Muzeul „Poarta de su’ Feleac”

 

de Cristina Nalbitoru

În cadrul simpozionului METAFORA, ARC PESTE CARPAȚI, desfășurat la Cluj-Napoca sub coordonarea Fundației Literară METAFORA din Constanța (Președinte Garofița Jianu) la care au participat oameni de cultură din Constanța, Tulcea, București, Cluj- Napoca, Sighișoara, Drăgășani și Brezoi, printre multe alte manifestări un rol deosebit l-a avut vizita și colocviul de la Muzeul Etnografic particular „POARTA DE SU’ FELEAC”, aflat la 4-5 km de municipiu.

Muzeul se află în gospodăria soților Rodica și Gheorghe Căpușan. La poarta din lemn sculptată în stil maramureșean, domnul Gheorghe Căpușan ne-a întâmpinat cu pâine și sare. Acest ritual străvechi de a primi oaspeții te reîntoarce în timp la tradițiile, obiceiurile, folclorul și etnografia poporului român.

După primirea călduroasă de la poartă, ca o binecuvântare, suntem invitați în curtea gospodăriei, frumos amenajată.

Muzeul nu este prea mare, conține doar două încăperi, una la parter cu o coborâre la demisol și alta deasupra, în pod. Aceste două încăperi sunt amenajate în stil tradițional cu peste 2000 de obiecte, așa cum ne specifică gazda, compuse din: costume populare ardelenești și maramureșene, obiecte de ceramică: farfurii, castroane, ulcioare, oale, diferite obiecte de lemn necesare gospodăriilor țărănești, mobilier, cuverturi de pat și perete, furci de tors, dar și nelipsitul război de țesut cu toate anexele sale

După ce am admirat exponatele, domnul Gheorghe Căpușan ne invită să luăm loc pe scaune și lavițe, toți cei peste 25 de excursioniști, și să-l ascultăm ca niște copii atenți la dascălul lor. Ne-a vorbit cu patos, cu dăruire și dragoste de țară, dar și cu durere în suflet pentru distrugerea valorilor tradiționale ale poporului român din ultimele trei decenii. Noi oamenii acestei țări nu am avut grijă de viața noastră și mai ales în ultimii 33 de ani. Nu am avut grijă de una dintre cele mai importante plante de pe planetă care are peste 24. 000 de întrebuințări. Sigur că o să mă întrebați care este asta. Se numește CÂNEPĂ! Nu e nimic complicat, de mii de ani ne-o crescut așa ca pe copii, ne-o ajutat animalele, am împodobit interiorul caselor, ne-a îmbrăcat.

Dar n-o să intru în amănunte. O mare parte dintre dumneavoastră știți, dar am să mă adresez copilului din dumneavoastră.

La finalul lunii august și început de septembrie cânepa era smulsă din pământ, tăiată, apoi așezată în apă 7-8-10 zile. Sigur că țăranul nu știa pe vremea aceea să-i folosească floarea. Ea are 0,02% drog și astfel cânepa a fost trecută în categoria plantelor narcotice de cineva care a făcut o greșeală mare. Apoi, prelucrată cu melița, se obțineau acele fire care erau toarse și apoi țesute. Ce știe să facă cânepa pentru noi? Femeia își făcea un proiect, un vis, să facă o cămașă, o pereche de pantaloni, veșminte promise copiilor de Crăciun și de Paști „o să ai dragul mamei un rând de haine”. Femeia făcea totul de la bobul de cânepă și până la haină. Nici nu vă puteți imagina de unde venim și nici nu știm unde-o să ajungem și cât de mult a muncit o femeie într-o gospodărie.

Țara asta e frumoasă, e extraordinar de frumoasă și noi nu știm să avem grijă de ea. Povestea noastră este așa, e vorba de un fir de ață și firul ăsta de ață pornește de aici. Sigur că este din cânepă, lână, bumbac, din mătase... Larva aia mică pe care n-o mai găsim decât în două locuri din România, care mănâncă frunze de dud și dă mătasea naturală. Dar firul nostru de cânepă ne-a ajutat extrem de mult!

Ne prezintă războiul de țesut cu toate componente sale. Muzeograful numește războiul de țesut ca primul calculator de pe planetă! Pentru că totul trebuie calculat, acum totul se face în fabrică prin programare pe calculator. Apoi, vorbind de unitatea care ar trebui să existe în rândul poporului român, face o demonstrație cu firele de cânepă.

„Câte fire am aici?”

Unii răspund 3, 4, alții 1.

„E o întrebare capcană. Exact asta ar trebui să se întâmplă în zilele noastre. Știți de unde am pornit? De la firul ăsta foarte subțire care vine din coaja de plantă, din cânepă!”

Apoi pe un dispozitiv agață firul dintr-o parte în alta de 6 ori și printr-o manetă răsucește cele 6 fire.

„Câte fire am aici?”

Ne arată că un singur fir este mai puțin rezistent decât cele 6 împletite într-unul singur. Astfel ne demonstrează că românii uniți sunt mult mai puternici decât dacă acționează separat, individual. Este vorba de o rezistență împreună! UNIREA!

Pledoaria luând sfârșit, suntem poftiți în sala de afară, unde se află un cuptor mare, tradițional. Aici suntem serviți de doamna Rodica Căpușan cu două feluri de plăcinte, cu brânză și varză, iar domnul Gheorghe Căpușan ne servește cu palincă și țuică, după preferințele fiecăruia!

Urmează un colocviu despre importanța păstrării tradițiilor, etnografiei, folclorului și obiceiurilor strămoșești pentru păstrarea identității neamului românesc! Această familie merită tot respectul pentru efortul depus în realizarea acestui muzeu!

La final plecăm încărcați de energii pozitive și ne despărțim de gazde cu îmbrățișări călduroase, de români adevărați, iubitori de cultură și neam!

Peisaj de tundră în inima Ardealului - Tinovul Fantana Brazilor

de Elena Trifan

Pentru a ajunge la tinovul de la Fântâna Brazilor, din județul Harghita, din localitatea Corund ne-am deplasat cu un autocar și după aceea în căruțe trase de cai secuiești și conduse de vizitii pricepuți, oameni ai locului pentru care calul reprezintă o valoare și un element indispensabil vieții lor.

În fața noastră se vedea un peisaj muntos, ce părea de culoare albastră în lumina soarelui strălucitor. De la ghidul nostru am aflat că localitatea Fântâna Brazilor a fost la origine un simplu loc de popas în procesul transhumanței. Oamenii au întemeiat însă o așezare aici, atrași de condițiile naturale prielnice, lemnul și fructele muntelui, iarba pajiștilor, aerul curat, posibilitatea unei vieți tihnite, în liniștea naturii. Locuitorii sunt, în general, crescători de animale și trăiesc din resurse proprii, izolați în cea mai mare parte a iernii.

Bucuria și curiozitatea noastră au crescut la culme, ne aflam parcă într-o caravană, pe un drum de țară, plecată în cine știe ce experiență de cunoaștere, liniștită, originală și relaxantă. Am ajuns la marginea pădurii și însoțiți de cei doi ghizi, Ioan Sebastian Laslo și Pál Zoltán, am pătruns în uimitorul tinov. Zoli cel priceput la toate ne-a ținut o adevărată lecție de geologie, geografie, ecologie etc. Explicațiile lui au putut fi completate cu cele existente din plin pe plăcuțe documentare, care ne-au întâmpinat cu denumirea TAIGA. Deja am simțit că pătrundem într-o altă lume și am plecat curioși în cunoașterea ei. Accesul în tinov se face pe o punte de scândură situată pe sol, construită cu generozitatea localnicilor care au contribuit cu câte o scândură pe care și-au scris și numele. Surpriza a fost mare. Tinovul de la Fântâna Brazilor, deși în esența sa este asemenea celui de la Mohoș, se deosebește totuși de acesta, prin terenul mai solid, pe care am putut să călcăm fără riscul de a ne scufunda. Copacii sunt mai înalți cu cât te afunzi spre inima lui, speciile de plante sunt aceleași, cu mici deosebiri. Pinii silveștri care cresc aici sunt mai înalți, pot atinge o vârstă matusalemică și dacă se usucă pot rămâne în picioare până la 100 de ani. Ghidul nostru ne-a sfătuit să îi îmbrățișăm pentru a ne convinge de forța lor. Spre deosebire de Tinovul Mohoș, aici nu sunt așa de mulți copaci uscați. Pál Zoltán a avut grijă să ne explice și cauza uscării copacilor. Ursoaica pentru a-și învăța puii să se cațere îi aruncă repetat în capaci și așa aceștia sunt zgârâiați și se usucă. O lecție frumoasă ne-a ținut și despre cauzele schimbării comportamentului urșilor și despre felul în care trebuie să ne comportăm în relație cu aceștia. Care este secretul? Când vedem ursul, să nu ne apropiem de el și de puii lui, să ne îndepărtăm, dacă se poate, mergând ca racul înapoi, să nu ne apărăm animalele dacă vine să ni le ia. În ceea ce privește zgomotele pe care ni s-a recomandat să le facem, în alte zone ale țării ni s-a spus că nu se mai teme de ele, ci doar de sprayul cu piper, dar cum sunt la îndemâna oricui, nu ar fi rău să le producem.

Vegetația este mai abundentă, solul este acoperit de un covor de afin și am avut posibilitatea de a ne bucura de puținele afine roșii care au mai rămas neculese. Plantele care cresc aici, aidoma celor din

Tinovul Mohoș, sunt benefice sau toxice. În Tinovul de la Fântâna Brazilor este o liniște desăvârșită, ai impresia că timpul a stagnat, că singura formă de existență este aceasta cuprinsă între marginile pădurii, că un duh existențial benefic vine din adâncuri și plutește îmbietor și mângâietor în atmosferă, sălășluiește în fiecare plantă și se deplasează spre vârfurile copacilor. 

Iarnă la Colibiţa

de Marius Nistor

      

Dacă tot ne-a răsfăţat statul român şi ne-a dat aşa de timpuriu o zi liberă începând de anul acesta, ce mi-a zis Adriana, soţia mea? Hai să mergem undeva şi să ne bucurăm de zăpadă.

Se poate să nu sărbătorim “bobocul” unirii principatelor române? Ce români am fi dacă lenevim în sufragerie, mai ales că guvernanţii sunt grijulii cu clasa muncitoare şi se gândesc că aceasta are nevoie să îşi tragă şi sufletul după – deja – două săptămâni de muncă asiduă ?

Şi unde e mai indicat să petreci câteva ceasuri libere dacă nu în cea mai ozonificată localitate din România? Adică la Colibiţa. Aşa că Adriana, ai vrut ieşire în natură, caută locaţie! Şi a rezervat o cameră la

Focșani, orașul Unirii

 

de Elena Trifan

Focșani, orașul scris cu litere de foc în istoria poporului român, graniță mai mult formală între două țări surori, și-a câștigat un nume de aur datorită rolului său în realizarea visului de veacuri al românilor, Unirea Moldovei cu Țara Românească.

Amprente ale implicării sale într-o faptă atât de măreață pot fi întâlnite și astăzi în mentalul și în sufletele locuitorilor, în Piața Unirii și în Muzeul Unirii.

Îmi dorisem foarte mult să văd Muzeul Unirii și într-o frumoasă zi de toamnă am plecat la drum cu acest gând. După ce am coborât din tren, am fost deja impresionată de gara mare, luminoasă, bine îngrijită, fără comercianți care vând kitsch-uri și oameni care te asaltează pentru a le oferi ajutor. Focșaniul îți transmite deja un prim mesaj patriotic prin intermediul unei plăci postate pe unul din pereții gării, dedicate memoriei ostașilor Regimentului 1 Căi Ferate și Batalionului 137/433 Poduri Căi Ferate din Focșani „pentru contribuția eroică la apărarea țării și la dezvoltarea rețelei feroviare a României”.

Am preferat să parcurg pe jos distanța de la gară până în centru pentru a mă familiariza cât de cât cu atmosfera orașului. Soarele dimineții, aerul răcoros și mai curat decât al marilor orașe mi-au fost favorabile. Drumul este simplu. Dacă pleci de la gară pe Bulevardul Republicii și mergi tot înainte, ajungi foarte repede în centru. În prima parte a drumului am admirat imaginea copacilor cu frunze ruginii și civilizația stradală, care este ponderată, semafoare sunt foarte puține, dar șoferii sunt foarte disciplinați și își respectă pietonii.

Un alt mesaj patriotic te întâmpină la intersecția Bulevardului Republicii cu strada Ștefan cel Mare, statuia bust a lui Ștefan cel Mare care prezintă înfățișarea semeață a acestuia. Dacă te deplasezi pe strada Ștefan cel Mare și faci la dreapta, poți ajunge în Piața Unirii, loc cu puternică rezonanță istorică, unde s-a militat intens pentru Unire și unde s-a manifestat entuziasmul realizării acesteia. În amintirea mărețelor fapte, aici a fost construit un obelisc realizat după un proiect al sculptorului Ion Jalea, inaugurat la data de 24 ianuarie 1976. Obeliscul are o înălțime de 19,64 metri și în partea inferioară, o placă pe care se află altoreliefuri ce reprezintă un număr impresionant de persoane prinse în Hora Unirii. În prim-plan se află domnitorul Alexandru Ioan Cuza și alături de el, personalități istorice cu rol în realizarea Unirii: Mihail Kogălniceanu, C. Negri etc.

Tot în Piața Unirii se află și o bornă situată pe locul vechii granițe dintre Focșanii Munteni și Focșanii Moldoveni, care a fost desființată de Alexandru Ioan Cuza printr-un decret semnat în anul 1862. Tinerii pe care i-am văzut stând pe scrările Monumentului Unirii sunt o dovadă că acest loc a devenit emblematic pentru populația orașului.

Revenind pe Bulevardul Republicii și mergând spre centrul orașului, privirea îți este încântată de arhitectura unor clădiri de culoare albă, prevăzute cu ornamente, adevărate dantelării geometrice și florale. Câteva din ele sunt adevărate capodopere: clădirea Universității impresionantă nu numai prin aspectul exterior, ci și cel interior, prevăzut cu scară de marmură și multe coloane, clădirea Teatrului Municipal „Maior Gheorghe Pastia”. În fața clădirilor poți admira câteva statui reprezentative pentru istoria și cultura orașului, precum cea a arhitectului Ion Mincu, focșănean prin origine, cea a maiorului Gheorghe Pastia, cel care a contribuit cu fonduri proprii la dezvoltarea culturală a orașului. Pe o esplanadă din apropiere o expoziție temporară de sculptură înfățișează busturile câtorva personalități marcante din istoria României, majoritatea cu rol în realizarea Unirii: Cuza, Kogălniceanu, Russo, Bălcescu, Moș Ion Roată.

Am întâlnit în calea mea și câteva biserici, dar cea care mi-a atras atenția, în mod deosebit, este Catedrala „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, o construcție monumentală de culoare albă, cu dantelărie din piatră și coloane ce amintesc de cele gotice. Este construită după modelul bisericilor ortodoxe grecești. Ușile, altarul, balcoanele, stranele sunt din lemn de diferite esențe, pe care sunt sculptate motive florale, al strugurelui, monograma. Spațiul liturgic este delimitat de restul bisericii printr-un grilaj din lemn, pictura este realizată pe pânză în tehnica al secco. Sfinții sunt pictați în mai multe stiluri. Pe ferestre, în vitralii, pe balcoane, în ulei cu foiță aurie, pe pereți în tehnica deja amintită. În biserică se află Acoperământul Maicii Domnului donat de patriarhul României, Prefericitul Părinte Daniel, și fragmente din cei 14.000 de prunci uciși de Irod, aduse de la Ierusalim de preotul bisericii, Florentin Răuță. Biserica te îmbie printr-o atmosferă plină de viață, de lumină și căldură, energii delicate ți se infiltrează în întreaga ființă.

Dar ținta călătoriei mele fusese Muzeul Unirii, unde am fost primită cu multă amabilitate de personalul muzeului și de la domnul muzeograf Ionuț Iliescu am primit explicații ample privitoare la istoria orașului și la principalele obiective turistice. În timpurile vechi, Ștefan cel Mare a fost cel care a stabilit ca hotarul între Moldova și Țara Românească să fie în localitatea Focșani, pe care o diviza în Focșanii Munteni/Munteniei și Focșanii Moldoveni/Moldovei. După cum ne-a spus domnul muzeograf, hotarul era însă doar formal, pur administrativ, populațiile de pe cele două maluri aveau o conștiință a românismului, gândeau, simțeau, vorbeau aceeași limbă, aveau același port și aceeași religie. Când ceasul Unirii s-a apropiat, orașul Focșani a avut un mare rol în realizarea acesteia. Pe data de 5 februarie 1859, după ce fusese ales domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza în drumul său de la Iași spre București a făcut un popas la Focșani unde i s-a făcut una din cele mai frumoase primiri. Orașul întreg a fost în sărbătoare, oamenii l-au primit cu flori, porțile și ferestrele împodobite cu verdeață, în lumina puternică a unui număr mare de lumânări și felinare care au fost aprinse o noapte întreagă. În perioada 1859 -1862, la Focșani și-a desfășurat activitatea Comisia Centrală care a elaborat principalele legi ale Principatelor Unite, inclusiv Constituția țării.

În iulie 1862, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul pentru unirea celor două părți ale orașului Focșani, visul locuitorilor a fost realizat și într-un entuziasm general au dansat „Hora Unirii” și au desființat un hotar nedrept, care îi despărțea de secole, în ciuda armoniei care exista atât între populația majoritară și etniile conlocuitoare, armeni și evrei, cât și între populația din Focșanii Moldovei și Focșanii Munteniei. Faptul este consemnat și în „Adresa locuitorilor din Focșani către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza”, 25 ianuarie 1862, din care un fragment este expus în muzeul în care ne aflăm: „Poporul din Focșani… în entuziasmul lui, făcând sărbătoare din acea zi fericită, a mers cu pompă la hotarul care trecea prin inima acestei întinse și frumoase țări și a aruncat pietre într-însul, dorind ca nici urmele lui să se mai cunoască în viitor”. După cum ne-a spus domnul muzeograf, „La Focșani, Unirea era ca lava unui vulcan”. În semn de omagiere și imortalizare a acestor fapte mărețe din istoria orașului, locul respectiv a primit numele de Piața Unirii și pe el a fost construit obeliscul de care deja am amintit. 

Pentru o bună recuperare și cunoaștere a istoriei orașului din perioada respectivă, în anul 2008, în Focșani a fost inaugurat Muzeul Unirii, pe strada Republicii, nr. 30. Acesta funcționează în cea mai veche clădire din oraș, la origine, han, după aceea, hotel, sală de spectacole teatrale în epoca modernă, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, loc în care a poposit Alexandru Ioan Cuza când a venit la Focșani și în care au fost găzduiți cei care au semnat protocoalele Unirii. După ce ai pășit pragul muzeului, pătrunzi într-o sală mare, în care istoria este reînviată și sintetizată prin intermediul documentelor, al planșelor, al tablourilor, al fotografiilor, al pieselor de mobilier. Imediat, constați buna viziune asupra istoriei a organizatorilor acestui sanctuar al unor pagini sfinte din viața poporului român. Unirea nu s-a realizat dintr-o dată, ci a fost pregătită îndelung, un rol esențial în acest sens, avându-l și Revoluția de la 1848 și prin urmare primele documente consfințesc acest fapt. Pe un plan al vechiului oraș, poți vedea marcată cu roșu linia de hotar dintre cele două părți ale acestuia, Focșanii Munteniei și Focșanii Moldovei, poți privi portretele unor militanți pentru Unire, Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, imagini cu stema județului Putna, de care aparținea o parte a orașului, stema Moldovei, a județului Râmnic, pecetea orașului Focșani, pahare de cristal cu stema Moldovei, ce au aparținut domnitorului Mihail Sturza, publicații din preajma Revoluției. Printre documentele de mare preț existente în vitrină, redactate în chirilică, pot fi amintite „Manifestul revoluționar Moldova către fiii săi”, semnat de Mihail Kogălniceanu, „Proclamația locotenenței domnești din Țara Românească”, „Invitație de participare la lucrările Adunării ad-hoc, 1857, București”, „Alegerea lui Ioan Roată în Județul sătesc al comunei Câmpuri”, 23 decembrie 1863; „Depeșă tipografică – Ministerul din Lăuntru comunică alegerea lui Al.I.Cuza ca Domn al Moldovei, 5 ianuarie 1859”, „Adresa Ministerului din Lăuntru al Țării Românești prin care se comunică alegerea lui Al.I. Cuza ca Domn al Țării Românești, 24 ianaurie 1859”, fragment din „Adresa locuitorilor din Focșani către Domnitorul Al.I. Cuza, 25 ianaurie 1862”, pe care l-am amintit deja. Pentru valoarea ei cognitivă și afectivă foarte mare, ne-a reținut atenția, în mod deosebit, „Adeziunea locuitorilor din județul Putna, orașul Focșani a dorințelor naționale”:

„Sub iscăliți, cetățeni de toate clasele, locuitori a(i) ținutului Putna și a(i) orașului Focșani din Principatul Moldovei…prin acest înscris în unanimitate declarăm și noi că dorințele noastre sunt: Unirea ambelor Principate Valachia și Moldova într-un singur stat sub denumirea de ROMÂNIA”.

O vitrină întreagă este dedicată lui Moș Ion Roată, în care poți privi portretul lui, imaginea casei din localitatea Câmpuri, parafa, copii de pe acte, inclusiv de pe certificatul de deces. Muzeul și-a propus o prezentare obiectivă a Unirii și prin urmare sunt prezenți în muzeu și adversarii ei, precum caimacanul Nicolae Vogoride cu o parte din corespondența sa secretă. Piesa de mare rezistență a muzeului, de care te apropii cu sfială, respect și curiozitate este masa la care s-au semnat documentele referitoare la legislația României și pe care se află protocoalele. Atmosfera din jurul mesei mai păstrează parcă ceva din suflul patriotic, gândirea concentrată, responsabilitatea celor cărora le-a revenit asemenea misiune nobilă. Într-o vitrină sunt expuse documente legislative eliberate în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, privitoare la domeniile militar, comercial, învățământ, religie etc. Ne-au reținut atenția și un vas metalic pe care este realizată în relief o imagine stilizată a „Horei Unirii” și un sistem de greutăți în care este prezentă și ocaua lui Cuza, renumita oca a lui Cuza.

Un alt spațiu muzeal este dedicat lui Alexandru Ioan Cuza și soției sale, Doamna Elena Cuza, în recuzita cărora elemente de uz personal se împletesc cu cele de ordin general, patriotic. Spațiul dedicat lui Al.I. Cuza este dominat de stema României din acel timp, alcătuită din elemente reprezentative cu valoare simbolică pentru profilul material și spiritual al poporului român: bourul, efigie a Moldovei, acvila a Țării Românești, leul a Olteniei, doi delfini gemeni, simbolul Dobrogei, toate protejate de crucea creștină. Pe laterale se află doi lei, iar în spate, două săbii încrucișate și două drapele. Deasupra întregii steme tronează coroana domnească. Pe obiectele de uz personal ale Doamnei Elena Cuza pot fi privite însemne naționale, precum stemele Principatelor Române și imaginea coroanei. O fotografie îi înfățișează pe Cuza, soția sa, Mihail Kogălniceanu și alți politicieni în preziua loviturii de stat de la 2 mai 1864.

Istoria orașului din acel timp este completată cu înscrisuri, imagini (fotografii și tablouri), precum: „Depeșa telegrafică a lui Mihail Kogălniceanu către Gheorghe Ilie”, „Vama Munteniei din anul 1931” „Inaugurarea Bornei de hotar din Piața Unirii (13 septembrie 1931), pe locul fostului Pichet de graniță, nr. 47”, „Matriță cu stema orașului Focșani unificat”, „Pecetea Gărzii orășenești”, „Pecetea orașului Focșani după Unificare”, „Cântar corespondență de la Vama Focșani”. O pictură în ulei pe pânză, creație a autorului Ion Ispir, prezintă imaginea vizitei făcute de Alexandru Ioan Cuza la Focșani. Un înscris semnat de 54 de focșăneni reprezintă un fragment din „Adresa locuitorilor din Focșani către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza”, prin care aceștia își exprimau recunoștința pentru unificarea celor două părți ale orașului:

„Cetățenii din Focșani se simt fericiți că li se prezintă ocaziunea a arăta Înălțimei Tale adânca lor recunoștință pentru actul cel mare și național ce ai îndeplinit. Prin proclamațiune(a)…Măria Ta a spus poporului român: «Vă dau o Românie,…veți ști să o păstrați»” și fiecare fiu al României s-a simțit mișcat până în adâncul inimei lui de cuvintele Măriei Tale”.

Muzeul și-a propus să evidențieze și alte personalități ale orașului, cărora le-a dedicat spații speciale, precum: Gheorghe Apostoleanu, donatorul oglinzilor venețiene din această sală, Dimitrie Dăscălescu, poet unionist. O altă sală a muzeului își propune să refacă atmosfera nobilă, elevată din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reflectată prin mărturii muzeistice, de factură occidentală, aparținând familiilor Zamfirescu, Mincu, Apostoleanu, Longinescu. Mobilier de mare rafinament, pianul, manechinii îmbrăcați în haine negre, de gală creează o atmosferă elevată, de distincție, de evidențiere a interesului pentru artă. Un tablou ne conduce spre matricea genialității zămislite de acest oraș, mama arhitectului Ion Mincu.

Ultima încăpere a muzeului este dedicată Farmaciei Oravetz, înființate în anul 1841, de către Ștefan Oravetz, cu sediul între Prefectură și Teatrul „Maior Gh. Pastia”.

Privit în ansamblul său, Muzeul Unirii de la Focșani reprezintă o modalitate concentrată de cunoaștere a unuia din cele mai importante evenimente din istoria României prin intermediul unei adevărate bogății arhivistice, strânse cu migală, cu responsabilitate și dăruire de către reprezentanți ai unei comunități care s-au implicat tumultuos în realizarea unui deziderat național major.

Focșănenii sunt mândri de trecutul lor și îl omagiază an de an prin cele două sărbători, una, la începutul lunii iulie, denumită „Zilele Municipiului Focșani” și alta, pe data de 24 Ianuarie pentru aniversarea Unirii Principatelor Române, la realizarea căreia și-au adus un prinos substanțial și original.

Muzeul „Crama 1777”, Valea Călugărească

 

de Elena Trifan

6 aprilie 2022, după o iarnă grea bântuită de uscăciune, de boli și de știri dure de război, o vizită la Muzeul „Crama 1777”, din comuna Valea Călugărească, județul Prahova poate fi o adevărată binecuvântare.

Cum poți să ajungi aici? Este simplu. Dacă te vei deplasa dinspre Ploiești spre Buzău pe șoseauna națională, spre ieșirea din localitatea Valea Călugărească, situată la poalele Dealului Mare, renumită pentru podgoriile sale bogate și vinul care îi poartă numele, când ajungi în dreptul brutăriei „La cuptorul cu lemne”, faci la stânga pe un drum asfaltat, care se numește chiar Strada Muzeului. Poți parcurge drumul cu mașina personală, dar cel mai bine ar fi să te deplasezi pe jos, într-o drumeție pe care nu o vei uita niciodată și pe care, cu siguranță, vei dori să o repeți. Casele sunt rare, chiar foarte rare, natura însă te încântă cu roadele ei, mulțimea podgoriilor și a pomilor fructiferi, cu muguri abia mijind sau frunze de un verde crud, cu frăgezimea pură a pomilor în floare, care se ține lanț în tot anotimpul zămislirii, de la albul corcodușilor, la cel al perilor și al vișinilor, la rozul pal al merilor și cel intens al piersicilor. Un duh blând și calm plutește în aer, o liniște patriarhală învăluie întregul peisaj și îți pătrunde mângâietor în suflet, singurele sunete sunt ale vântului care abia adie printre frunze și cântecul stingher și vesel al vreunei păsări. Simți că te cufunzi într-o altă eră apusă, în care zgomotul lumii nu ajunsese, în care timpul trece mai încet. Oricât ai vrea să zăbovești pe acest drum care ai vrea să nu se mai termine, un indicator îți spune că ai ajuns.

Ce te întâmpină aici? În primul rând, o oază de verdeață, alcătuită din ienuperi și tuia ce cresc de-a lungul unui gard metalic. În interior cu multă amabilitate ești întâmpinat de personalul acestui muzeu: doamna muzeograf Emilia Savelovici și doamna supraveghetor Carmen Dinu, care sunt nerăbdătoare să îți ofere informații despre această casă a vinului. Vița-de-vie cunoscută încă din antichitate era una din plantele sacre ale zeului Dyonisos și ni se atrage deja atenția că ne aflăm într-un loc binecuvântat, deoarece a fost cultivat cu viță-de-vie ale cărei mlădițe sunt cei care trăiesc astăzi pe el.

Până în prezent, am vizitat o singură cramă, pe cea de la Cricova, modernă și bine utilată. Județul Prahova ne propune altceva, o cramă cu iz de vechime, unde vița-de-vie este tratată ca o regină a plantelor, iar rodul ei, vinul, pare a fi însăși esența pământului, izvorât din vremuri imemorabile și este urmărit de-a lungul timpului în evoluția procedeelor de obținere și a valorificării sale, a interacționării cu alte domenii de activitate.

Privită de pe Internet, clădirea muzeului părea o casă veche și neatrăgătoare. În realitate, s-a dovedit deosebit de interesantă prin arhitectură, prin obiectele pe care le conține, prin semnificațiile lor. Casa care găzduiește muzeul este o reconstituire a unei crame care a fost construită în anul 1777, la vreo 20 km. depărtare, pe Valea Popii, descoperită în anul 1971 de către istoricul, cercetătorul și muzeograful Nicolae Simache. Din cauza cutremurului din 1977, casa a fost puternic avariată și s-a decis demolarea ei. După modelul acestei crame vechi a fost construită una nouă pe strada Valea Largă, care astăzi se numește Strada Muzeului. Este o construcție solidă, alcătuită din ciment și bârne de lemn, cu prispă cu stâlpi de lemn, patru încăperi, acoperiș cu șiță de brad, pe care se află ferestre-ochi, prevăzute cu câte o rozetă din lemn, denumită de personalul muzeului rozeta sufletului, ce fac legătura dintre micro și macrocosmos și atrag energiile pozitive ale Universului. Din vechea cramă se mai păstrează numai cei doi stâlpi de la intrarea pe prispă și fragmente de uși împreună cu feroneria lor expuse în crama muzeului. Casa-muzeu este dedicată vinului, această licoare străveche, simbol al vieții, al sacralități, dătător de energii și stări de bine, dacă este consumat cu măsură, dar prin felul în care a fost amenajată, reușește să ofere o imagine a unui mod tradițional de viață, reprezentat prin elementele sale esențiale: lutul, lemnul, pânza, pasărea, vița-de-vie, munca, un univers rustic securizant prin elemente apotropaice și aflat sub protecție divină. Fantezia gazdelor, combinată cu o foarte bună cunoaștere a civilizației arhaice românești fac din ea un simbol al ospitalității, al duioșiei, o transformă într-un loc plăcut, primitor, plin de viață, atrăgător, protejat și protector. 

Primul element în care pășești este prispa casei, cu stâlpi de susținere din lemn, cu pereții și tavanul din bârne de lemn, prinse în coadă de rândunică, cu ajutorul cuielor de lemn. Grație măiestriei meșterului Petre Ghițeanu pe prispă sunt agățate șiraguri de figurine din lemn, cu rol de cunoaștere și protecție, reprezentând serafimi și heruvimi, dragobetele, simbolul dragostei, reprezentat prin două păsări care formează o singură inimă și păsări specifice zonei: pupăza, cucul, rața etc. Un element esențial care ne reține atenția este ușa dublă, de la intrarea în pivniță pe al cărei toc este încrustat motivul colților de lup, cu rol de apărare a casei de relele care o pot bântui și, în mod deosebit, de invidie. Deasupra ușii este încrustat cu litere chirilice anul construirii cramei inițiale, 1777. Pe de o parte și de alta a ușii au fost expuse crenguțe de gherghine uscate, datorită culorii lor roșii, simbol al vieții și un șirag de cănițe de lut. Pe prispă se află câteva obiecte reprezentative pentru civilizația locului: sticle de vin și cănițe de lut, un zdrobitor de struguri, costume populare din pânză, un ulcior. Scaune mici, aflate pe lângă perete, amintesc de vechile șezători care aveau loc aici, unde se depănau doine, zicători, legende, printre care se află și cele dedicate viței-de-vie.

Locul se află sub binecuvântarea divină, reprezentată de două icoane, a Maicii Domnului și a Sfântului Trifon, ocrotitorul livezilor, al viilor, cel care vindecă bolnavii și alungă diavolii. Cele două uși de lemn fac trecerea spre pivnița cramei, unde te așteaptă un adevărat laborator de obținere a vinului, privit de-a lungul evoluției sale, cât și ilustrarea prin intermediul exponatelor a unor faze necesare îngrijirii viței-de-vie, recoltatului, îmbuteliatului și conservării vinului. Un lin, adică un fel de jgheab din lemn, este o dovadă a celei mai arhaice metode de prelucrare a strugurilor, care erau puși în acest vas și zdrobiți cu picioarele de fete nemăritate, după ce se dezinfectau cu ceai de pelin. Pentru producțiile foarte mici era

folosită o putină foarte mică din lemn, în care strugurii erau zdrobiți cu un obiect de lemn. Odată cu dezvoltarea tehnicii, au apărut și metode moderne, mai eficiente, precum zdrobitorul de struguri și teascul. Strugurii erau depuși într-un zdrobitor de unde curgeau în tocitoare și de aici erau transferați într-un teasc în care mustul era separat de coji și de cozile ciorchinelui. Muzeul posedă două tipuri de zdrobitoare, unul cu tambur din lemn, unul cu tambur metalic și un teasc în forma labei de urs. Cu ochii minții îi vedem parcă pe harnicii podgoreni, muncind cu sârg, răsturnând strugurii parfumați și divers colorați în tocitoare și mustindu-i cu zdrobitoarele, simți deja gustul dulce al mustului înspumat și forța omului combinată cu puterea vinului.

Cum vinul trebuia să fie depozitat în vase speciale, organizatorii acestui muzeu au realizat aici, în pivniță și un adevărat atelier de dogărie, în care sunt expuse unelte, precum: sfredele, dălți folosite la confecționarea vaselor de lemn, precum putine și butoaie; doage, cercuri fie din lemn de alun, fie din metal. Astfel, cei dornici de cunoaștere și care au fost total desprinși de munca la țară pot să vadă cum arătau sfredelele, dălțile, barda cu care a fost construită crama, un budan cu o capacitate de 1500 de kg. Sunt prezente și pompa pentru pritocit vinul, cea pentru stropit sau afumat via, coșul din scânduri de lemn care se purta în spate, cât și cel confecționat din nuiele, ce serveau la transportul strugurilor, dopuitorul, spălătorul de sârmă pentru sticle. Nu lipsesc nici sticlele de vin expuse în două secțiuni, una cu vin vechi, chiar din perioada interbelică și una cu cele premiate la diverse concursuri, precum vinul de Budureasca etc.

Într-un spațiu și un timp restrânse secole de existență a societății românești cu elementele ei de civilizație legate de cultivarea viței-de-vie îți sunt puse la dispoziție. Dacă vei reveni pe prispa casei și vei pătrunde prin ușa de la capătul ei, vei ajunge într-o sală de trecere în care te întâmpină alte elemente, reprezentative pentru spiritul organizatoric și activitatea muzeului, receptiv la tot ceea ce înseamnă creație etnografică. Pe câteva panouri și în vitrine poți admira expoziții temporare. La acestea se adaugă obiecte și expoziții permanente, cu valoare simbolică, dovadă a creativității umane, a puterii de asociere și valorificare a elementelor specfice diverselor domenii de activitate. Pe un perete pot fi admirate două icoane pictate pe lemn, având în centru arborele vieții, pe care într-una din ele se află Maica Domnului înconjurată de sfinți și în cealaltă Maica Domnului și Fiul.

Coborând o scară de lemn, poți ajunge într-o altă cameră unde se află butoaie din lemn, dar și obiecte care simbolizează ospitalitatea, generozitatea, recunoștința față de Dumnezeu pentru roadele obținute, priceperea și ingeniozitatea umană, dorința de a trăi sănătos prin prelucrarea elementelor naturale. Pe o masă mică, rotundă, cu scaune pe măsură, din lemn, sunt expuse oale și cănițe de lut, printre care se află oala chelarului, de fapt o oală dublă cu toartă cu care acesta ieșea toamna la poartă și îi servea cu vin la discreție pe trecători, fără a le permite să ia și acasă. Pe o masă lungă din lemn, este amenajat un colțișor dedicat Sfintei Treimi reprezentată prin cele trei elemente materiale cu valoare sacră: vinul roșu, untdelemnul și pâinea. În continuare sunt expuse sticle de băuturi cu valoare terapeutică, obținute din plante sau diverse combinații de vin și plante, preparate după leacuri strămoșești, învățate de la bătrânele satului în timpul șezătorilor de pe prispa casei: afeniacul – un fel de afinată, pregătită din țuică

și afine, mursă de miere – un preparat realizat cu apă în care s-au spălat fagurii de miere și care era folosită pentru îndulcit ceaiul și laptele, dimineața. mustariță – preparat cu ajutorul lăptișorului de mesteacăn care se obținea printr-o incizie făcută la baza copacului de unde era extras cu un pai; util pentru tratarea anemiei. vin cu usturoi – pregătit din 1-2 căpățâni de usturoi, pisate, amestecate cu 2 linguri de miere, lăsate la macerat 7 zile, peste ele se toarnă vinul fiert, înainte de a da în clocot; util pentru hipertensiune arterială. vin cu leuștean - 10 fire de leuștean, 2 linguri de miere se macerează timp de 10 zile, se fierbe vinul, fără să dea în clocot și se pune peste ele. Se bea cu păhărelul de țuică; bun pentru circulația fiere. Vin cu mentă, vin cu pătrunjel, vin cu pelin se preparară după aceeași rețetă ca vinul cu leuștean. Cel cu pelin este util pentru ficat, cel cu mentă pentru plămâni, cel cu pătrunjel pentru tensiune cardiacă. Sunt prezente și vecinătăți ale vinului, precum: berea, votca și derivate ale lui (vermut, spumant și vinars de Basarabia îmbuteliat în sticlă de forma sabiei lui Ștefan cel Mare).

Femeile din sat erau atente și cu îngrijirea tenului pentru care pregăteau creme din ingrediente naturale: de exemplu, untură fără sare și pulbere de semințe de struguri.

La etaj se află Sala ”Mlădițele vieții”, o cameră luminoasă, plină de viață, în care motivele vegetale al viței-de-vie, pomului vieții se împletesc cu cele umane ale familiei, dragostei, nunții și cu cele divine: heruvimi și serafimi, în creații umane realizate cu finețe, hărnicie, îndemânare, din lemn și pânză. Viața este un amestec de sacru și profan, pomul vieții are la bază perechea, ca simbol al familiei și pe ramuri pecetare, pristolnice, heruvimi și serafimi, care o veghează. Tot ideea de pereche, de familie, de viață se află și la baza unui covor ucrainean, de culoare roșie, datând din anul 1896, țesut în război vertical, în furculiță, expus în fundal. Pe margine este prevăzut cu motivul colților de lup, cu scop de protecție, urmează un chenar cu motivul viței-de-vie, alt chenar cu motivul ghindei și în mijloc, ca într-un centru al unui univers plin de viață, protejat, apare ea, perechea de tineri logodiți, îmbrăcați în costume populare ucrainene, având între ei floarea dragostei, trandafirul roșu. Ideea de nuntă este accentuată în această expoziție și de lăzile de zestre și de plosca din lemn pictat, simplă sau cu două compartimente, unul pentru vin și altul pentru țuică, folosită pentru a fi invitați nuntașii; de steagul de nuntă, sub formă de cruce, care are agățată de brațe o icoană din argint, cu imaginea sfântului al cărui nume îl poartă tânărul care duce steagul sau o stea cu Maica Domnului și sfinții, în cazul în care tânărul nu are nume de sfânt. Un alt obiect valoros și sugestiv este batista de nuntă, dovadă a hărniciei fetei, a trăiniciei dragostei în viață și dincolo de ea, a durerii sfâșietoare de care erau cuprinși cei care se despărțeau pentru totdeauna.

Muzeul are și o impresionantă colecție de toiege de diverse tipuri, de episcop, de stareță, de pustnic, de cioban, traista în băț, de plugușor pentru copii mari și mici, steaua de copii sau de ginerică. Alte obiecte, precum cofa pentru apă sau lapte, furca de tors cu motivul undei apei sugerează alte necesități și îndeletniciri din viața comunității sătești. Pe laterale, în vitrine și pe lăzile de zestre sunt expuse costume populare din Muntenia și din Oltenia, din care majoritatea au cusut pe ele motivul viței-de-vie și al strugurelui sau au culoarea vinului. Ne reține atenția și o ie de culoare galbenă, cu motivul urcușului și coborâșului în viață și al crucii. O față de pernă în cusăturile ei asociază motivul păsării cu cel al florii.

Dragă călătorule, o vizită făcută aici te poate ajuta să te încarci cu energiile pozitive ale locului, să îți îmbogățești cunoștințele, să te bucuri de bucuria gazdelor că le-ai trecut pragul, să te cufunzi în marea taină a liniștii cosmice și, cu siguranță, vei reveni. Nu numai muzeul, ci și ambianța în care este amplasat poate trezi interes pentru un turist: în fața casei se află pomi fructiferi și viță-de-vie, o casă modernă, prototip al viitorului, în spatele casei, cea mai veche casă din județul Prahova și un arbore de tuia, vechi de 100 de ani, pe marginea drumului lateral, câțiva ulmi, despre care ni s-a spus că după ce li se scutură florile, unduiesc în bătaia vântului asemenea valurilor unei mări. Un univers pe care l-ai vrea închis pentru a te putea bucura de energiile pământului și ale cerului, de a scăpa de zgomotul lumii, pentru a trăi în ritmul unei vieți arhaice, profunde, naturale și originale.

ÎNSEMNĂRI DE LA MALUL DUNĂRII

de Georgeta Cican

Aveam să o văd prima oară, de aproape, în anul 1979. O hotărâre de moment, dictată probabil de curiozitate, m-a adus la Orșova, imediat după ce obținusem un post de profesoară într-unul dintre liceele orașului. Nu puteam ști pe atunci că urma să lucrez în acea școală până la pensie și nici că mica urbe danubiană avea să-mi devină casă mai bine de patru decenii. Îmi amintesc cu claritate că, sub soarele acelei zile de iunie, stăteam pe niște trepte de beton care coborau spre Dunăre, ascultam clipocitul apei și mă simțeam ca în vacanță la mare. Nu îmi dau seama cum e să trăiești la umbra adormitului Vezuviu, nici să treci zilnic, în drum spre serviciu, pe lângă silueta tot mai înaltă a catedralei Sagrada Familia; în ce măsură amenințarea unei colosale zvârcoliri telurice îți poate afecta percepția asupra realității și chiar determina ritmurile existenței; în cazul celălalt, dacă trudnica săvârșire a frumuseții de către mai multe generații aprinde scânteia divină în fiecare privitor ori potențează sentimentul propriei nimicnicii în fața desăvârșirii divine. Știu însă din experiență proprie că vecinătatea unei asemenea prezențe covârșitoare te influențează și te schimbă.

De-atunci, din acel iunie însorit al tinereții mele, am văzut Dunărea în locuri și cu chipuri felurite: valsând, desigur, între maluri regularizate la Viena, alunecând solemn printre palatele Budapestei, clocotind cu valuri îndărătnice și vârtejuri viclene între stâncile de la Cazane, în leneșă revărsare pe câmpie la Calafat, în fecunda somnolență a labirintului Deltei. Familiar îmi este, bineînțeles, marele golf care mărginește înspre est Orșova. De când masivul dig sparge-val a fost înlocuit cu un brâu decorativ de metal, pare că orașul însuși se modulează cu cele două străzi paralele după conturul sinuos al lacului, ridicându-și pe dealuri aripile zonelor de case, Nord și Sud. Lungul pod peste gura de vărsare a Cernei în fluviu, chiar la intrarea în oraș, dă impresia că e singura cale de acces în insula-urbe. Insula adevărată, bucățica aceea de paradis oriental numită Ada-Kaleh, s-a scufundat ca vechiul oraș și satele din jur în apele lacului de acumulare. Eu nu am văzut decât în fotografii și filme insula cu moscheea sa și minaretul înalt, cu fabrica de țigarete „Musulmana”, cu livezile de smochini și trandafirii cățărători, cu terasele cafenelelor și dughenele cu zaharicale, n-am văzut niciodată în realitate Orșova Veche, cu frumoasa ei arhitectură bănățeană și aleea de castani de pe faleză. L-am cunoscut însă pe Husref Usref, ale cărui delicioase cofeturi m-au dus de fiecare dată cu gândul la versurile poeziei barbiene „Selim”: „Ca sculele-n sipeturi, așa mi-ați răsărit, / Alvițe rumenite, minuni de acadele/... / Și dârdâind sub bruma și colții de migdale, / Rahatul părea urmă de-ngheț după topit.” Mi-am făcut prieteni printre mulți strămutați care, deși risipiți prin tot orașul nou și la jumătate de secol de când satele Jupalnic și Tufări se înecaseră în ape, își afirmă cu obstinație identitatea de jupălniceni și tufăreni. Insula și vechiul oraș sălășluiesc încă în memoria oamenilor.

Dintre miile și miile de fețe ale Dunării, câteva nu încetează să mă fascineze: rândurile simetrice de valuri, trupe de asalt împinse de vânt spre baraj, părând șiraguri lucitoare de mărgele din înaltul viaductelor; spuma clocotitoare țâșnind în șuvoaie în urma șalupelor, strălucirea de hidrargir a apei la lumina soarelui, întunecimea catifelată de smoală la luminile nopții. Îmi aduc aminte însă și chipurile ei neobișnuite: lacul închis sub un strat gros de gheață opacă în iarna geroasă a anului 1985, pe care, traversând-o în linie dreaptă, muncitorii scurtau drumul spre Șantierul Naval; în anul 2000, câmpul strălucitor și moale de zăpadă dintre cele două maluri la baraj, în care îți venea să te rostogolești dacă nu ai fi știut primejdia întunecată de sub el; apele revărsându-se de pe străzi în albia adâncă la viitura de acum 8 ani, ducând cu ele pietre, cărămizi și crengi. Îmi amintesc, de asemenea, din anii bogați în zăpezi și ploi, albia scăzută, primăvara, din care se ițeau, ici și colo, ca niște oase de dinozauri pietrificate în imemoriale noroaie, ruinele unor vechi clădiri pe care dinții apei nu apucaseră să le macine și să le niveleze. S-ar fi arătat o dată, zice-se, nu numai ultimele vestigii ale geamiei din Ada-Kaleh, ci și cele ale pandantului ei creștin de la Cazane, Mraconia, mănăstirea de sub ape. După ce, săptămâni la rând, gurile barajului se opinteau să deverseze apele lacului în aval, Măria Sa fluviul umplea albia la loc în doar câteva ore...

Orșova este, în datele ei esențiale, un oraș danubian tipic, pitoresc, cu port, șantier naval, pontoane cu bărci și vaporașe, cu pescari solitari și răbdători, cu școală de marină și două cluburi pentru sporturi nautice, cu o faleză generoasă, terase și tarabe cu suveniruri. În timpul iernii, pescărușilor, rezidenți permanenți ai lacului, li se alătură lebede, rațe sălbatice și lișițe. Vara, lacul are mirosul inconfundabil al Deltei, de alge și mâl, iar orașul se umple de glasurile, zgomotele amestecate și freamătul litoralului. Asemenea fluviului, oameni și comunități deopotrivă își clădesc și reclădesc neîntrerupt meandrele propriilor destine. Am văzut, în aproape o jumătate de veac, cum orașul de frontieră, poarta spre libertatea pentru care unii au plătit cu propria viață, a devenit un punct important al zonei turistice a Defileului Dunării. Am văzut cum micuța construcție din care se dirija navigația în Cazanele Mici, numită La Balon, s-a transformat în biserică, replică a celei înecate; cum în stânca de la intrarea în Golful Mraconiei s-a sculptat timp de zece ani, într-o aprigă luptă cu piatra, înălțimea, vremea și viperele, chipul gigantic al regelui Decebal; cum tabăra de pictură s-a închis și tabăra de copii din Mraconia a devenit o paragină, dar malurile micului golf, malul Dunării din toată Clisura și faleza Orșovei s-au umplut de pensiuni și hoteluri. Cum, spontan, natural s-a născut un pol turistic al acestei țări. În zona Orșovei, pe lângă așezarea fermecătoare, sunt de remarcat câteva obiective turistice (printre care nonconformista biserică romano-catolică, dar și Mănăstirea Sf. Ana, ctitorie în stil tradițional a lui Pamfil Șeicaru, având însă muzeu, clopotniță și chilii mult mai recente). (Există chiar, pe o stradă lăturalnică, un muzeu modest, ascuns într-o încăpere dintr-o clădire administrativă, de parcă s-ar sfii că este atât de mic pentru o istorie atât de bogată.) Specificitatea Orșovei e dată însă de aerul de localitate fără trecut. Construirea hidrocentralei și a lacului său de acumulare a creat o falie între orașul nou și istoria lui venerabilă, din care nu s-a recuperat aproape nimic. Și totuși, atâta timp cât orice discuție cu un localnic trecut de vârsta tinereții alunecă spre orașul de altădată, iar grupurile de prieteni de pe rețelele de socializare rulează la nesfârșit fotografii ale Orșovei Vechi și ale insulei Ada-Kaleh, atâta timp cât amintirile și poveștile se transmit din generație în generație, se poate spune că aproape nimic nu s-a pierdut. Într-o narațiune din volumul „Ochiul căprui al dragostei noastre”, Mircea Cărtărescu spune că „... toți avem o insulă scufundată în apele minții și pe care o căutăm cu disperare, ca pe diamantul topit al ființei noastre. Că noi înșine și lumea noastră suntem adânc scufundați, în apele timpului, ca o Ada-Kaleh ce nu va mai fi niciodată reală.” Însă, dincolo de această simbolistică extraordinară, în concretul lumii, aici și acum, sunt oameni a căror insulă scufundată în abisurile minții are un nume – un nume-cicatrice, care, odată cu vechea durere, le aduce aminte că sunt niște supraviețuitori.

Sfinxul - o adevarata legenda a Romaniei

Iulian Stefan este ghid profesionist de turism si promoveaza, cu orice ocazie, frumusetile Romaniei. Sfinxul este probabil una dintre cele mai cunoscute imagini a tarii noastre, iar povestile spuse la baza lui de un om cu har sunt menite sa il dezvaluie tuturor. Adaugam si imaginile, excelent sincronizate cu povestea, de un adevarat artist, Alin Tzone si va invitam sa vedeti rezultatul. Sunt convins o sa va faca mare placere sa il vizualizati!

Peisaj de tundră în inima Ardealului - Tinovul Mohos

de Elena Trifan

În timpul unei călătorii efectuate, în toamna anului 2021, în județul Harghita, am avut ocazia de a cunoaște aspecte acvatice inedite ale peisajului românesc. După cum foarte bine se știe, din călătoriile noastre în zona respectivă este nelipsit Lacul Sfânta

Ana, cel mai mare lac de origine vulcanică din România, format cu 42000 de ani în urmă, pe fundul

craterului unui vulcan din masivul Ciomatu Mare. Pentru a ajunge la el am parcurs ultima parte a drumului pe jos, prin inima pădurii, bucurându-ne de aerul ei curat, protejați de copacii ei înalți, viguroși, antrenându-ne în discuții plăcute și relaxante. Lacul ne-a oferit un frumos spectacol cromatic, prin culoarea lui verde închis, forma circulară, înconjurată de copaci de diverse specii, mărimi și culori, de la verdele deschis al foioaselor, cu ușoare tente aurii, la verdele închis al brazilor, care pot fi priviți atât la suprafață, cât și reflectați etajat în adâncul apei. La plecare, ne-am întors cu autocarul și ni s-a oferit o mare surpriză și mi s-a îndeplinit o dorință mai veche, de a vedea un urs adevărat, dar să fiu în siguranță. Pe marginea drumului un urs stătea cu botul pe labe. Era însă diferit de tot ceea ce știam eu despre urși. Ghidul nostru Ioan Sebastian Laslo și șoferul au avut amabilitatea și au oprit autocarul pentru a-l putea privi și fotografia. Era greu să îți dai seama dacă era bolnav, înfometat, se prefăcea ca să stârnească mila pentru a fi întrajutorat sau poate era rezultatul intruziunii greșite a omului în natură. Noi am plecat și și-a întors capul rugător după autocar. Ce am fi simțit dacă ne ieșea în cale la venire, când ne-am deplasat pe jos???

Cea mai mare surpriză ne-au oferit-o însă cele două formațiuni acvatice, din județul Harghita: Tinovul Mohoș și Tinovul de la Fântâna Brazilor. Ambele sunt arii naturale protejate și accesul în interiorul lor se face numai cu ghid autorizat, om al locului, bun cunoscător al tainelor acestuia, netemător de animalele sălbatice, foarte generos în a oferi informații a căror prezentare o îmbină cu un umor fin și plăcut. Cuvântul ”tinov” cu sensul lui din dicționar ”mlaștină oligotrofă” nu îți spune aproape nimic.

Trebuie să mergi să vizitezi aceste spații ca să îți dai seama că te afli în fața unui miracol al naturii. Tinovul Mohoș se află în apropierea Lacului Sfânta Ana și s-a format acum vreo 50.000 de ani, prin

acumularea apei într-un crater vulcanic. Deasupra ei s-a depozitat cenușa exploziilor vulcanice repetate și a prafului de la Lacul Sfânta Ana. Pe ea a crescut mușchi care s-a transformat în turbă pe care s-a dezvoltat o vegetație specifică tundrei. A fost introdus în circuitul turistic în anul 2000. Deplasarea în interiorul lui se face pe o punte din scânduri groase și trunchiuri de copaci tăiați transversal, înjghebată pe vechea cărare a urșilor. Ni s-a atras atenția să pătrundem în lumea tundrei numai dacă nu avem probleme de echilibru fizic și dacă simțim că pot să apară, să renunțăm. Toți eram curioși să vedem cum arată această lume a tundrei rătăcită în lumea noastră, așa că nu a renunțat nimeni. În realitate, nu am riscat nimic, a trebuit să fim doar foarte atenți pe unde călcăm, mai ales că cu toții aveam aparatele de fotografiat gata să capteze imagini inedite și incredibile. Ce am găsit, de fapt, aici? Un spațiu izolat, înconjurat de munți împăduriți, la margine cu arbori mai înalți și în interior mai scunzi, dintre care foarte mulți erau uscați. Este pinul siberian, care se dezoltă foarte greu și nu atinge înălțimi prea mari. Cauza uscării lui: larvele insectelor și cățăratul urșilor.

Temperatura medie anuală este de 6-7 grade, ceea ce a permis dezvoltarea aici, pe un sol foarte sărac a unei vegetații specifice tundrei, alcătuite din mușchi, o iarbă specifică parcă smârcurilor noastre, afinul roșu, rozmarinul sălbatic, bumbăcărița, roua cerului, o plantă carnivoră. Ne-au fost prezentate efectele lor terapeutice, dar și toxice, precum cele ale rozmarinului sălbatic. Pe suprafața acestui tinov există și două lacuri cu apă acidă, care nu permite creșterea peștilor. Primul lac are o adâncime de 17 metri, o parte de-a lui este acoperită cu mușchi, cealaltă este foarte transparentă și se reflectă în ea pinii de pe margine. Cel de-al doilea lac are o adâncime de 22 de metri și apa foarte limpede.

Am avut impresia că trăim într-un spațiu ireal, de poveste, specific altei lumi, de a cărui veridicitate călăuza noastră a încercat să ne convingă scufundând un baltag într-un orificiu făcut în mușchi. Pe el s-a depus turbă plină de apă pe care a stors-o. Mie mi-a amintit de o lecție predată elevilor la școală, înainte de 1990, ”Mări sub pustiuri”, de D.R. Popescu. Vizita noastră s-a terminat, ne-am întors pe un drum forestier, străjuit de brazi și nu ne-a venit să credem că la distanță de câțiva metri există două peisaje atât de diferite, unul de tundră, cu mușchi și pini uscați, relicvă a unei epoci glaciare, altul cu brazi puternici, de un verde matur, încât nu mai știam care este realitatea. Deși deasupra noastră cerul era însorit, plin de nori alburii, cu nuanțe de petrol, simțeam nevoia să mă întorc în lumea de poveste, cu enigmele ei, cu specificul ei aproape legendar. Am simțit că România mai are multe minuni care se vor descoperite și valorificate, fie în scopuri industriale, fie turistice, fie de cercetare.

Prapastiile Zarnestiului - frumusetea la indemana tuturor

O plimbare usoara din oras duce catre Prapastiile Zarnestiului, un loc in care linistea, piatra si zapada au facut casa comuna. Pe drum, am facut scurt popas la Fantana lui Botorog, pentru a umple sticlele cu apa si a face un scurt timing...

Prapastiile Zarnestiului sunt un canion ingust, aflat in interiorul Parcului National Piatra Craiului. Ele se adauga la Cheile Dambovicioarei, Cheile Brusturetului si Cheile Dambovitei, situate pe teritoriul judetului Arges. Se poate ajunge chiar cu masina pana in apropierea lor, punct in care o bariera iti bareaza calea si ai ocazia sa le admiri in voie pietonal. Filmerea pe care am facut-o inregistreaza starea pe care am trait-o in acest loc fabulos.

In apropierea Zarnestiului mai puteti fi tentati de Rezervatia de ursi Libearty (vizita se poate face cu o programare telefonica), Schitul de la Coltul Chiliilor (destul de greu accesibil, fiind necesara coborarea tot mai adanca in maruntaiele stancii), iubitorii de adrenalina avand la dispozitie Wolf Parc (patru trasee de aventura si sase tiroliene va stau la dispozitie aici!). Noi am preferat sa ne aruncam pana la Rasnov, tentatia fiind desigur Cetatea. Despre starea ei actuala, in curand!

O plimbare prin Parcul National Piatra Craiului

de Nagy Sandor

Muntii Piatra Craiului apartin de Carpatii Meridionali si arata ca o lama taioasa, foarte abrupta. Creasta are o lungime de 25 km, un traseu foarte spectaculos, dar extrem de tehnic si de dificil. Se poate ajunge dinspre orasul Zarnesti. Filmarea de deasupra este facuta in Poiana Zanoaga, din locul unde se desparte traseul spre Piatra Mica de poteca spre cabana Curmatura. Pozele montate mai jos sunt de pe traseul spre poiana si sunt realizate intr-o zi senina de iarna. Sper sa va placa si fondul sonor! De la cabana pornesc diferite trasee spre creasta principala si spre Zarnesti. O alta locatie ce se poate vizita de pe acest versant sunt Prapastiile Zarnestilor, pozitionate foarte aproape de Fantana lui Botorog.

Biserica Unitariana din Darjiu - Cetatea Slaninilor

 

de Ioan Laslo

Din vremuri de demult, comunitatile secuiesti au reusit sa imbine frumosul locului cu utilul. Este ceea ce am gasit si la Biserica Fortificata din Darjiu. Zidurile groase asigurau liniste in fata primejdiei, dar locul a fost binevenit si pentru a pastra, la loc sigur, avutul fiecaruia. Detinerea cuielor in care stau la pastrare slanina si suncile a devenit in timp un element de statut social in comunitate. In fiecare miercuri, la cantatul cocosilor, gospodarii vin sa ia pentru acasa din avutul lor si sa puna pe masa familiei. Exista o comisie de supraveghere, dar niciodata in istoria comunitatii nu s-a pomenit ca cineva sa ia din cuiul altuia. Ar fi fost supus oprobiului comunitatii. Iar, in astfel de comunitati, aceasta ar fi fost de nereparat! Asa ca turnurile fortificatiei gazduiesc si astazi carnea fiecaruia. Iar procesiunea poate fi urmarit de orice turist, cu o simpla rezervare. Si la final, poate gusta din bunatati, alaturi de un pahar de palinca locala. 

Dar frumosul vine abia acum. Lasi zidurile masive si intri in biserica. Albastrul specific te incanta din prima. Pictura murala, scoasa la suprafata dupa multi ani, atrage insa atentia in mod special. Aceasta a si inscris biserica in Patrimoniul UNESCO.  Exista descrieri amanuntite a fiecarei fresce. Le gasiti la fata locului si va invit sa le studiati cu atentie. Poate va conduc chiar eu acolo, in timpul excursiei Tinutul Secuiesc - o calatorie faina! Pentru rezervare, dati doar click pe albastru! Filmuletul care urmeaza vine cu completari:

Izvoru Muresului, un loc in care natura este nealterata

de Ioan Laslo

    Am vrut sa iesim la aer curat intr-un week-end si am ales o pensiune de la Izvoru Muresului. 

  Aveam in minte Statiunea Tineretului din vremea anilor de liceu, cu experienta traita la discoteca de atunci. Impreuna cu niste colegi, plini de cosuri si dorinte, pusesem ochii pe un grup de fete superbe. Aveam doar 17 ani, varsta la care totul este posibil. Ne-am luat inima in dinti si am inaintat sa le invitam la dans, insa, in momentul in  care eram pe punctul de a o face, una ii spune alteia si ce vrei tu? sa ne imburducam si sa ne rupem grumajii? Am ras cu pofta atunci de dulcele grai moldovenesc intalnit in

Trepte de lumină în Banat - Complexul Mulinologic de la Rudăria

 

de Elena Trifan

A trebuit însă să ne luăm rămas-bun de la renumita cascadă, deoarece un alt obiectiv turistic cărăşean era dornic să îşi arate unicitatea şi anume Complexul Mulinologic de la Rudăria, cel mai mare parc mulinologic din România şi din Europa de Sud-Est. Acesta este situat în comuna Eftimie Murgu, fostă Rudăria, pe o suprafaţă de 3 km. Iniţial a totalizat un număr de 51 de mori de apă presărate pe valea râului Rudăria, din care, din nefericire, au rămas numai 22, celelalte fiind distruse de inundaţii. Cele existente în prezent sunt proprietatea a 30 de familii.

Morile poartă numele proprietarilor sau pe ale locului unde se află. Moara este numai pentru uzul proprietarilor, iar dacă vecinii sau alte persoane vin să macine la moara lor, nu li se percepe uium. Cu o naturaleţe ieşită din comun unul dintre proprietari cu multă amabilitate ne-a explicat modul de funcţionare al unei mori, care pentru el părea a reprezenta încă una din marile invenţii ale lumii. Astfel, am aflat că apa vine printr-un jgheab în faţa căruia se află o stavilă din lemn care poate fi lăsată sau ridicată, că viteza de învârtire a paletelor este dată de viteza apei şi că de distanţa dintre cele două pietre depinde mărimea făinei. Când pietrele sunt mai apropiate făina este mai fină şi când sunt mai îndepărtate făina este mai mare.

Continuându-ne drumul am fost surprinşi de imaginile lor care răsăreau din loc în loc, asemenea unor căsuţe din lemn, dovezi ale unui trecut care aici refuză să apună, ci se înalţă mândru în împărăţia muntelui şi a apei. Aventurându-ne un pic prin Cheile Rudăriei ne-am putut bucura de măreţia peisajului alcătuit din stânci prăpăstioase, lipsite de vegetaţie sau înviorate de culorile roşcat şi galben- portocaliu ale puţinilor copaci şi arbuşti care s-au înverşunat să crească pe versanţii lor arizi. Deşi ne aflam la jumătatea anotimpului autumnal, atmosfera era caldă, blândă şi îmbietoare. Întorcându-ne spre autocar, am putut admira aspectul îngrijit al localităţii, iar în centrul acesteia statuia lui Eftimie Murgu, profesor, jurist, om politic, revoluţionar de la 1848, care s-a născut la data de 28 decembrie 1805 în Rudăria.

Părăsim zona luându-ne rămas bun de la Dunărea care îşi răsfăţa chipul de un albastru mângâietor în razele aurii ale răsăritului de soare, sub albastrul la fel de dulce şi senin al cerului. Timp de 5 zile am avut ocazia de a vizita un univers rotund în care senzaţionalul peisagistic se îmbină armonios cu diversitatea şi originalitatea creaţiilor umane, încât la sfârşitul excursiei noastre am putut afirma cu mândrie: „Câtă stâncă, atâta tărie, câtă apă, atâta viaţă, câtă pădure, atâta aer curat şi atâta materie primă, câtă istorie, atâtea civilizaţii, câte populaţii, atâtea influenţe!”

Trepte de lumină în Banat - Legenda Cascadei Bigăr

de Elena Trifan

De la Anina ne-am îndreptat spre o adevărată minune a naturii, cascada Bigăr, situată între localităţile Anina şi Bozovici, pe Cheile Minişului, în Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, chiar în locul pe unde trece Paralela 45, într-un spaţiu unde realitatea se împleteşte cu legenda. De-a lungul drumului, am fost încântaţi de măreţia peisajului alcătuit din stânci golaşe sau acoperite cu arbori ruginiu-roşcaţi, la poalele cărora curge limpede şi susurând râul Miniş.

Cascada nu impresionează prin înălţime, ci prin forma ei inedită, de ciupercă, formată pe un con de tuf calcaros, acoperit cu muşchi, ce pare suspendat deasupra râului. Apa îşi are izvorul la aproximativ 200 de metri mai sus, în Munţii Aninei, se revarsă peste conul de tuf asemenea voalului unei mirese şi se desface în fire argintii care se preling cu foşnet cadenţat în apa râului, creând un spectacol acvatic impresionant prin coloristica unică şi aproape ireală. Ceea ce la exterior pare a fi o fecioară despletită, fiind privită mai profund pare a fi o fiinţă miraculoasă, ce şi-a trimis la suprafaţă doar partea fluidă, ascunzându-şi esenţa în hrubele pământului unde îi cheamă parcă pe cei dornici să o cunoască.

Deşi a fost relativ târziu introdusă în circuitul turistic, şi-a dobândit repede notorietatea atât la nivel naţional, cât şi internaţional, fiind plasată de publicaţia „The World Geography” pe locul 1 în topul celor 8 cascade unice în lume.

În concepţia localnicilor ineditul ei nu poate fi explicat decât pe cale legendară, astfel toţi cei interesaţi pot citi pe un panou publicitar povestea naşterii cascadei din iubire, interdicţie şi suferinţă: „Demult, trăia pe meleagurile mirifice ale Văii Almăjului o familie de ţărani gospodari a căror singură amărăciune era lipsa unui urmaş, care să le ducă numele mai departe. Într-o noapte, femeii i se arătă în vis o vrăjitoare care îi spuse că doar dacă va bea apă de la izvorul de sub stâncă, va naşte o fată căreia nu îi va fi îngăduit niciodată să se îndrăgostească, dacă va dori să trăiască. Femeia merse la izvor şi bău apă, iar nu după multă vreme, născu o fetiţă. Copila fermeca cu privirile orice fiinţă omenească ce stătea în preajma-i, iar mai târziu deveni o fecioară râvnită de toţi flăcăii ţinutului, însă inima îi tânjea după un singur flăcău, după Bigăr. Simţind primejdia morţii, tatăl fetei o închise în grota de deasupra izvorului dintre lumi. Strigătele de disperare ale fecioarei fură auzite de vrăjitoarea care îi şopti: «Singurul lucru pe care pot să îl fac pentru tine este să îţi transform părul într-o cascadă pe care vor aluneca lacrimile tale. Vuietul cascadei îl va aduce pe cel pe care îl iubeşti aproape de tine, dar nu veţi putea niciodată trăi în această lume. El va trebui să moară încet în lacrimile tale şi tu vei muri odată cu el.» Toate se petrecură întocmai cum sortise vrăjitoarea, iar cascada rămase mărturie iubirii care-a învins limitele fiinţei umane, dar şi a faptului că dragostea înseamnă fericire şi sacrificiu deopotrivă.”

Am urcat pe o potecă acoperită de pietre colţuroase până la grota Bigăr, am privit chipul cu o culoare greu de definit al apei, un amestec de verde-gri-albastru cu străluciri metalice, fie de la mineralele din compoziţia ei, fie de la pietrele pe care le răzbate, am inspirat aerul cu adieri reci de toamnă. O atmosferă de prospeţime şi vitalitate ne-a ameţit întreaga fiinţă.

 A trebuit însă să ne luăm rămas-bun de la renumita cascadă, deoarece un alt obiectiv turistic cărăşean era dornic să îşi arate unicitatea şi anume Complexul Mulinologic de la Rudăria, cel mai mare parc mulinologic din România şi din Europa de Sud-Est.

Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa - primul teatru din Romania

de Elena Trifan

 Cea de-a treia zi a excursiei noastre a fost rezervată în exclusivitate pentru vizitarea altor obiective turistice din judeţul Caraş-Severin: Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa, linia ferată Oraviţa-Anina, Cascada Bigăr, Complexul Mulinologic Rudăria.

Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa, adevărat monument de arhitectură, a fost construit între anii 1814-1817 şi inaugurat pe data de 5 octombrie 1817, în prezenţa împăratului Francisc I al Austriei şi al soţiei acestuia: Carolina-Augusta. Este prima clădire din piatră a unui teatru din România şi din Europa de Sud-Est şi primul teatru din Europa iluminat cu lămpi de acetilenă. În anul 1957 a fost declarat monument istoric. Este construit după proiectele arhitectului macedoromân Ion Niuni, în stil baroc vienez, după modelul Burgtheater din Viena. Se păstrează şi astăzi în forma sa originală. Clădirea are o lungime de 33 metri, o lăţime de 15 metri şi două niveluri. Sala de spectacole este de formă semicilindrică, cu loje şi are o capacitate de 191 de scaune. Impresionantă este pictura interioară realizată în stil rococo, în culorile galben-auriu şi roşu, cu decoraţiuni reprezentând motive vegetale şi simboluri masonice, ceea ce creează o atmosferă intimă, luminoasă şi elegantă. Deşi s-au scurs 200 de ani de la darea lui în folosinţă, acustica este încă foarte bună. De-a lungul timpului Teatrul Vechi din Oraviţa s-a remarcat printr-o activitate foarte bogată, fiind gazda unui număr impresionant de reprezentaţii dramatice susţinute de trupe de teatru străine şi româneşti. Printre numele celebre cu care se poate mândri sunt şi cele al lui Mihai Eminescu şi George Enescu. În august 1868 Mihai Eminescu în calitate de sufleor şi secretar a participat la Turneul organizat de Societatea Dramatică a Artiştilor Superiori din Bucureşti, condusă de Mihai Pascaly, iar George Enescu a susţinut un concert aici pe data de 5 noiembrie 1931. La etaj se află Sala Cazinou destinată activităţilor culturale. Aici în noaptea de 14 spre 15 iunie se organizează o activitate artistică de veghe dedicată poetului Mihai Eminescu. Un teatru mic, aflat într-o ţară mică s-a încumetat să înfrunte vremurile şi să supravieţuiască modelului care l-a inspirat. Cine vrea să vadă cum a arătat Burgtheater din Viena care a fost demolat să vină la Oraviţa pentru a găsi o imagine vie a acestuia!

Trepte de lumină în Banat - Clisura Dunarii

 de Elena Trifan

Dorinţa mea de a cunoaşte mai bine acest ţinut al ţării noastre mă obsedează de aproximativ 30 de ani, când întorcându-ne dintr-un concediu petrecut la Moneasa am făcut un scurt popas în Timişoara, am admirat din mers splendoarea Dunării la Cazane, am poposit o noapte în Drobeta şi a doua zi de dimineaţă am vizitat piciorul podului lui Apolodor din Damasc, ruinele castrului roman şi Muzeul Regiunii Porţile-de-Fier. Ne-am continuat drumul spre Orşova, Eşelniţa, Herculane, Oraviţa, având şansa de a pătrunde într-una din cele mai senzaţionale porţiuni de pe cursul Dunării, cunoscută cu numele de clisură sau defileu.

Un popas la Porţile-de-Fier ne-a oferit posibilitatea de a vizita Muzeul Hidrocentralei şi Sala turbinelor. Prin intermediul planşelor şi al exponatelor muzeul oferă o prezentare sintetică a peisajului, a formelor de viaţă şi civilizaţie din zonă. Astfel, poţi dobândi cunoştinţe despre flora şi fauna regiunii, formaţiuni geologice, unelte şi arme din timpurile vechi, cetăţi, ateliere de cărămidărie, cele 13 tezaure monetare din bronz descoperite în zona Banatului ce datează din secolele IV-V, vase fluviale, costume populare. O apariţie insolită şi atrăgătoare este un interior specific locuinţelor din Insula Ada-Kaleh în a cărui organizare turcii au adus concepţia veche a cortului. Pe lângă covor, care este elementul central, pot fi admirate măsuţa scundă, lăzi, obiecte de îmbrăcăminte, tablouri vechi cu sentinţe din scrieri sacre. Am coborât cu liftul în Sala turbinelor unde ne-au fost oferite noi informaţii. Aici am aflat că hidrocentrala a fost construită între anii 1964-1972 prin cooperare româno-sârbă. În total sunt 6 turbine, fiecare având o greutate de 3680 tone, grosime de 30 metri, înălţime de 20 metri şi o putere de 1195 kw, un transformator şi un rezervor de 60 de tone de ulei.

Clădirea barajului are o înălţime de 74 metri, este garantată pentru 100 de ani. Pe locul unde a fost construit lacul de acumulare au fost strămutate 10 localităţi de pe teritoriul românesc, 7 de pe teritoriul sârbesc, Insulele Ada-Kaleh şi Şimian, confirmându-se încă o dată principiul că „Nimic măreţ nu poate fi construit fără un mare sacrificiu.”

Un scurt popas la Orşova a fost dedicat vizitării Bisericii Romano-Catolice „Neprihănita Zămislire,” un impresionant monument de arhitectură şi pictură religioasă. Este singura biserică de rit catolic care a fost construită în comunism (1972-1974), deoarece din cauza lucrărilor pentru realizarea barajului de la Porţile-de-Fier credincioşii catolici din zonă riscau să rămână fără biserică. Originalitatea ei este dată de câteva elemente: interiorul în formă de cort, acoperişul şi luminatorul de la altar în formă de cruce, pictura interioară „Drumul Crucii” în care pe lângă scene biblice sunt pictate şi persoane din lumea profană: V.I. Lenin, Nadia Comăneci, John Lennon, Florin Piersic, Anna Széles. Slujba religioasă se oficiază în patru limbi. Pe o placă de marmură se menţionează faptul că „La Orşova a fost ascunsă în perioada 1848-1853 Coroana Sfântă pentru a cărei amintire în anul 1855 s-a ridicat <Capela Sfintei Coroane>. Astăzi această capelă este acoperită de apele Dunării.” 

Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia

 de Elena Trifan

La aproximativ 15 km. nord-vest de Bucureşti, pe malul lacului Colentina se află localitatea Mogoşoaia, renumită pentru Palatul Brâncovenesc. Am vizitat palatul de mai multe ori, dar cel mai mult m-a impresionat primăvara, în lunile aprilie-mai, când totul pulsează de prospeţime, puritate şi nobleţe.

De la poartă se merge pe o alee străjuită de castani ale căror flori albe, conice, fragede şi fin înmiresmate par candelabre vii aprinse într-un pom de Crăciun. Pe iarba verde din spatele castanilor din loc în loc tufe de liliac şi magnolii încântă prin frăgezimea mov a florilor lor. Pe partea stângă, un magazin de suveniruri, în dreapta Biblioteca.

Înainte de a intra în curtea Palatului din partea stângă răsunau vocile unei slujbe religioase care se oficia în Biserica „Sfântul Gheorghe” construită de Constantin Brâncoveanu, în anul 1688, în stilul arhitecturii bisericeşti autohtone şi împodobită cu fresce în anul 1705. Biserica e mică, dar cu o puternică încărcătură istorică,religioasă şi afectivă. În ea se află un tablou votiv care îi înfăţişează pe Constantin Brâncoveanu şi familia sa şi mormântul prinţului George-Valentin Bibescu.

După ce treci de Turnul porţii, pătrunzi într-un domeniu al rafinamentului artistic şi natural, în care pe lângă clădirea centrală, Palatul Domnesc, se află o cuhnie, gheţăria, Sala de oaspeţi în care în comunism a fost găzduită Casa de Creaţie a Scriitorilor şi în care şi-a găsit sfârşitul scriitorul Marin Preda. Astăzi această sală este hotel-restaurant.

Pe acest loc, Constantin Brâncoveanu a cumpărat un teren în jurul anului 1681 şi în 1698 a început construirea unui palat care a fost finalizat în 1702, pentru fiul său Ştefan. Clădirea impresionează prin eleganţa, rafinamentul, supleţea, luminozitatea stilului brâncovenesc în care a fost construită. Are mai multe părţi: pivniţă în care astăzi se păstrează frescele de la Mânăstirea Văcăreşti, parter, etaj, foişor, logie; pereţii exteriori sunt prevăzuţi cu arcade, coloane şi motive florale. Destinul crud al familiei Brâncoveanu s-a abătut şi asupra palatului care, după moartea domnitorului, a fost jefuit de turci, transformat în han turcesc şi salvat în cele din urmă de Martha Bibescu, fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat, soţia prinţului George-Valentin Bibescu, poetă şi scriitoare. Aceasta a făcut din el o pasiune, l-a renovat, îmbunătăţit şi l-a transformat într-o adevărată ambasadă a României. Palatul dela Mogoşoaia devenise locul de întâlnire al unora dintre cele mai mari personalităţi ale vremii: regii Carol şi Ferdinand, regina Maria a României, Gheorghe Tătărescu, Constantin Argetoianu, Pamfil Şeicaru, Nicolae Iorga, Victor Hugo, Marcel Proust, Winston Churchill, Charles de Gaulle, regele Alfons al III-lea al Spaniei etc. Imagini din trecut ale palatului pot fi privite în fotografiile existente în acesta.

Pătrunzând în palat, temerea că s-ar putea să îl găseşti gol după ce turcii au plecat de aici cu 40 de care de bogăţii, după ce a fost bombardat, renovat şi părăsit, îţi este repede spulberată. Eleganţa stilului arhitectonic este prezentă şi aici şi graţie ingeniozităţii muzeografilor, generozităţii unor donatori, precum soţii Liana şi Dan Nasta, ai impresia că pătrunzi într-o adevărată bibliotecă sau ţi se deschid paginile unei enciclopedii în care o colecţie bogată de obiecte îţi oferă cunoştinţe din diverse domenii de activitate: istorie, artă, etnografie, religie, din diverse epoci şi regiuni ale ţării şi ale lumii. La subsol se află pivniţele în care sunt expuse fresce de la Biserica Văcăreşti. La parter erau camerele slujnicelor, astăzi transformate în birouri şi în spaţii expoziţionale. Pentru a ajunge la etaj unde se aflau camerele familiei domneşti, ai posibilitatea să urci pe Scara de onoare pe al cărei perete lateral poţi admira o tapiserie numită „Regele regilor”, de culoare roşiegrena, cu motive florale şi zoomorfe. Pe peretele din faţă, nişe cu mozaic veneţian aduse de Martha Bibescu şi Sculptura „Sacrificiul”, creaţie a sculptorului Vasile Gorduz, care reprezintă capul şi piciorul lui Constantin Brâncoveanu.

Camerele au nume reprezentative: Sala ortodoxă, Salonul italian, Salonul francez, Sala fanariotă, Salonul scoarteţor, Sala Cancelariei Domneşti, Salonul Sfatului Domnesc. Reprezentative pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu sunt Sala Cancelariei Domneşti şi Sala Sfatului Domnesc. Sala Cancelariei Domneşti era destinată treburilor interne şi externe, arhivării înscrisurilor. În Sala Cancelariei Domneşti printre altele se află hrisoave bisericeşti emise de Constantin Brâncoveanu, stema de principe a Sfântului Imperiu Roman conferită de Apus lui Constantin Brâncoveanu în 1695, stema Ţării Româneşti, basorelief, reproducere în ghips după stema de pe pisania Mânăstirii Hurezi, acoperământ de masă lucrat din catifea brodată cu fir metalic, cu monograma domnitorului Constantin Brâncoveanu, gravuri care reprezintă dregători la Curtea Otomană. Totul este înviorat şi dominat de imaginea lui Constantin Brâncoveanu, a familiei şi a ctitoriilor sale prezente pe o tapiserie de dimensiuni mari expusă pe unul din pereţi, lucrată de Nora Steriadi pe suport de bumbac, brodată cu mătase şi fir metalic.

În Sala Sfatului Domnesc pe unul din pereţi este expusă o copie după un tablou al lui Constantin Brâncoveanu aflat la Mânăstirea „Sfânta Ecaterina” de la Sinai. Tot aici au fost aduse strane de la Biserica din Potlogi, pe pereţi sunt scoarţe olteneşti, chilimuri sârbeşti şi turceşti, o ţesătură veneto-bizantină cu acvila domnitorului. Într-o vitrină sunt expuse cartea lui Antonio Maria del Chiaro „Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia”, două medalii comemorative, o monedă de argint cu portretul lui Constantin Brâncoveanu şi două monede emise în 2014 de Banca Naţională a României când s-au comemorat 300 de ani de la moartea domnitorului. Într-o altă sală pot fi citite informaţii despre Constantin Brâncoveanu şi fiii lui şi sunt expuse copii de pe foile de zestre ale fiicelor acestuia. Ne-au reţinut atenţia, în mod deosebit, portretul făcut lui Constantin Brâncoveanu „[...] a fost dăruit cu înţelepciune, un desăvârşit gust pentru frumuseţe, cu o mare dragoste de Dumnezeu [...]”, cât şi viziunea morţii tatălui ei pe care a avut-o fiica acestuia, domniţa Stanca, pe patul morţii „În agonie, cheamă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le halucinând, o ceată de turci care smuceşte de grumaz pe talăl ei, voind să-l ducă la Constantinopol. Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar muri după câteva ore.” O statuie etajată, donaţie a sculptorului Mihai Marcu din Mogoşoaia, îi înfăţişează pe Constantin Brâncoveanu şi pe cei 4 băieţi ai săi. Credinţa în Dumnezeu specifică poporului român şi pentru care domnitorul român a acceptat supliciul unei morţi martirice pentru el şi fiii lui este prezentă prin icoanele din Sala ortodoxă, cele două Evanghelii şi Triodul din Sala Cancelariei Domneşti etc. Istoria şi-a urmat cursul ei şi epocii fanariote care s-a instalat în Ţările Române la 2 ani după moartea domnitorului Constantin Brâncoveanu îi este dedicată o sală în care Martha Bibescu expusese colecţia de arme a prinţului George Valentin Bibescu. Aici pot fi privite portrete, gravuri, costume, ţesături reprezentative pentru epoca respectivă. Imagini ale Marthei Bibescu şi ale relaţiilor ei cu personalităţile vremii printre care pot fi amintite: Elena – Regina Mamă a României, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, Irene a Greciei etc. pot fi găsite în expoziţia de fotografii existentă în muzeu. Alte aspecte ale vieţii poporului român sunt prezente în Sala scoarţelor şi în Sala Transilvania.

În Sala scoarţelor sunt expuse 6 scoarţe provenind din Oltenia, Muntenia şi Moldova, lucrate din lână, cu motive fitomorfe, zoomorfe şi antropomorfe, în care predominant este pomul vieţii. Ne-au reţinut atenţia, în mod deosebit, imaginea unei perechi de îndrăgostiţi protejaţă de un linx şi imaginea Golgotei reprezentată de un pom al vieţii la baza căruia se află 2 cruci.

Sala Transilvania a fost amenajată în fostul dormitor al lui Constantin Brâncoveanu în care Martha Bibescu expusese portretul domnitorului şi un jilţ voievodal. Astăzi aici se găsesc exponate lucrate de meşteri şi artişti aparţinând populaţiei din Transilvania din timpul dominaţiei habsburgice, 1688-1918: paftale, centuri, piese de port săsesc şi oriental, vase de ceramică, litografii, icoane, o masă Biedermaier, un piedestal baroc, lăzi de zestre, portretul lui Iosif al II-lea. Graţie interesului colecţionarilor-donatori pentru cultura altor popoare, în muzeu au putut fi amenajate şi Salonul italienesc şi cel francez. În Salonul italian pot fi admirate obiecte de mobilier italian din secolul al XIX-lea, gravuri, picturi. Impresionantă este uşa de lemn sculptat, pictat cu icoanele sfinţilor Nicolae, Spiridon, Visarion şi Haralambie, aceasta nefiind singura uşă sculptată şi pictată din palat. Mie mi-au amintit de uşile pictate din castelul reginei Maria de la Balcic. În Salonul francez se află un şemineu, obiecte de mobilier lucrate in ateliere franceze din secolul al XVI-lea, portret de boieroaică în costum francez, gravuri, litografii, scoarţă basarabeană, un ceas ornamental din bronz aurit, cu statuetă care îl reprezintă pe ţarul Petru I.

De la ferestrele palatului, din foişor, din logie şi din curte poţi admira farmecul paradisului acvatic oferit de lacul Colentina şi al paradisului vegetal al Parcului englezesc. Lacul oferă o privelişte odihnitoare, cu suprafaţa lui lucitoare şi malurile acoperite de verdeaţă. O insuliţă se profilează în apă şi lebede albe luminează marginile cu trupurile lor plutitoare. În partea dinspre lac şi pe părţile laterale palatul este înconjurat de ronduri construite geometric din arbuşti verzi, în care sunt cultivaţi trandafiri şi irişi, atâţia irişi cum nicăieri nu mi-a fost dat să văd. Petalele de iris par aripile unei albine deschise spre soare şi totodată aplecate în semn de închinăciune faţă de pământul care le dă viaţă. În partea dreaptă a castelului florile de iris, mici bulgăraşi crem, gogoşi de borangic, zâmbesc fragede şi înmiresmate în soarele primăvăratic. Un rond imens, dreptunghiular, cultivat numai cu irişi este întreţinut pe partea stângă a palatului. Pare desprins dintr-o poveste, izvorât dintr-o baltă nevăzută, hrănit din energiile ancestrale ale pământului sau decupat din culorile curcubeului. Petalele mov-lila, fragede, discret parfumate ascund suflete diafane, ce inspiră aerul unei istorii păstrate cu grijă, dobândind valoare de simbol al frumuseţii şi purităţii eterne, al grijii omului pentru a-şi înnobila spaţiul de lângă casă şi pentru a-şi cinsti eroii. Avem impresia că la ferestre şi în foişor spirite modeste, rafinate se bucură discret de lumina acestui colţ de paradis. Cu rol protector, de ozonificare şi relaxare de-a lungul apei se întinde o pădure măreaţă în care arbori mai tineri există alături de arbori seculari cu nume autohtone sau exotice. Unii sunt multiramificaţi, dominând luminişurile din jurul lor, alţii au crescut chiar pe malul apei.

Un monument istoric important ascuns între copacii care parcă îl delimitează şi îl protejează este cripta familiei principelui Nicolae Bibescu, în care se află mormintele celor care „Fost-au mai iuţi decât vulturii/Şi mai puternici decât leii/[Şi] au căzut ca cei viteji.”: Mihai Principe Basarab Brâncoveanu, locotenent aviator căzut în Valea Leurzei, în ziua de 10 august 1943 la vârsta de 22 de ani şi George Principe Basarab Brâncoveanu, sublocotent aviator de rezervă, decorat cu Crucea de Aur a Virtuţii Aeronautice, căzut la datorie în ziua de 19.09.1944, în vârstă de 22 de ani - persoane care nu s-au eschivat în faţa istoriei, ci au trăit-o devotat şi demn. Tot aici este şi mormântul lui Lady Eliyabeth Asquith, princesse Bibesco.

În calitate de călători am trăit sentimente contradictorii. Sufletul ne-a fost mângâiat de frumuseţea artistică şi naturală a locului, dar şi întristat de istoria zbuciumată a celor care i-au pus bazele sau au trăit în el. Mult mai puternică este însă mândria de a fi români, urmaşi ai celor care s-au sacrificat în numele identităţii şi integrităţii naţionale. Mogoşoaia s-a dovedit a fi un spaţiu al simţului artistic ridicat la cote înalte, al armoniei şi al echilibrului arhitectonic, în care dragostea de frumos, de natură şi de civilizaţie s-a îmbinat armonios, creând un colţ de lume unic şi fermecător, sacru şi mângâietor, în care istoria pulsează în fiecare fir de iarbă, în fiecare arbore, în fiecare filă din viaţa care s-a desfăşurat aici întreţinută de minţi luminate, dornice de cunoaştere, de prietenie şi colaborare, de afirmare a României în lume. Sau cum spunea G.M. Cantacuzino „Mogoşoaia este un colţ de ţară, un peisagiu ieşit dintr-o evocare, înfăptuit prin răvna creatoare a unui şir de generaţii care şi-au organizat viaţa în funcţia principiilor şi a aspiraţiunilor lor.”