncilor, plumburiul cerului. Când soarele se ascunde între nori, dealurile din depărtare încep să-şi arate contururile şi stâncile îşi pierd din strălucire, dar albul lor contrastează şi mai mult cu plumburiul cerului. În mare suprafeţe strălucitoare alternează cu suprafeţe întunecate precum cerul de deasupra. Marea este liniştită şi glasul nu i se mai aude.
O plimbare pe străzile oraşului te ajută să îi cunoşti aspectul preponderent tradiţional din care nu lipsesc însă elementele moderne. Plimbându-te pe străzile lui poţi respira aerul curat, blând şi binefăcător în care adie uşor briza mării cu vaporii ei săraţi, amestecaţi cu ozonul copacilor. Te poţi odihni sub copacii verzi de vârste şi specii diferite care cresc din abundenţă, poţi privi stâncile albe sau frânturi de mare care se zăresc printre copaci si printre clădiri, gardurile tradiţionale din piatră, casele vechi sau moderne divers colorate, plăcute şi elegante. Poţi vizita biserici, moschei, muzee, admira statui. Specificul local este sporit de câte o cişmea turcească de care dai din loc în loc.
Fațada e împodobită strașnic, elementele decorative abundă – iar lângă ușa mare de bronz, plină cu personaje în scene biblice, găsim cioplit în marmură un balaur, ce se strecoară viclean printre rugi.
Aici asistăm la nașterea legendei, spre a marca regimul care stăpânea Milano – Casa Visconti. Numele venise din renume, căci cel dintâi fusese viceconte de-a dreptul, căci zorii Renașterii schimbă vechile conduceri – familia (Della Torre) ce condusese cedând frâiele.
Mulți știu de Sforza, dinastia de temut a zonei lombarde,căci marele castel Sforzesco e cel mai cel, dar primul Sforza (Francesco) e un ginere al casei Visconti, deci tot în
Indisolubil legată de exploatarea sării la Slănic Prahova este existența Bisericii Sfinții ”Trei Ierarhi” aflată tot pe strada 23 August, imediat lângă Muzeul Sării. Aceasta este un veritabil monument de artă religioasă bizantină.A fost construită în timpul domnitorului Alexandru Moruzi, între anii 1977 – 1800, din inițiativa și cu cheltuiala biv-vel clucerului Ion Hagi Moscu, de origine grecească. Acestuia după ce a luat în arendă Ocna Slănic i s-a cerut să construiască o biserică pentru lucrătorii și funcționarii salinei, celorlalți locuitori mult timp fiindu-le interzis accesul la slujbe. Pentru a ajunge la biserică parcurgi o alee cu flori, străjuită de brazi. Biserica parcă ar vrea să se retragă în sine și să se ascundă în spatele brazilor, tainică și modestă. Un glas ne cheamă totuși spre inima ei. Să fie oare glasul credinței, al dorinței de cunoaștere sau poate al strămoșilor care veneau aici să își mângâie sufletele după truda din adâncuri? Pereții exteriori, văruiți în alb sunt prevăzuți cu două brâie bej în partea superioară și au geamuri înguste cu gratii metalice. Pe partea exterioară a peretelui de la intrare sunt pictate medalioane cu Sfinții Trei Ierarhi, Sfântul Dimitrie, Sfântul Gheorghe. În pridvorul bisericii se află morminte ale slujitorilor greci și crucile de la căpătâi au inscripții în limba greacă pe o parte și în limba română pe cealaltă. Încă de la intrare, deasupra ușilor sculptate în lemn te întâmpină câteva simboluri religioase: 2 porumbei sculptați în lemn cu câte o cruce în cioc, Triunghiul cunoașterii. Tot aici, se află 2 scene înfățișând cele două elemente antagonice ale religiei creștine, Raiul și Înfricoșătoarea Judecată, ca un avertisment parcă pentru respectarea preceptelor morale creștine. Dispunerea picturilor în biserică s-a făcut în funcție de Tratatul Erminiei Bizantine. Restaurarea acesteia s-a realizat în două etape: 1958-1962 și 1995-2000. S-a avut în vedere respectarea modelului inițial, ceea a condus la menținerea patinei timpului. Catapeteasma este din zid și păstrează pictura originală din secolul al XVIII-lea. Pictura este realizată în 4 registre. Icoanele împărătești sunt originale, restaurate în registru pictural nou. Icoanele diaconești sunt mai vechi decât biserica, fiind aduse de la Biserica ”Sfântul Gheorghe.” Celelalte registre prezintă cele 12 praznice împărătești, Sfinții Apostoli, Maica Domnului, Iisus Hristos și prorocii Vechiului Testament. Ușile diaconești îi înfățișează pe Arhanghelul Gavril cu crinul în mână, simbolul vestirii, și pe Sfântul Gheorghe cu sabia în mână, simbolul dreptății.
