de Elena Trifan
Un popas în localitatea Murighiol îţi oferă şansa de a trăi momente de linişte, izolare şi arhaicitate. Majoritatea străzilor sunt pietruite, case tradiţionale din lut, acoperite cu stuf coexistă cu câteva vile moderne dintre care unele au acoperişul din stuf sau au în curte şi câte un foişor acoperit cu stuf, din loc în loc, câte o barcă veche abandonată. La marginea satului poţi avea priveliştea caselor fără garduri, a unei văi pe care creşte stuf şi pasc animale, a dealului cuprins de uscăciune.
Un farmec aparte îl dau peisajului dealurile unduioase ale localităţii Mahmudia, ce par izbucniri simetrice ale unor energii telurice, lăcaş al zeilor, al blândeţii şi al armoniei. Două centrale eoliene situate în faţa lor par siluete albe ce ne fac prietenos cu mâna într-un peisaj auster. Localitatea Mahmudia, cu aspect mai mult de oraş decât de sat, este situată chiar pe malul Dunării, legătura cu tradiţia arhitectonică este mai greu de găsit. Cu greu reuşeşti să dai de câte o casă acoperită cu stuf. Farmecul este însă sporit de imaginea Dunării cu malurile ei acoperite de verdeaţă, apa liniştită, cerul albastru fără niciun fel de nor, aerul blând. Am ajuns seara când cerul şi apa erau acoperite de vâlvătaia cu nuanţe de indigo şi auriu a asfinţitului. Un miracol ceresc învăluia totul în mister. Tainele serii se contopeau cu cele ale zilei, cele ale apei se uneau cu cele ale cerului. Realitatea părea fascinant de diafană, cu irizări divine proiectate pe pânza unui pictor. În jurul orei 6 dimineaţa am aşteptat cu respiraţia tăiată răsăritul soarelui care s-a desfăşurat timp de o oră, după un ritual care pentru noi rămâne o enigmă. Natura încă mai dormita. În atmosferă plutea un calm desăvârşit, singurele vieţuitoare erau câţiva pescari care îşi încercau norocul stând pe malul apei şi câţiva pescăruşi care dădeau târcoale deasupra acesteia. Liniştea dimineţii era tulburată doar de zgomotul unei bărci cu motor şi de croncănitul câtorva păsări. Soarele şi-a arătat cu greu chipul pe cer. Părea un bătrân mucalit ce îşi râdea fin de nerăbdarea noastră de a-l vedea.
- Hai, bătrâne, zvâcneşte şi arată-te pe cer în toată splendoarea ta cosmică! La început i-am ghicit doar prezenţa prin flacăra de culoare roşie ce a apărut pe cer dintre copacii de pe malul opus. Treptat s-a conturat imaginea unui disc argintiu înconjurat de o coroană aurie. Părea un ochi cosmic, un tunel luminos ce făcea legătura cu străfundurile Universului, din care îşi trăgea izvorul şi a cărei esenţă de un alb metalic incandescent o capturase în imaginea sa care se reflecta în apă sub forma unei lumânări albe îndreptate spre adâncuri. Pe măsură ce soarele se înălţa pe cer, cu atât chipul lui devenea tot mai difuz, fâşia albă de pe ape se alungea, reuşind să lege cele două maluri. Cer şi ape se colorau în galben-portocaliu. Copacii de la răsărit erau întunecaţi, în timp ce în partea opusă a apei şi a localităţii umbrele dimineţii erau alungate până la iluminare totală. Treptat culorile din jurul soarelui s-au contopit în marea albastră a cerului, fâşia strălucitoare de pe ape a dispărut. Soarele triumfase, devenise un rege puternic şi semeţ, care unea cerul cu apele, apele cu uscatul, captivant şi respingător în strălucirea lui nefirească ce îţi ardea privirea. Să fie flăcăul din poveste metamorfozat în astru mândru şi seducător? Biserica şi cimitirul îşi înălţau chipul alb în lumina soarelui. Satul se trezea încet la viaţă. O nouă filă a vieţii universale se desfăşura de la înaltul cerului până în adâncurile apelor. Gânduri de lumină îmi limpezeau creierul, o adiere caldă şi blândă îmi mângâia sufletul, o nouă bucurie că exişti, că poţi privi şi admira.
Marea revelaţie a călătoriei noastre a constituit-o însă o plimbare de trei ore cu barca cu motor pe canalele şi lacurile deltei, mai exact pe traseul: canalele Carasuhat, Litcov, al Lacului Rotund, pe lacurile: Rotund, Cozminţâu Mare, Cozminţâu Mic, Rădăcinos, Gorgova, canalul Gârla Filatului, până la Murighiol. O plutire mai iute sau mai lină asigurată cu multă pricepere de către barcagiul nostru, Ivan Silvian, zis Căpitanu, om al locului, pasionat de ape şi de pescuit, ne-a dezvăluit imagini fascinante, originale şi inegalabile care diferă de la un canal la altul, de la un lac la altul, de la o insulă şi insuliţă la alta. Dunărea s-a dovedit o alma mater, generoasă şi fermecătoare, apărută în vremuri imemorabile, care şi-a creat forme originale de viaţă, ce par izvorâte din adâncuri, întrajutorate de puterea cerului. Barca spinteca valurile, creând în jur o broderie acvatică ce se pulveriza în picuri argintii.
Am plutit prin liniştea desăvârşită a dimineţii însorite, cu simţurile ascuţite la culme. Se auzeau doar clipocitul fin al apei străpunse de barcă şi glasul vreunei păsări, în schimb văzul şi mirosul ne-au fost surescitate la culme. Canale mărginite de perdele de stuf şi papură, de sălcii cu rădăcini bogate ieşite la suprafaţă, cu crengi aplecate asupra apei sau cu vârfurile unite în boltă deasupra acesteia, lacuri lipsite de vegetaţie sau acoperite aproape în întregime cu nuferi şi riziac printre care barca abia îşi făcea cu greu loc să treacă, copaci uscaţi în care cormoranii stăteau nemişcaţi, dispuşi după reguli cunoscute numai de ei păreau desprinşi dintr-o poveste sau dintr-un manual de geometrie.
Deşi toamna se afla la începuturile ei, din punct de vedere cromatic delta părea în perioada ei de apogeu, o fertilitate mustoasă pulsa în verdele plantelor. Apa era limpede, de culoarea plantelor care se reflectau în ea sau a cerului senin. O diversitate de păsări acvatice: pelicani, răţuşte, stârci, egrete izolate sau în stoluri, mai aproape sau mai departe de barca noastră, diferite prin mărime, formă, culoare, comportament ne ţineau atenţia trează, ne ofereau o nouă şi nouă surpriză, o nouă şi o nouă uimire, o nouă şi o nouă formă de cunoaştere. Unele zburau în preajma noastră, altele pluteau liniştite pe lac, altele se odihneau în stoluri pe apă sau în copaci, un stol de pelicani în mişcare se zbătea pentru a-şi face rost de hrană. O imagine neaşteptată părea desprinsă dintr-o epopee antică. Pe o insulă plină de verdeaţă, în lumina soarelui, o turmă de vaci păştea cu mare sârguinţă. Cum au ajuns aici? Printr-un vechi meşteşug specific, probabil, numai oamenilor acestor locuri şi anume prin apă, legate cu o funie de o barcă cu motor. Să fie o nouă întruchipare a Vacilor Soarelui?
Delta îşi are nu numai flora şi fauna, ci şi mirosul ei. O mireasmă de mâl fertilizator, în care s-au topit vieţile animalelor şi ale plantelor care au sălăşluit de secole aici, ne-a umplut nările, coborându-ne până în adâncul fiinţei. Cu cât te afundai pe canale, cu atât simţeai mai puternic mirosul de mâl şi viaţă acvatică. Pământul lăsat în urmă îmi părea uscat şi auster, o plutire infinită pe ape devenise o nouă tentaţie. Abia acum am înţeles de ce unii oameni nu se pot desprinde de lumea apelor.
Mi-au venit în minte locuinţele lacustre, cât şi locuinţele moderne ale prezentului construite pe ape şi mi-ar fi plăcut să trăiesc în una din ele. Singurele fiinţe umane care s-au pierdut pe aici eram noi şi câţiva pescari. Am avut impresia că suntem un miracol al civilizaţiei rătăcit în lumea apelor. Un puternic sentiment de părere de rău m-a cuprins că acest paradis unic în lume nu are vizitatori. Mi-ar fi plăcut să îl văd plin de un număr mare de bărci, plutind în toate direcţiile, în care turişti veniţi de pe toate meridianele lumii să se bucure de ceea ce văd, să se salute în diverse limbi. Delta mi s-a părut singură, retrasă în lumea ei interioară, insuficient de vizitată şi de valorificată. Stuful aşteaptă o mână dibace care să îl taie şi să îl facă util societăţii, cormoranii care oferă o încântare vizitatorilor sunt duşmanii ecosistemului. Ne-am bucurat să îi privim, dar ne-am întristat auzind că prin înmulţirea lor necontrolată devin un pericol pentru peştii cu care se hrănesc. Spectacolul nautic s-a continuat însă cu unul culinar, un meniu pescăresc cu ciorbă şi saramură pregătite în ceaun, la foc de lemne, după reţete dobrogene de organizatorii noştri ploieşteni: Vasilica Satmari şi Vasile Robescu.
Delta Dunării este sursa multor contradicţii. Avem ape, dar nu avem peşte suficient, avem stuf, dar nu avem fabrici de hârtie, avem frumuseţi inegalabile, dar nu avem turişti suficienţi, trăim în era performanţei tehnice, dar ne deplasăm prin deltă cu mijloace învechite, avem ecosistem, dar nu avem legi corespunzătoare pentru protejarea lui. În calitate de turişti am bătătorit pragurile altor ţări în căutare de frumuseţe şi senzaţional şi uităm că raiul ne bate la uşă. Ce ar face alte ţări ale lumii din el dacă l-ar avea? Oricât de insensibil ai fi, nu poţi să nu îi simţi singurătatea şi plânsul interior. O fascinaţie amară te va obseda mult timp.
