Încep
să zâmbesc atunci când mă apuc să scriu.
Şi
am mai multe motive care contribuie la această stare, dar în primul
rând ascultam o piesă
-https://www.youtube.com/watch?v=xQTPy4GgYC8&index=1&list=PLVy6p06ziGSLLwKZ5cWLsX-Qel_m0TQ30 -
care mi-a amintit de o seară minunată din concediul petrecut în
această vară, o seară din Cap D Agde. Doar că acolo îi ascultam
pe unii urmaşi mai puţin cunoscuţi ai celor de la ABBA, iar astăzi
pe unii ai celor de la BZN, două formaţii atât de dragi sufletului
meu!
Privind
ecranul laptopului pe care se derulau imagini cu oameni dansând
într-o piaţă în timpul unui miniconcert, am retrăit o seară
asemănătoare din iunie şi am fost cuprins de nostalgie, nostalgie
care a declanşat impulsul de a aşterne rândurile care urmează,
rânduri ce demult aşteaptă a fi trimise spre citire celor
interesaţi de o aventură turistică în Franţa.
Un
alt motiv care îmi înseninează aceste clipe îl reprezintă
amintirea naşterii ideii de a concepe un astfel de vacanţă şi
acele momente petrecute cu familiile unor colegi de facultate într-o
zi de Crăciun a anului 2013. De acolo a pornit totul, a fost un
impuls de moment – să vizităm o colegă de-a noastră stabilită
în Franţa. Numai că după 2 ani de planificări şi aşteptări a
concordanţelor dintre proiectele de concedii ale familiilor noastre,
am hotărât să merg doar eu cu
soţia, iar pe această cale doresc
să îi mulţumesc din suflet întrucât a fost alături de mine,
ştiind cât de mult mi-am dorit vacanţa.
Tot
acum simt nevoia să le mulţumesc Cosminei (care ne-a asigurat
cazarea pentru câteva zile la ea şi mai apoi la Marea Mediterană)
şi lui Remus (cel care mi-a tăiat-o prompt când l-am rugat să mă
ajute cu închirierea unui autoturism şi ne-a pus la dispoziţie un
VW Polo ce ne-a dus pe unde am dorit, plus că ne-a luat şi de la
aeroport şi ne-a transportat din Bruxelles lângă Lille), amândoi
prieteni de-ai nostri şi foşti colegi pe perioada diverşilor ani
de studiu. Fără sprijinul lor nu ne permiteam 17 zile în ţara
care la tot pasul îţi oferă locuri foarte frumoase, o sumedenie de
obiective turistice foarte variate.
Deşi
a diferit puţin de cel considerat ideal (cu autoturismul de la
Mediaş – Munchen – Insula Mainau iar la întoarcere Nisa –
Ljubljana) am avut parte de un itinerariu care sper să îi
stârnească şi pe alţii.
Din
considerente ce ţineau atât de timp cât şi financiare am renunţat
la călătoria cu autoturismul până în Franţa şi retur, folosind
pentru această distanţă serviciile Blue Air pe ruta Bucureşti –
Bruxelles – Bucureşti, cu bilete achiziţionate din timp (adică
cu 2 zile înainte de atentatul din Zaventem!!). Vă daţi seama de
reacţia celor care ştiau că urma să mergem acolo! Ne considerau
temerari, numai că multe se pot întâmpla şi îşi pot reveni în
câteva săptămâni...
Odată
aterizaţi la Bruxelles am avut ocazia să remarcăm urmele acelui
atentat, funcţionalitatea aeroportului nefiind încă redată la
parametrii dinaintea acestuia, iar pereţii afumaţi stăteau ascunşi
în spatele unor panouri imense albe.
Ce
mi s-a părut curios dar am înţeles motivul, cei care aterizau erau
conduşi direct în afara aeroportului într-o parcare subterană,
acolo unde puteau fi preluaţi de rude, prieteni sau cine venea să
îi aştepte. Nu ştiu dacă după 5 luni se practică acelaşi
sistem, dar e sigur că la momentul respectiv nu se putea intra în
aeroport fără a fi atent scanat şi percheziţionat şi,
obligatoriu, doar pe baza unui bilet de avion.
Din
aeroport ne-a luat Remus şi ne-a dus acasă la familia lui, în
Annezin, lângă Bethune, aşadar iată-ne în Franţa. Nu ştiu
alţii cum sunt (staţi că nu-l citez pe Creangă prea mult!!) dar
mie îmi place mult Franţa, o vizitez pentru a treia oară şi sper
să mai ajung acolo, mai sunt locuri pe care aş vrea să le văd.
Petrecem
o seară foarte plăcută, dar gata, la somn, unii pleacă a doua zi
la serviciu şi şcoală iar alţii pleacă în aventura de fix 3.590
km pe care aveam să îi parcurgem cu Polo. Nici nu puteam circula cu
un autoturism mai indicat! Parcă eram şi noi doi descoperitori ai
tărâmurilor ţării şefe între cele francofone.
Conform
traseului planificat de acasă, prima zi are ca principal obiectiv
catedrala din Reims. Ajunşi în acest oraş, prima oprire o facem la
gară, atât datorită faptului că existau indicatoare turistice cât
şi pentru că sunt un vizitator al acestor clădiri şi nu le ratez
în localităţile în care mă duc paşii (sau roţile maşinilor).
Luăm
la pas un mic părculeţ, cotim pe câteva străduţe vechi şi toate
îţi arată drumul spre simbolul burgului vechi, Catedrala Notre
Dame, la a cărei edificare localnicii au trudit fix 270 ani, conform
celor prezentate pe pliante, plăcuţe şi alte elemente componente
ale unui arsenal a ceea ce înseamnă informare turistică.
Numai
că francezii ăştia şi au ce prezenta!
Potrivit
ghinionului nostru proverbial, pe unde mergem la câte un obiectiv
mai acătării, hop şi licitaţiile taman au fost adjudecate iar
firmele câştigătoare se apucă să învelească minunăţiile de
monumente de vizitat astfel încât nu lasă aparatului de
fotografiat posibilitatea de a surprinde întreaga grandoare şi
formă a acestora. Bine măcar că era deschisă şi am putut să
explorăm pe îndelete interiorul. Şi, da, este o catedrală
impresionantă! Pornind de la lungimea şi înălţimea ei şi
finalizând cu vitraliile atât de clare, colorate şi curate.
Un
sincer cuvânt de apreciere am de exprimat şi la adresa arhitecţilor
şi edililor oraşului pentru modul în care au încadrat linia de
tramvai în peisajul urbanistic din faţa catedralei: piatră şi
apoi iarbă de-a lungul liniilor. Cât de simplu se pot face unele
lucruri şi ce frumos arată apoi!
În
cursul după-amiezii am ajuns la Cosmina, gazda noastră pentru
următoarele patru zile. Nu zile de leneveală ci de explorare a
regiunii France Compte.
Eram
curios să ajung la ea pentru a face cunoştinţă cu tipicul trai la
o fermă rurală franceză, ocupaţia familiei fiind creşterea,
hrănirea şi îngrijirea a 380 vite. Anterior îmi explica faptul că
Pascal, prietenul ei, se descurca singur până în acest an,
beneficiar şi al dezvoltării mecanizării capitaliste dar odată cu
ridicarea unei staţii de metanizare prin accesarea de fonduri
europene (da, chiar şi ei primesc asemenea fonduri!) l-a cooptat ca
ajutor pe fiul lui. Probabil că puţini dintre cititori ştiu ce
semnifică o atare staţie. Ei bine, face baliga curent şi îl
furnizează în sistemul electric francez! Faci bani din baligă! Dar
vai de simţurile olfactive pretenţioase dacă vrei să admiri
staţia mai de aproape!!
Un
alt aspect de permanenţă a întregii noastre şederi aici l-a
constituit ploaia. O ploaie care dădea o notă puţin tristă dar şi
o culoare verde foarte aprinsă peisajului. M-au fermecat acele
dealuri şi drumuleţe care se vedeau din curtea fermei! Toate
drumurile sunt asfaltate, indiferent ce vârf de deal brazdează,
sunt îngrijite şi cosite şanţurile lor, mărginite de garduri
dincolo de care pasc liniştite sute de vite. Într-un sătuleţ de
50 locuitori existau acum 3 ani 5 ferme, în 2016 numărul lor
reducându-se la 4. Ferme cu sute de animale, aşa că închipuiţi-vă
cum pătează aceste ierbivore dealurile! Şi dorm afară din aprilie
până în octombrie, doar cele bolnave şi cele gestante sunt în
grajduri.
Prima
miniexcursie am facut-o la Besancon, capitala regiunii, din
documentările mele aici interesante părând a fi zona centrală şi
citadela. Într-adevăr, ultima chiar m-a impresionat prin
soliditatea degajată de zidurile groase şi de înălţimea la care
a fost construită. Greu de cucerit aşa o redută!
Am
avut ocazia să mă familiarizez cu chipul lui Vauban, cel despre
care am auzit din prezentarea altor cetăţi care îi poartă
amprenta construcţiilor. Aşa măcar să ştiu şi eu că structura
Vauban s-a dat în cinstea unei persoane şi nu reprezintă vreo
formă geometrică despre care n-am auzit eu, rămas dator
profesorilor de matematică din generală şi liceu...
Interiorul
citadelei este amenajat pentru vizitatori, totul este foarte bine
organizat şi ai impresia că ultimul măturător a trecut cu un
minut înaintea ta, iar cel care a tuns iarba abia a avut timp să-şi
pitească trimerul în spatele unui tufiş pentru a nu fi reclamat
şefului său că şi-a permis să-l lase o clipă în raza ta
vizuală.
Pentru
animaţie şi a mai atenua plictiseala copiilor în timp ce părinţii
lor se familiarizează cu formele unei asemenea cetăţi, vreunul de
pe acolo cu gânduri mai odihnite s-a gândit să amenejaze o grădină
zoologică ce găzduieşte specii micuţe de maimuţe, bibilici şi
tot felul de păsări şi alte mamifere de mici dimensiuni, precum şi
acvarii cu peşti de o intensitate coloristică extrem de plăcută.
Nu mă aşteptam să intru vreodată de pe aleea grajdurilor unei
cetăţi într-o grădină zoologică! Dar apreciez ideea!
La
fel cum apreciez şi panoramele ce se deschid spre şi dincolo de
râul Doubs şi rânduiala de exactitate milimetrică a curţilor
dintre poalele munţilor şi marginea râului! Iar tu, pe zidul
cetăţii eşti deasupra lor. Dacă mai arăţi şi bine, ies nişte
tablouri cu tine!!
Coborâţi
din cetate, am intrat şi în Catedrala St. Jean după care ne-am
urmat drumul pe sub nişte arcade foarte înalte şi sănătoase spre
centrul oraşului.
Ne-a
fost de ajuns o după-amiază pentru a ne plimba pe aici; ne
întoarcem pe înserat la fermă şi nu pot să împiedic sufletul să
tresalte atunci când simte semnul unei bucurii fără margini în
timp ce micuţa maşină zburdă pe drumuri ce trec prin păduri, se
unduiesc pe dealuri, traversează poduleţe cu un tors lin al
motorului, semn că nu doar omului îi plac asemenea peisaje.
Cu
traseul bine întocmit de acasă, planificat pe zile, rute şi
obiective turistice nu aveam decât să ne odihnim peste noapte şi
să pornim următoarea zi către o destinaţie aşteptată din mai
multe motive, respectiv Alsacia cu a ei capitală, Strasbourg.
Dar,
pesemne, nu la fel de dornică era şi gazda sediului legislativului
european deoarece ne-a întâmpinat la porţile sale cu o ploaie
deasă şi cu un vânt care făcea inutilă folosirea umbrelei.
Oricât am încercat să mă împotrivesc rafalelor, se pare că
dejunul lui matinal fusese mai copios decât feliuţele mele de salam
şi brânză şi cana cu ceai, întrucât mi-a răspuns cu o forţă
care m-a cam supărat, plus că m-a stropit din belşug cu apă ce
părea că nu se mai termina în baierele lui...
Pornit
şi eu să nu mă dau bătut cu una cu două – că doar nu degeaba
am bătut atâta drum – îi ţin piept (nu dezgolit, ce-i drept) şi
îi arăt că pot urca până pe acoperişul grandioasei catedrale.
Parcă îl întărât şi mai tare, iar pe măsură ce urc spre
acoperiş mă biciuieşte cu stropii reci şi cu o turaţie sporită
a motoraşului care împinge spre mine vântul. Bine că arhitecţii
au prevăzut şi construit balustradă, fără ea eram pierdut! Îl
dovedesc într-un final, nu are ce arsenal să mai improvizeze pentru
a stopa elanul meu de a privi de sus, în depărtare, Parlamentul
European. Trebuie să recunosc că nici vizibilitatea nu era prea
bună din cauza norilor aşa că nu mă pot lăuda nici eu cu
panorama...
Din
lupta mea cu vântul şi ploaia a avut de câştigat primăria
municipalităţii în contul căreia am vărsat fiecare câte 5 euro,
atât cât costă taxa de antrenare a muşchilor membrelor inferioare
pe spiralele înalte de câţiva zeci de metri. Din punctul meu de
vedere nu prea merită banii, mai ales pe o vreme ca asta. Îţi poţi
face o părere despre structura exterioară a unui asemenea edificiu,
o succesiune de piloni, arcade, nave, transepturi şi abside, plus
alte câteva elemente necunoscute şi evitate a fi pomenite pentru a
nu cădea în ridicol cu ale mele cunoştinţe elementare de
arhitectură.
Odată
făcut drumul şi în sens invers şi ajunşi pe caldarâmul pieţei
– care între noi fie vorba, mi se pare foarte înghesuită în
ansamblul gândit de arhitecţi, aspect care îi mai atenuează din
grandoare – îi admirăm faţada şi încerc să o încadrez în
obiectivul aparatului de fotografiat. Ehei, însă pentru acest
demers e nevoie să fac o mulţime de paşi înapoi, atent la
furnicarul de oameni, pentru a evita să fiu ţinta vreunei
înjurături multi sau polilingvistice.
Iar
când e vorba de admirat asemenea obiective, să ştiţi că am lângă
mine o expertă în minuţiozitate! E Adriana, soţia mea, cea care
ar fi în stare să numere şi bebeluşii ţinuţi în braţe de
doamnele sculptate, să facă inventarul prelaţilor puşi de strajă
deasupra uşilor, să cuantifice cu exactitate de metronom dispunerea
diverselor împărţeli geometrice şi a sfinţilor la intrare. Forma
uşilor, niturile care prind tablele acestora, răsucirea artistică
a betonului care dă formă pletelor sau mustăţilor figurilor îşi
pot reclama locul într-un album al atâtor faţade de biserici câte
am văzut ...
Într-un
sfârşit, cred că după contemplarea şi studierea fiecărui
decimetru pătrat de parte din faţă a clădirii, Adriana imi cere
aparatul de fotografiat. Răsuflu uşurat, ştiu că mai am doar
puţin de aşteptat până ne urnim; câteva cadre pentru
contemplarea unui posibil concurs de genul „recunoaşteţi
catedrala”... Şi să mă prindă cu lecţia neînvăţată ...
Apoi
ne facem drum spre imensele uşi de la intrare, le deschidem şi
păşim în interiorul clădirii. Eu, cel puţin, nu îmi pot lua
ochii de la vitralii şi de la tavanul foarte înalt al acesteia, şi
am o senzaţie instantanee de „mărunt”. Nu mă faceţi să
explic această stare, e fix cuvântul ce mi-a venit în minte în
acele momente.
Un
tur cu privirile aţintite în sus, atent la paleta coloristică
superbă a vitraliilor, la balconul de predicat decorat cu minunate
statui, la portalul Sfântului Laurenţiu, destinaţia finală fiind
ceasul astronomic. Acolo unde am ajuns şi ne-am alăturat zecilor de
turişti care îşi potriveau aparatele de captări foto şi video
ale jucăriilor ce încep să se mişte la ore exacte. Se pare că şi
lor le face plăcere să fie admirate, intrând în acţiune cu
vioiciune la timpul programat de ani şi ani de zile cu o exactitate
extraordinară. Privind pozele în timp ce scriu aceste rânduri,
remarc că jucăriile respective îmi imortalizează pentru
eternitatea albumelor mele foto ca fiind într-o miercuri ziua în
care mi-am ales să fiu la 2 paşi de ele.
Ieşim
din biserică, ascultăm preţ de câteva momente strădania unor
muzicieni ambulanţi de a convinge turiştii că talentele lor
artistice merită recompensate, apoi, pe nişte străduţe romantice,
ne îndreptăm spre Petite France. Nu ştiu căt de convingători au
fost menestrelii în relaţia cu turiştii, cert e că soarele s-a
lăsat îmbunat de acordurile lor şi ne-a oferit o porţie de lumină
şi căldură, una mică ce-i drept, dar atât de necesară pentru
starea noastră sufletească.
În
itinerariul către obiectivul mai înainte menţionat am avut
satisfacţia să văd aievea acele case „cu bârnele pe dinafară”
(cum le spun eu) admirate în poze şi documentare, atât de elegante
şi superbe cu florile ce atârnă parcă într-o competiţie a celor
mai dichisite pervazuri cu muşcate.
Iar
despre cartier, ce să mai spun! N-aş mai fi plecat de acolo atât
de mult mi-a plăcut! Iar plimbarea pe străduţele înguste,
pietruite meticulos, flancate de terase micuţe şi cochete, case
albe şi galbene cu obloane de lemn şi flori dornice de evadare din
ghivece, cu turişti ce apăsau frenetic butoanele aparatelor, cu
blitz-uri zumzăind ca licuricii îmi va rămâne întipărită
permanent într-un colţ al amintirilor superbe din călătoriile
mele.
Plecăm
din Strasbourg cu această imagine, dar nu cu regret pentru că
traseul acestei zile cuprindea încă trei localităţi idilice, sau
cel puţin aşa mi le închipuiam eu.
Într-una
din discuţiile avute cu Cosmina anterioare definitivării
itinerariului şi prin care îi făcusem cunoscut că vrem să
ajungem prin sătuleţe tradiţionale alsaciene, mi-a recomandat să
nu cumva să evit Ribeauville. Ca un turist dornic să vadă cât mai
multe – “calitate” care îmi mai atrage mustrări din partea
permanentei mele însoţitoare, Adriana – am mai trecut încă două
localităţi, la fie ce-o fi, poate le grăbesc pe fete şi apucăm
să ne plimbăm prin toate.
Dar
vai, ce să te grăbeşti odată ajuns în Ribeauville... Aş fi
oprit timpul în loc! Mulţam Cosmina pentru recomandare!! Oameni
buni, trebuie să vă las puţin pentru a răsfoi dicţionarul, a
căuta în vocabular interjecţii, cuvinte de apreciere, epitete şi
metafore care să redea frumuseţea, minunăţia acestui sătuleţ şi
starea mea de exaltare odată intrat pe uliţa lui străveche!
Accesul
turiştilor se face doar folosindu-şi pingelele, aspect demn de
lauda obştei, şi ia-o încet călătorule pe dalele mici de beton,
ţine drumul puţin pieptiş şi bucură-te de ceea ce vezi! Că ai
ce...
Nu
m-aş mira să fi aflat că acolo să se fi ţinut vreun concurs de
obţinere a celor mai vii, naturale, şi pastelate culori de
exterior, obligatoriu ca toate nuanţele obţinute să emane căldura
în sufletele oaspeţilor ce vor veni pe aici. Iar oaspeţi au venit,
cu sutele cât ne-am preumblat noi pe acolo admirând cetatea în
ruină care se întrezărea pe dealul aflat la capătul uliţei,
micile şi înfundatele străduţe acoperite cu mese care îşi
aşteptau la umbră clienţii, băncuţe cochete pe care te aşezi să
îţi tragi sufletul şi poţi admira în tihnă priveliştea, plus
puzderia de mici crame private care te îmbiau prin expunerea
atrăgătoare a sticlelor cu licoare să le treci pragul şi să
guşti din ce se găsea pe acolo.
Are
rost să mai aduc aminte de muşcatele din ferestre? Nu cred, Doar
dacă nu aţi uitat că încă ne aflăm în Alsacia. În schimb,
menţionez doar prezenţa unui râuleţ mic, cu un curs drenat care
contribuia la răcorirea după amiezii şi a cuiburilor de berze,
marcă a aceleiaşi regiuni disputate atâta amar de ani de cele două
naţiuni ce nu se pot suferi. Dacă rămânea Alsacia nemţilor vă
daţi seama cum arăta această regiune în continuarea Bavariei şi
ce bani din turism scoteau nemţii de aici? De parcă francezii ar
râmăne lefteri de pe urma noastră...
Îmi
închipuiam cu ochii căscaţi pe acolo că dacă nu se inventau
aparatele foto digitale şi rămâneam la stadiul filmelor foto AGFA
de 36 poziţii, multe din imaginile captate în această localitate
ar fi rămas doar în memoria mea vizuală nu şi în arhiva foto. Nu
apucam eu să car zeci de role foto iar apoi preţul developatului şi
al pozelor să fie mai scump decât al întregului concediu!
Ei,
da, Ribeauville trebuie să-l vedeţi! E adevărat că se află la 65
km de Strasbourg, însă dacă aţi ajuns până acolo, mai conduceţi
încă puţin că merită! Pentru mine, locul cel mai frumos în care
am fost până acum este Insula Capri, unde am simţit o stare ce nu
găsesc cuvinte a o descrie. Urmează Santorini, cu cel mai frumos
apus văzut vreodată iar pe ultima treaptă parcă se înghesuie
acest sătuleţ...
L-am
lăsat în urmă, am înscris maşina pe un drum pitoresc de ţară,
strecurându-ne cale de 5 km printre viile expuse în bătaia unui
soare blând şi prietenos spre Riquewihr, următorul sat din lista
mea. Am ales acest drum şi nu şoseaua naţională întrucât, pe
cât posibil, în călătoriile din concediu sunt adeptul locurilor
mai pitoreşti, atinse cât mai puţin de constructorii de
infrastructură.
Localitatea
este niţel mai mică decât precedenta, însă paleta coloristică
se menţine, uliţa centrală puţin mai îngustă dar mai înclinată
şi la fel de cuceritoare este pavată cu piatră cubică, la tot
pasul vezi specii de flori colorate şi aranjate pe unde nici nu te
aştepţi, case transformate în baruri având pereţii pictaţi cu
mese îmbelşugate şi halbe de bere al căror preaplin ai impresia
că se prelinge pe pereţi, atât de vii sunt culorile.
Riquewihr
mi se pare mai liniştit, mai intim, mai tradiţional decât
precedentul sat. Aproape fiecare casă are obloane de lemn şi flori
la geam, zidurile sunt viu colorate şi, ce am remarcat, nu sunt doi
vecini care să fi folosit aceeaşi nuanţă de culori în zugrăvirea
proprietăţilor. Recomand să cotiţi pe câte o străduţă mică,
aflate de-a stânga şi de-a dreapta uliţei centrale şi veţi avea
ocazia să beneficiaţi de tihna pe care v-o poate oferi măsuţele
unui mic local, aşezate pe toată lăţimea căii de acces.
Părăsim
aşezarea însă nu călătorim prea mult, Statuia Libertăţii –
în miniatură – care ne apare în faţa maşinii anunţând
intrarea în Colmar, altă localitate ce musai trebuie străbătută
la pas. Pentru cei care nu au apucat să se dumirească ce caută o
asemenea statuie pe continentul nostru, le fac cunoscut că există
mai multe replici ale simbolului SUA în lume, iar una dintre acestea
se află la intrarea în Colmar şi are menirea de a aduce la
cunoştinţa habarniştilor că aici s-a născut cel care a realizat
statuia din New York.
Zona
pietonală din Colmar – adică centrul localităţii - este
ingenios realizată, apele unui un râuleţ destul de îngust fiind
acoperite parţial cu pavaj apoi redate privirilor, cu balustrade
plini de flori (cred că nici nu se mai impunea menţiunea), cu
terase ale restaurantelor arcuite peste cursul lin al apei. Pe una
din aceste terase am apucat să arunc şi eu un ochi către ecranul
unui televizor şi am aflat că în minutul 85 al meciului România
şi Elveţia se găseau la egalitate, scor 1-1, în meciul disputat
la 567 de kilometri mai la vest. Nu am rămas să asist la ultimele
minute ale disputei, conştient fiind că era mai interesant să
ajung în Petite Venise, acolo unde erau mai multe de văzut decât
obositoarele ţesături de pase laterale şi înapoi ale
bătrânicioasei echipe naţionale condusă de Tata Puiu.
Şi
nu am avut ce regreta, starea de bucurie la finalul turului prin
această nouă altă Veneţie (oare câte ori fi de toate?)
surclasând starea ce aş fi simţit-o şi regretat-o la privirea
chipurilor inexpresive ale tricolorilor.
Revenim
la Enfonvelle, cartierul nostru general, după o zi minunată,
începută cu ploaia pe post de nedorit partener către şi în
Strasbourg dar continuată sub mângăierea soarelui în a doua ei
jumătate. Deja vacanţa era frumoasă!
Următoarea
zi este rezervată unui program mai lejer, începe cu un mic dejun
alcătuit doar din căpşuni proaspăt culeşi din grădina fermei
(cred că mai mult de 1 kg am mâncat), se continuă cu un traseu
pietonal prin împrejurimile sătuleţului iar la ora 12 fix se
aşează lumea la masa de prânz. Masă la care, obligatoriu în
Franţa, se serveşte brânză şi un pahar de vin pe lângă felul
principal al mesei. Referitor la brânză, aş vrea să vă povestesc
ceva ce mie, ulterior, mi s-a părut nostim.
Ajunşi
la fermă, Cosmina ne-a predat camera şi ne-a recomandat să ne
simţim ca acasă, şi nu am decât a-i mulţumi pentru ospitalitate.
Am pus masa, am adunat-o, am spălat vase, ce mai, eram colocatari
acolo! Numai că, umblând noi prin frigider, am remarcat un miros
destul de neplăcut, iar expresia folosită este blândă pentru cei
cu simţ olfactiv dezvoltat. Schimbam priviri cu soţia mea şi,
parcă, ne întrebam ce produs să nu consumăm de acolo, să ne
menţinem starea sănătăţii integră pentru a nu fi nevoie să
decontăm ceva servicii medicale pe asigurarea de sănătate, pe care
obligatoriu mi-o închei ori de câte ori ies din ţară.
Am
fost surprinşi de proprietăreasă în momentul închiderii
frigiderului şi al unei expresii faciale de dezaprobare a stocului
de produse din interior. A izbucnit în râs şi ne-a asigurat că nu
e nimic alterat înăuntru iar acel miros se datora unui sortiment de
brânză foarte apreciat de Pascal, domnul fermier. I-a istorisit şi
acestuia la masă respectivul moment, acesta, distrat, ne-a asigurat
că este o brânză „de caracter” – adică tradiţională şi
vestită - iar de atunci la fiecare masă consumam brânza de-a
dreptul puturoasă însă foarte bună la gust şi clăteam gura cu
un pahar de vin roşu.
Of,
Doamne, căte alte sortimente de brânză am mai văzut şi gustat în
acest concediu! Franţujii ăştia chiar se pricep să producă şi
una şi alta...
Conform
programului stabilit de acasă, în 17 iunie ne luăm la revedere de
la gazdele noastre (împreună cu cheia unei garsoniere) şi o luăm
din loc întrucât în această zi începe Sărbătoarea Muzicii la
Geneva, eveniment cultural a-l cărui puls care am dorit să-l simţim
pe viu.
Pe
drum avem parte de primul şi – ce bine! – ultimul act de
razvrătire al autoturismului care prin aprinderea unui beculeţ
galben la bord ne dă de înţeles că are de gând să fie şi el
băgat în seamă. Oprim la ieşirea din Besancon, îl consult pe
Cristi, mecanicul maşinii mele din România, sun şi proprietarul
iar amândoi mă asigură că „galben” încă nu e pericol, iar
defectul este o bujie care nu se încălzea suficient. Pornesc,
conduc cu privirea aruncată alternativ pe şosea şi pe bord iar
după vreo câţiva kilometri apare liniştea : beculeţul se stinge.
Bine că nu a avut de gând să se înroşească şi să mă trimită
la vreun service prin Elveţia, că ne apropiem de Lausanne iar acolo
costurile unei depanări presimt că erau uriaşe...
Ajunşi
în capitala olimpismului, sediul unor cunoscute organisme şi
organizaţii, căutăm o parcare pentru a porni într-o scurtă
explorare a oraşului. Ţin să vă asigur că nu mică mi-a fost
mirarea să constat că tariful era de 3 franci/oră undeva destul de
departe de centru şi mai apoi de gară sau de Lacul Leman. Din
parcare am ieşit la suprafaţă, printre clădiri elegante şi
futuriste, am ajuns în Place Centrale, o înghesuială de pietoni în
mişcare pe stradă şi prin faţa unor magazine ce îţi luau ochii
prin curăţenia ce pur şi simplu le făcea să sclipească şi să
lucească (ce soluţii de curăţenie foloseşte municipalitatea pe
acolo?). În zona centrală a oraşului toate clădirile sunt albe
sau aproape albe, cu ale culorii diverse nuanţe.
La
un moment dat am ajuns pe o şosea suspendată pe nişte stâlpi ce
aduceau aminte de construcţiile din epoca romană, cu parapeţi de
sticlă care lăsau vederii alte căi de comunicaţii aflate dedesubt
dar şi, foarte interesant, straturi perfect rânduite de flori
crescute pe acoperişul unei staţii de metrou, după cum aveam să
aflăm mai târziu. Eram în Lausanne Flon. Aveam sub picioare
maşini, pietoni şi diverse baruri cu ecrane uriaşe. Era perioada
Campionatului European de fotbal.
Coborâm
din zona centrală pe Rue de Petit-Chene, o străduţă pietonală
pietruită destul de înclinată, către lac şi ajungem în Place de
la Gare, un furnicar de tineri de toate rasele, cu sau fără
rucsacuri. Intru să vizitez gara, un obiectiv turistic pe care pe
unde mă aflu mă străduiesc să nu-l ratez, apoi continuăm
deplasarea spre apă.
Ajunşi
aproape de punctul de interes, vedem în capătul străzii un superb
castel, aproape ireal de arătos ca să fie adevărat. Parcă era din
carton desenat şi făcea parte din decorul vreunei scene de teatru.
Ne apropiem şi aflăm că clădirea nu face parte din obiectivele ce
pot fi vizitate, dar te poţi caza acolo (bănuiesc că în schimbul
unui preţ ridicat): Hotel Chateau D Ochy.
Cum
rezervasem cazare din timp la un stabiliment ale cărui stele nu
puteau rivaliza cu ale acestuia, o luăm prin stânga lui şi ajungem
pe malul Lacului Leman unde ni se deschide privirii o apă albastră
mărginită doar de munţi în orice parte i-ai scruta malurile. Iar
pe versanţii unora se poate zări şi zăpada asortată ca nuanţă
cu nori răzleţi ce se zbenguiau deasupra apei.
Pe
malul lacului, dincolo de bariera de verdeaţă şi o alee care
invită la tihna unei plimbări, se ridică clădiri ce degajă o
aură aristocratică. Ne-am aşezat şi noi pentru a ne trage niţel
sufletul, pentru a imortaliza prezenţa noastră pe acolo, după care
pornim la plimbare pe malul lacului. Nu în partea cu potentaţii, ci
în opusul acesteia unde dăm peste un parc de flori superb aranjate,
pontoane de plecare a vaselor de agrement dar şi de un ministadion
în toată puterea cuvântului : ecran imens color, tribună mobilă,
suporteri gălăgioşi cu fulare, steaguri şi pahare de bere. Juca
Italia – Suedia iar hărmălaia vă daţi seama de reprezentanţii
cărei naţii era ridicată în aer...
Revenim
către parcare şi facem o oprire din urcuş la o biserică
românească, după cum scria pe o plăcuţă expusă în stradă.
Impropriu numită biserică dacă e să ţinem cont de
caracteristicele arhitectonice ale unei astfel de construcţii;
clădirea aş asemui-o cu o bibliotecă din care aş elimina
rafturile cu cărţi iar în fundul sălii aş aranja o masă
acoperită cu o pânză vişinie. Am intrat, am dorit să schimbăm
câteva cuvinte cu un compatriot de-al nostru dar, spre surprinderea
noastră, nu se afla nimeni în încăpere şi nici în camerele
alăturate ale căror uşi le-am deschis.
Achităm
taxe de 9 franci elveţieni pentru spaţiul pus la dispoziţia
Polo-ului pentru a se odihni şi ne îndreptăm spre Geneva.
Despre
drumul dintre cele 2 localităţi, drum naţional, ce să spun?
Spălat parcă, spilcuit în aşteptarea unei vizite a membrilor
guvernului, trasat de ai fi crezut că atingerea liniilor ţi-ar fi
murdărit degetele de vopsea încă neuscată. Spun doar atât : lega
două oraşe elveţiene...
Şi
pentru ca ceva totuşi să ridice mult gradul meu de uimire, drumarii
helveţi au montat în sate oglinzi la fiecare ieşire din curtea
vreunui plătitor de impozite locale. Închipuiţi-vă că pentru a
se elimina riscul unui posibil eveniment rutier, îţi deschizi
poarta curţii din telecomanda aflată la bordul maşinii, te uiţi
în oglinda aflată pe partea cealaltă a drumului în dreptul curţii
tale, observi că vine o maşină, o laşi să treacă iar apoi ieşi
în deplină siguranţă. Nu cumva să rămâi cu sechele ale gâtului
întors de prea multe ori într-o parte sau în alta în momentele în
care te asiguri.
Pe
un astfel de drum pe care nu am depăşit decât arareori viteza de
60 km/h pe parcursul celor 62 de km am simţit că micuţa noastră
maşină poate rivaliza cu celebrele mărci auto acompaniatoare.
Aproape tot drumul m-am ţinut în spatele unui Bentley şi am
făcut-o cu succes. Nu l-am scăpat din strânsoare deloc : cum pişca
viteza la 50 km/h, cum Polo se lua după el, făcându-i marcaj
strâns; încetinea bolidul, pişcam şi eu frâna pentru a elimina
orice risc de completare a formularelor de daune civile.
Astfel,
în urma lui, am trecut prin Nyon unde am observat pe stânga sediul
UEFA unde au loc împerecherile adversarilor pe drumul către faima
fotbalistică europeană şi prin Versoix, micuţa localitate pe unde
are reşedinţa şi regele nostru.
Bentley-ul
a apucat să se desprindă din marcajul meu abia odată intraţi în
Geneva, moment în care am semnalizat - corect şi conform decretului
care reglementează la noi circulaţia pe drumurile publice – că
am intenţia de a vira la stânga iar el şi-a continuat drumul
înainte. Probabil spre o reşedinţă luxoasă care nu poate
rivaliza nici pe departe cu hotelul la care aveam noi rezervare.
Sunt
din provincie, nu îmi place aglomeraţia şi încetineala deplasării
prin Bucureşti, dar vreau să vă spun că în capitala noastră te
mişti ca un ţipar în apă pe lângă ce mi-a fost dat să trăiesc
în Geneva orei 17: 800 m în 40 min!!!
Singura
palidă consolare e că am asistat la salonul auto fără a plăti
bilet de intrare; ce maşini mi s-au perindat prin faţa ochilor în
acele minute şi repetativitatea de a vedea aproape doar maşini de
lux m-au făcut să nu regret prea amarnic minutele de captivitate în
trafic.
Apoi,
că tot ne aflăm într-un aşa oraş scump, mi-am permis să-i ofer
maşinii noastre un lucru cu care să se mândrească: am parcat-o în
Parcarea Kempinski aflată la subsolul stabilimentului aparţinând
binecunoscutului lanţ hotelier. Dacă eu nu îmi permit să dorm o
noapte în aşa lux, măcar să se odihnească autoturismul iar eu să
păstrez tichetul de parcare de aici ca amintire.
Avantajul
e că am ieşit din parcare chiar pe malul lacului iar în faţă am
observat înălţându-se o trâmbă de apă. Nu era de la niciun
jetski, ăia nu lasă pe oricine să îşi facă damblalele pe unde
vor, sunt mult mai drastici cu ordinea publică. Apa se ridica din
Jet d Eau. Am admirat-o şi noi, mai ales că norocul a fost de
partea noastră şi ni s-a oferit posibilitatea de a vedea un
spectaculos curcubeu în mişcarea pe înălţime a apei. Iar cu Mont
Blanc în spate, fotografia captată poate oricând fi transformată
într-un tablou martor al prezenţei noastre pe acolo. De la această
distanţă şi vârful pare măreţ, dominant, darămite de mai
aproape sau chiar ajuns pe el?
Deocamdată
ne-am mulţimit doar să trecem podul care îi poartă numele şi am
păşit în Jardin Anglais, ne-am verificat ceasurile la ceasul
floral, am mai zăbovit puţin pe străzile pline de magazine foarte
scumpe şi apoi, pe Rue du Port, ne-am îndreptat către centru vechi
şi Catedrala Saint Pierre Geneve, locaţii în care aveau loc
spectacolele aferente zilelor muzicii, cum mă informasem încă
dinaintea plecării.
Apropiindu-ne
de aceste obiective, căile de acces au devenit tot mai aglomerate,
pline de persoane elegant îmbrăcate pentru participarea la o seară
culturală devenită tradiţie aici în al treilea week-end al lunii
iunie.
Am
intrat şi noi în curtea primăriei şi am asistat la o parte a unui
concert coral, apoi ne-am continuat periplul cultural prin Chapelle
des Macchabees a Catedralei Saint Pierre Geneve unde avea loc un
concert de orgă şi am trăit alături de cei prezenţi fiorii unei
muzicalităţi străvechi. În capelă, cei prezenţi păstrau o
linişte mormântală, până şi un strănut datorat cine ştie
cărei alergii sau răceli fiind drastic taxat de privirile celor
prezenţi trecuţi de o anumită etate.
În
alte ateliere sau studiouri trecătorii erau invitaţi să descopere
aspecte complementare ale acestei sărbători programată a se
desfăşura pe parcursul a trei zile. În altă parte erau ridicate
scene pe care se produceau tinerele talentele, adică copii, într-un
parc lumea era aşezată pe iarbă şi asculta mixarea pieselor de
către DJ-ei. Am trecut şi pe lângă spectacole de karaoke şi pot
spune că serbarea muzicii se adresa mai tuturor gusturilor. Există
probabilitatea, de ce nu, ca în zilele următoare să se producă şi
soliştii lor de muzică populară sau dansurile tradiţionale.
Noi
am trăit clipele festivalului doar în prima seară. Am plecat
mulţumind în gând organizatorilor că au programat derularea
serbărilor astfel încât să coincidă cu intervalul ales pentru
concediu, am trecut alene podul către faleza lacului pe care se
aflau hotelurile scumpe iar la un moment dat circulaţia rutieră s-a
blocat. Motivul l-a constituit prezenţa a două limuzine aparţinînd
oficiului consular al Chinei (uşor de identificat după plăcuţele
de înmatriculare) care au staţionat pentru a permite coborârea
unor funcţionari. M-a mirat, însă, naturaleţea portarilor ajunşi
incognito agenţi rutieri. Dacă au ajuns chinezii ca pentru ei să
se oprească circulaţia în capitala Naţiunilor Unite e de ajuns să
ne dăm seama de puterea lor momentană şi viitoare.
În
Geneva m-am simţit ca în interiorul unei vitrine cu articole foarte
scumpe. Te uitai la ele şi îţi era oarecum teamă să te mişti
prea mult pentru a nu le dărâma. Cu sinceritate vă spun, locul meu
nu este într-un asemenea oraş. Însă mă bucur că am ajuns aici.
Am
plătit pentru parcare, costul se poate achita şi cu cardul, aşa că
nu e nevoie ca pentru atâta lucru să cauţi casă de schimb valutar
şi am plecat spre Gaillard, în Franţa, unde ne rezervasem cazare
datorită preţului mai rezonabil.
În
drum spre hotel, la un moment dat, drumul se îngustează şi apar
nişte barăci, aidoma celor de pe şantierele noastre, doar că
oamenii care se aflau pe acolo erau în uniforme şi nu în salopete.
Mă apropii şi îmi dau seama că este punctul de trecere a
frontierei dintre Elveţia şi Franţa. Opresc în dreptul ferestrei
uneia dintre gheretele în care se vede mişcare pentru controlul
documentelor de identitate – Elveţia nu e în Schengen - iar
funcţionarul spune “tout a droit” iar eu trag pe dreapta,
aşteptând calm ca el să vină la maşină. Aud apoi nişte
vociferări, în spatele meu se mai opriseră vreo două maşini şi
îl observ pe poliţist cum îmi face semne manuale de a porni şi
intra în Franţa fără a mai fi controlat. Sigur din cauza
numerelor de Franţa. Dacă erau de România mă supunea unui control
riguros, mă gândesc.
Bat-o
vina de limba franceză! Omul îmi transmitea să merg înainte iar
eu înţelesesem să opresc pe dreapta, adică „a droit”. Aceeaşi
problemă am avut-o de câteva ori cu GPS-ul iar dacă nu înţelegeam
exact ce vrea să spună îl vedeam că îşi dă ochii peste cap de
necaz – adică reconfigura traseul – iar eu pufneam şi căutam
să întorc cu primul prilej oferit.
Dimineaţa
următoare plecăm spre Annecy, localitate pe care nu puteam să o
ratăm din moment ce ne aflam prin această zonă. Mai ales că un
prieten de-al meu îmi făcuse cunoscut odată că daca i s-ar oferi
prilejul de a alege un oraş în care să locuiască ar alege Annecy.
Ajuns
acolo îl înţeleg pe amicul meu. Primul aspect care mă
impresionează este aerul curat sau cel puţin resimţit astfel având
în faţă lacul cu acelaşi nume înconjurat de munţi. Frumuseţea
localităţii şi principalul punct de atracţie îl constituie
cursul de apă ce străbate oraşul, flancat de clădiri vechi
transformate în cafenele sau restaurante foarte frumos amenajate.
Simţul şi potenţialul turistic îţi dau idei. Am străbătut şi
zona istorică, am urcat până la castel şi am revenit în centru
pe o straduţă fermecătoare.
Accesul
pe aleile care te duceau paralel cu cursul apei se desfăşura destul
de anevoios din cauza numărului foarte mare de turişti dornici de a
se fotografia. Iar din umblările mele am aflat că e frumos şi ţine
de respect să permiţi unui turist să facă o fotografie fără a-l
grăbi. Cine ştie când roata se va întoarce. Iar in cazul meu
chiar s-a rotit de câteva ori.
Probabil
pentru că era şi o zi de sâmbătă, oraşul era plin, neînchipuit
de plin de turişti. Dar am convingerea că şi de localnici sau de
prin apropiere deoarece am remarcat la mese persoane în echipamente
sportive luându-şi porţia de vin alb după efortul depus.
Am
tras în piept şi puţin aer de pe marginea lacului apoi am părăsit
splendidul oraş spre sud. Am intrat pe N85 pentru a parcurge, în
sens invers, o parte a Drumului lui Napoleon. Mareşalul francez
călare pe bidiviul său aflat pe partea stângă a drumului te
înştiinţează că ai pătruns pe domeniul lui. Din loc în loc,
poate fi văzut vulturul care îţi reaminteşte acelaşi lucru.
Am
parcurs o parte a acestuia şi ne-am oprit la Sisteron. Încă din
perioada de documentare a călătoriei m-a impresionat imaginea unui
munte la ale cărui poale se aflau nişte locuinţe care, deşi aveau
3 sau 4 etaje, păreau foarte mici raportate la înălţimea
masivului muntos. Această imagine am revăzut-o pe viu în momentul
în care am parcat maşina. Mi-am dat seama că fotografia era
realizată din acel loc. La faţa locului am fost şi mai
impresionat, întrucât se putea observa şi autostrada care dispărea
la un moment dat sub fundaţia blocurilor pomenite şi ieşea la ceva
distanţă paralel cu râul.
Am
urcat şi am dat un tur cetăţii medievale, am coborât în centrul
extrem de liniştit al localităţii – deşi era sâmbătă seara –
apoi am intrat să vizităm biserica. Spre plăcuta noastră
surprindere, aici era în toi un recital de flaut şi chitară, o
noutate pentru mine care nu îmi prea puteam imagina cele două
instrumente muzicale folosite pentru desfătarea auditivă a
spectatorilor. Ne-am aşezat şi preţ de vreo jumătate de oră am
ascultat muzica ce se revărsa foarte plăcut spre noi. Flautistul
era un domn mai vârstă, dornic să transmită trăirile sale
publicului ajuns la consistenta cifră de o duzină de persoane odată
cu intrarea noastră în lăcaşul religios.
Până
la finalul concertului s-a mai animat puţin şi zona centrală, la
un restaurant era în toi o petrecere unde se găteau bucate ce
miroseau sublim iar la o altă terasă se aflau nişte persoane în
faţa unor sticle de bere. Ne-am luat câte o îngheţată foarte
bună şi ne-am continuat drumul către Moustiere Sainte Marie, locul
unde aveam să înnoptăm.
Cu
vreo 20 km înainte să ajungem la destinaţie, fiind deja întuneric,
după o curbă la stânga, ni se desfăşoară în faţa ochilor un
spectacol de lumini căţărate undeva la înălţime. Păreau focuri
ce ardeau în munţi şi mi le închipuiam în faţa unor corturi în
care se adăposteau haiduci.
Nelăsând
privirea să se bucure prea mult de fascinanta privelişte, o readuc
pe carosabil, atent şi la curbele acestuia. Numai bine că în faţa
ochilor şi în bătaia farurilor mi se ivesc ba o vulpe, ba un
mistreţ la a cărui vedere mă bucur că nu sunt pieton. Mai parcurg
câteva sute de metri şi un alt mistreţ ne taie calea. Nu pot să
spun nici acum de unde am simţit, cine anume mi-a transmis
sentimentul, cert e că am apăsat imediat pedala de frână
conştient că animalul nu e singur. Instinctul mi-a fost adeverit de
apariţia unei coloane de 4 pui de mistreţi, încântător de
organizaţi în deplasarea în şir indian şi nestingheriţi de
luminile maşinii.
Împăcat
sufleteşte că nu am atentat la perpetuarea faunei provensale, ne
apropiem de splendidele lumini şi ne dăm seama că ele aparţin
sistemului de iluminat stradal al satului Moustiere Sainte Marie,
cocoţat cât de sus au permis tehnicile constructive. Deja sunt
nerăbdător să vină dimineaţa!
Însă
până una alta, GPS-ul nu găseşte adresa pensiunii iar
proprietăreasa nu răspunde la telefon. Sunăm la Booking pentru a
cere sprijin, primim promisiunea că îl vom avea cât de curând
posibil şi ne petrecem următoarele câteva zeci de minute
plimbându-ne. Deşi eram destul de obosiţi iar ceasul era trecut de
22...
Într-un
final, după o primă stabilire greşită a unui punct de întâlnire
cu proprietăreasa, reuşim să ne punem e acord asupra locului în
care ne aflăm şi suntem recuperaţi şi duşi la pensiune. Odată
ajunşi acolo, am certitudinea că doamna dormea când au sunat
reprezentanţii site-ului de rezervări sau noi, mai ales că observ
faptul că bluza acesteia e luată pe dos. Din grabă cu siguranţă,
iar acest aspect o face să-mi devină simpatică, închipuindu-mi o
femeie trecută de 60 ani trezită din somn şi bâjbâind după
haine pentru a ieşi în întâmpinarea oaspeţilor.
Aveam
să constatăm că toată oboseala şi nemulţumirea noastră pentru
că am ajuns târziu s-a evaporat de cum am intrat în camera
rezervată. Am avut o surpriză deosebit de plăcută odată ce am
pătruns în ea! Pot afirma că e cea mai confortabilă şi
ospitalieră cameră în care am dormit. Un pat mare şi foarte
comod, cu nişte perne moi, întâmpinaţi fiecare cu un săculeţ şi
săpun de levandă, cu bomboane şi flori pe o măsuţă micuţă.
Baia era dotată inclusiv cu demachiante, fond de ten, pensulă de
pudrat şi alte asemenea produse necesare unei doamne într-o
călătorie.
Am
dormit ca pruncii iar dimineaţa avea să întregească afirmaţia de
cu seară: din bucătărie ieşeai într-o livadă de măslini în
care erau amenajate măsuţe şi fotolii pentru savurat cafeaua,
hamace şi chiar un pat cu multe perne pentru odihnă sau siestă.
Aici
e pensiunea La Clorinde, casa madamei Clorinde, o fostă artistă
destul de cunoscută înclin să cred, atât timp cât pe pereţi
sunt expuse fotografii şi ziare în care apărea acum câţiva zeci
de ani iar dânsa ne explica importanţa sau ceea ce reprezentau
unele dintre ele.
După
micul dejun ieşim să vizităm sătuleţul care este înscris pe
lista celor mai frumoase localităţi rurale din Franţa. Sincer sunt
nerăbdător – da, mă repet! - să aflu dacă intuiţia mea de
aseară se adevereşte iar satul e foarte frumos.
Nu
vă mai ţin în suspans şi da!, este extrem de frumos! Este
construit între stânci, pe stânci, străjuit de două vârfuri
între care cineva a avut ideea să lege un lanţ iar la mijloc să
prindă o stea de culoarea aurului ce străluceşte în bătaia
soarelui. Poţi urca pe cărare până într-o bisericuţă aflată
la o înălţime destul de mare, ai de asemenea ocazia să savurezi
parfumul de levandă ce emană din fiecare mic magazin din centrul
comercial şi turistic al micuţei aşezări. Doar suntem în
Provence! Într-un superb sătuleţ în care îşi duc viaţa mai
puţin de 200 de localnici.
În
duminica în care am ajuns noi aici se sărbătoreau 20 de ani de la
înfrăţirea localităţii cu Montelupo Fiorentino din Toscana.
Aleile pietonale erau străbătute în ritmuri tradiţionale toscane
de italieni, mândri în a-şi prezenta tradiţiile şi costumele din
Evul Mediu, însă nici francezii nu se lăsau mai prejos, un număr
însemnat de persoane în vârstă erau prezente îmbrăcate în
portul popular străvechi. Erau improvizate scene care aminteau de
teatrele italiene, se purtau dueluri cu săbii de lemn iar domniţele
se pregăteau pentru un arhaic concurs de frumuseţe. Asta însemnând
că juriului compus din turişti le erau prezentate domnişoarele
într-o singură probă, doar în rochiţe lungi până la pământ.
Proba costumului de baie nu fusese încă introdusă ca etapă
eliminatorie. Probabil că la acea vreme încă nu erau cunoscute şi
purtate nici măcar separat părţile componente ale unui asemenea
costum...
Moustiere
“mustea” de lume după ora 11, localnici şi turişti. Nu-ţi
venea să te despărţi de această atmosferă, însă noi trebuia să
ne ţinem de program şi să ajungem în Gorge du Verdon, cheile
măreţilor munţi ce se vedeau la o oarecare distanţă din grădina
amuzantei artiste.
În
drum spre obiectivul indicat mai sus, unul plin de serpentine care
îţi descoperă la fiecare curbă câte un element al
impresionantului decor natural, se poate opri în multitudinea de
mici parcări – pentru 3 sau 4 autoturisme – pentru a admira şi
fotografia Lac de Sainte Croix. Iar când ajungi în locul din care
acesta ţi se oferă privirii în toată splendoarea sa rămâi cu
gura cascată (poate nu e valabil în cazul oricui, însă vă asigur
că dacă sunteţi un admirator al naturii pulsul vi se va mări cu
ceva unităţi).
Între
munţi, jos, vezi o întindere mare de un albastru greu de reprodus
în cuvinte, atât de plăcut ochiului încât acesta rămâne lipit
pe luciul apei secunde în şir. Apoi privirea îţi este distrasă
de bărcuţele de agrement care se mişcă precum gâzele şi de
vaporaşe ce abia aşteaptă să pornească cu doritorii într-o
minicroazieră. Din coada lacului urcăm paralel cu râul ce-l
alimentează spre Cheile Verdonului, echivalentul Marelui Canion,
după cum afirmă lăudăroşii francezi. Am avut o privelişte
alcătuită din vârfuri înalte şi drepte din piatră sură,
lipsite de vegetaţie de la o anumită înălţime iar jos râul de
aceeaşi culoare cu a lacului. Dacă e să mă fi impresionat ceva
aici, aceea este culoarea apei, un albastru pe care nu l-am mai văzut
nicăieri la o apă de munte. Şi eram puţin gelos pe cei care
săreau în apă din bărcile ce urcau pe şerpuirea albastră
printre stânci.
Am
oprit la prima parcare amenajată, gratuită, şi am coborât pe o
cărare lină spre apă. E recomandabil să porţi încălţăminte
de munte deoarece drumul este destul de pietros, cu unele pante mai
line dar ai de a face şi cu înclinaţii mai mari. Nu am ajuns până
la albia apei ci ne-am oprit într-un frumos “bellevue” deschis
cu o panoramă asupra lacului în faţă şi munţilor golaşi în
spate, după care am inceput urcuşul spre parcare. Noi ca noi cu
priveliştea frumoasă, dar erau o puzderie de parapantişti ce
survolau cheile, probabil beneficiari ai unor curenţi de aer foarte
favorabili, iar imaginile lor sigur le întreceau în frumuseţe pe
ale noastre.
Nu
am ajuns în SUA dar ce pot afirma cu tărie este faptul că Cheile
Râmeţului mi s-au părut net superioare Cheilelo Verdonului pentru
un „mergător” ca mine, adică unul care pur şi simplu ia la pas
astfel de chei: treci prin apă pentru a înainta, te ţii de coardă
ca să poţi ocoli o stâncă, te simţi copleşit de măreţia
muntelui la a cărui bază te afli. Dar noi nu ne promovăm
obiectivele minunate pe care le avem în ţară...
Cu
acest regret ne continuăm călătoria spre principalul obiectiv al
zilei, lanurile de lavandă. Ajunşi în prima localitate, Riez,
şoferul român din mine bodogăne pentru imposibilitatea de a trece
prin centrul comunei şi obligativitatea de a parcurge un traseu
deviat. Urmez semnele de circulaţie şi numai bine că după câteva
sute de metri observăm o parcare imensă plină de autoturisme şi
câteva autocare. Oprim şi noi să aflăm motivul bulucului de lume
şi avem plăcuta surpriză să ne trezim într-o piaţă provensală
autentică. Vă daţi seama că bâguielile mele şi-au aflat
instantaneu obştescul sfârşit iar plăcerea de a vizita piaţa
le-a luat automat locul.
Dulciuri
de toate felurile (atentate la conformaţia corporală), o
multitudine de baghete, covrigi şi alte produse proaspete de
panificaţie, artizanat ieşit din mâna meşterilor locali,
vechituri şi ruginituri de când lumea, mezeluri şi brânzeturi
tradiţionale (izvor al glandelor salivare) toate acestea ademenitor
expuse într-o piaţă alături de maşini de epocă (străbunici ai
automobilelor actuale) şi de oi. Da, aţi citit bine, mijlocul
pieţei aparţinea mioarelor care erau aranjate ca la un concurs
pentru a fi vândute.
Din
bogăţia culinară expusă, Adriana a ales o pastă de măsline cu
usturoi şi nişte baghete, ele constituind o masă frugală foarte
apreciată.
Pentru
cei care ajung pe aceste meleaguri pe traseul urmat de mine le ofer
un sfat : atenţie la indicatoarele rutiere dacă doriţi să
ajungeţi pe Platoul de lavandă de la Valensole. GPS-ul meu setat în
franceză nu avea cunoştinţă de acest platou şi am introdus doar
Valensole şi era cât pe ce să nu ajung pe platou şi să ratez
să-mi pozez soţia înconjurată de culoarea mov. Atenţie la
plăcuţele indicatoare! Venind dinspre Riez să urmăriţi un
indicator mic verde direcţionat spre stânga „Plateau Valensole”
şi intraţi pe Rue de Lavande (nici nu se putea numi altfel!!). E un
drum lăturalnic ce nu exista pe GPS, însă asfaltat – nu cred că
există în Franţa drum neasfaltat, iar apropo de drumuri, cele din
Provence sunt fără cusur, te îmbie să conduci, iar maşina parcă
zburdă pe ele. Pe unul dintre acestea am mers cale de câţiva
kilometri pe sub coronamentul unor copaci aflaţi pe ambele părţi
şi nu am putut să nu mă întreb de ce în România se taie toţi
copacii de pe margine. Pentru mine motivarea oficialilor potrivit
cărora se reduc astfel accidentele rutiere nu are relevanţă şi nu
o cred. La noi se distruge orice, numai să nu facem nimic, să nu
protejăm ceea ce avem, argument suprem al neaveniţilor ajunşi în
funcţii de conducere fără o minimă pregătire profesională.
Revenind
la drumul lăturalnic pomenit, el te duce în mijlocul sinonimului
pentru Provence : lavandă. Am văzut o grămadă de poze cu lanuri
şi câmpuri de lavandă, însă credeţi-mă că nu se compară nici
pe departe cu ceea ce îţi este dat să vezi şi, mai ales, să
miroşi aici, la faţa locului. Nu am cuvinte pentru a evoca cele
menţionate iar cei care au fost acolo sper să fie de acord cu mine.
Dintr-o
dată m-a pufnit râsul, mintea mea odihnită în concediu făcând o
legătură de ordin olfactiv cu dulapurile în care bunicii sau
părinţii păstrează hainele, covoarele sau plapumele. Iar
impotriva moliilor pun naftalină şi mai puţin lavandă. Oare cum
era într-un lan de naftalină? Şi mă vedeam în „camera de
dinainte” cum îi spunea bunica, toată mirosind a naftalină, semn
clar că acolo se afla zestrea dumneaei.
Toată
lumea făcea poze, nu apărea nicăieri vreo interdicţie de nu intra
în lan şi asta pentru că turiştii aduc mai mulţi bani la buget
decât lavanda. Sau grâul ce era cultivat între lanurile plăcut
mirositoare iar o imagine în care am surprins o fermă aşezată
între lanuri de grâu şi lavandă a rămas pe retina mea ca
imaginea tipică a regiunii Provence. Imaginea poate fi văzută în
fotografiile ataşate.
Undeva
am văzut şi un lan de maci destul de prăpădiţi, incomparabili cu
ai noştri.
Ne
umplem nările cu miazma florală şi ne punem în mişcare spre
Roussillon, satul roşu aruncat pe vărful unui deal. Obligatoriu
maşina ţi-o laşi într-o parcare pentru care plăteşti 3 euro
indiferent cât stai. La ieşirea din parcare lumea îşi scotea
aparatele de fotografiat; în faţă apăreau superbele căsuţe
roşiatice parcă lipite pe coama dealului. Aveai la dispoziţie 2
posibităţi de a porni explorarea: în dreapta către minele de ocru
în care intrai plătind un tarif de 2,5 euro sau în stânga pentru
a ajunge în sătuleţ. În 30 de minute îl explorezi pas cu pas. Nu
m-a impresionat decât la prima vedere, la ieşirea din parcare, când
speram să descopăr ceva interesant şi romantic, dar pentru mine nu
a fost astfel în ciuda faptului că era lăudat de antemergătorii
mei.
De
aici pornim către o altă destinaţie recomandată de ghidurile
turistice, spre Gordes. Setez GPS-ul cu direcţia dorită dar nu
anulez opţiunea de a merge pe cel mai scurt traseu. Atent la
indicaţiile lui, conduc pe un drum cu serpentine ce se succedau
rapid în timp ce urcam un deal, drum care se desprinde din cel
naţional. Deşi erau doar 13 km între Roussillon şi Gordes, mie
îmi trebuia rapiditate. Iar pitorescul drumului se transformă în
pitorescul situaţiei în momentele în care intru într-un micuţ
sătuleţ şi înaintez pe o străduţă ce devine tot mai îngustă,
atent să nu ating în stânga burlanele de scurgere a apei pluviale
iar în dreapta ghivecele cu flori de pe margine, şi ajung la
capătul unoe scări. Da, aţi citit bine, “scări”, iar vocea
celui care îmi coordona deplasarea din micuţa cutiuţă colorată
priponită pe parbriz mă sfătuia să continui încă vreo câţiva
metri pănă la intersecţie. Mă mir că nu ştia câte trepte am de
coborât!
Într-o
revoltă care nu îmi e caracteristică, am hotărât pe loc să nu
mă supun ordinelor, să opresc maşina care era echipată din
fabricaţie cu roţi şi nu cu picioare sau catalige, să cobor, să
evaluez situaţia şi locaţia. M-am întors, pe jos, la intrarea în
sătuleţ, am păşit vreo câţiva zeci de metri pe o altă „rue”
şi când am zărit indicatorul unei staţii de autobuz am răsuflat
uşurat: oricât de mic ar fi fost autobuzul sau microbuzul ce
circula pe acolo tot avea o dimensiune mai mare decât maşinuţa
noastră. Unde se strecura el, ne piteam şi noi.
Cu
sprijinul Adrianei postată în spatele autoturismului dau în
marşarier – noţiune care observ că e necunoscută celui pitit în
cutiuţa de pe parbriz – şi ies din fundătură sub privirile unor
tineri care, probabil, ne considerau iniţial posibili temerari în a
ne aventura cu maşina pe scări iar acum asistau dezamăgiţi la
întorsătura situaţiei care ne-ar fi putut transforma în subiect
al ştirilor locale.
Ne
continuăm drumul şi ne dăm seama că şoseaua naţională ocolea
larg dealul a cărui urcare ni s-a părut nouă pitorească iar
timpul pierdut a fost destul de însemnat.
Dar,
totuşi, eram în concendiu în Provence! Unde să te grăbeşti?
Ajungem
şi în Gordes, trecem pe lângă o parcare contracost aflată în
centru şi lăsăm maşina într-una gratuită situată mai sus. Dacă
Roussillon e roşu, Gordes e alb puţin murdar către un gri.
Luptându-ne cu furia unui vânt ce bătea foarte tare, ne plimbăm
puţin pe străduţe, cam 20 de minute şi am văzut mai totul. Cea
mai frumoasă imagine a localităţii o poţi vedea când o părăseşti
în direcţia Avignon. Chiar mi-a plăcut!
Numai
că nu am plecat direct spre fosta reşedinţă papală ci am făcut
o mică abatere din drum, de vreo 5 kilometri, pentru a ajunge la
Abbaye de Senanque, celebră pentru imaginea bisericii în spatele
lanului de lavandă. Lumea vine aici doar pentru pozele din spatele
abaţiei. Noi am făcut şi din faţă şi din lateral, am intrat şi
în biserică.
Plecăm
spre Avignon iar pe drum Adriana mă întreabă dacă mi-am bifat
toate obiectivele pe ziua de astăzi. Deşi răspunsul e negativ –
nu am ajuns în Isle sur le Sorgue – nu o mai supun încă unei
zile în care să ajungem târziu la hotel. Acolo unde, din
discuţiile cu recepţionerul, află că peste o oră începe meciul
Franţa – Elveţia iar ea crede că acesta este motivul pentru care
am renunţat la ultimul obiectiv turistic al zilei. Vai, şi eu
pentru a avea ea mai mult timp de odihnă la dispoziţie am tras mai
devreme spre locul de cazare!
Oricum,
ţin să-i mulţumesc încă o dată pentru răbdarea pe care a
avut-o şi stoicismul de a lupta cu oboseala pe parcursul întregii
călătorii!
Eu
aş fi vrut să urmăresc România – Albania, dar francezii dau în
direct meciul lor iar scorul partidei în care sunt implicaţi
tricolorii îl aflu din conversaţiile Adrianei cu prietenele din
ţară. Să te bată şi Albania ... Bine că mâine ne aşteaptă
Palatul Papilor şi Pont d Avignon. Staţi liniştiţi că nu mă
arunc de acolo pentru Tata Puiu şi ai lui!
Intrarea
la palat te costă 11 euro la care se adaugă încă 2 euro pentru
audioghid. Dacă optezi să stai şi pe cunoscuta jumătate de pod
poţi lua un tichet cu 5 euro sau să combini palatul cu podul pentru
13,5 euro.
Până
să scoatem cardul pentru a plăti intrarea, am fost nevoiţi să
parcurgem ritmul de melc al unei cozi mai mari de 30 persoane.
Înghesuială mare să calce lumea pe urmele papistaşilor! În
interior parcurgi camere, trezorerii, dormitoare, holuri înguste,
există şi o incintă rezervată evenimentelor culturale în aer
liber. Mi-a atras atenţia construcţia ingenioasă a gropile
folosite pe post de seif pentru a-şi piti tezaurul capii bisericii.
Şi am băgat de seamă că nu erau sărăntoci atâta timp cât erau
construite destule asemenea gropi.
Vizita
palatului ne-a luat aproximativ 3 ore – asta şi pentru că Adriana
citeşte toate tăbliţele din încăperi, nu se mulţumeşte doar cu
explicaţiile audioghidului, ba chiar cred că şi verifică
potrivirea spuselor acestuia cu notiţele din săli – timp în care
am inclus şi fotografiatul de la ultimul nivel cu tot ce se vedea în
zare. Inclusiv cu podul pentru care nu am mai plătit taxă
suplimentară doar pentru a ne plimba pe el.
Am
străbătut agale o grădină de lângă palat unde ne-am şi odihnit
picioarele înconjuraţi de un grup numeros de unguri – avea
naţionala lor meci prin apropiere cred -, am mai căscat ochii prin
centrul istoric al oraşului şi m-am îndreptat spre gara aflată în
apropierea parcării unde lăsasem mijlocul de transport. Aici aveam
să aflu că Avignon are 2 gări: una în oraş pentru trenurile
obişnuite şi alta la vreo 15 km pentru TGV-uri.
Neimpresionaţi
de capitala regiunii Provence (vreau să menţionez că sunt umilele
mele păreri cele exprimate aici şi nu intenţionez să le inoculez
celor care s-ar putea să le citească sau să intru în polemici cu
cei care au alte opinii), plecăm către Cap d Agde, staţiunea în
care sperăm să ne mai tragem sufletul, să ne şi odihnim şi face
plajă.
Alegem
drumul prin Saint Remy de Provence şi nu avem de ce regreta. Ne
oprim în această localitate cu uliţe foarte liniştite şi
tihnite, cu trecători care nu ştiu ce e aceea grabă. Am avut
ocazia să văd, în sfârşit, căsuţe cu obloane albastre tipice,
în imaginaţia mea, caselor provensale vechi. Recomand să vă
opriţi aici dacă sunteţi prin zonă.
Avem
de parcurs încă vreo 170 km până la destinaţia finală a zilei
de astăzi. Nu îi străbatem încontinuu ci ne oprim la un stand al
unui fermier local de unde ne facem câteva provizii de fructe
proaspete şi o sticlă de vin din podgoriile alăturate pentru a o
sorbi diseară.
Traversăm
Parcul Naţional Camargue cu ochii după flamingo roz şi cai
sălbatici. Nu vedem niciun specimen din fuga maşinii şi ne
propunem să revenim într-una din zilele viitoare. Dar planurile
noastre legate de această rezervaţie ne sunt date peste cap de o
domnişoară drăguţă angajată a Oficiului de Turism din staţiune,
care ne aduce la cunoştinţă faptul că rarele păsări îşi au
casa în Camargue doar până la începutul lui iunie. Probabil că
acum, în 22 iunie, cuiburile lor au obloanele trase iar locatarii se
vor întoarce în sezonul viitor.
Drumul
dintre Sete şi Cap d Agde este unul dintr-acelea care îmi vor
rămâne pe veci în memorie: un petec de pământ lat de câţiva
zeci de metri – cât să încapă o bandă pe sens şi puţină
plajă în stânga – lung de vreo 14 km care desparte Marea
Mediterană de o lagună, Etang de Thau. Din Sete ne-a lăsat de
izbelişte GPS-ul şi noroc că primisem de la Cosmina, foarte
prevăzătoare, la plecarea din Enfonvelle o hartă a staţiunii Cap
d Agde şi instrucţiuni cum să ajungem la garsoniera lor care ne va
fi reşedinţă pentru 5 zile. Astfel, din aproape în aproape, pe
bâjbâite şi câteva treceri prin apropierea intrării în cartier,
am ajuns.
Înştiinţată
din timp de itinerariul şi destinaţiile acestui concediu, soţia
îmi trimite prin aprilie un email extrem de scurt, din trei cuvinte
şi un semn ortografic: “Aici mergem noi?”, având anexat un
material despre staţiune. Instantaneu am avut în faţa ochilor
chipul ei şi expresia şocată care i-l acaparase.
Intrase
pe internet iar la o căutare a Cap d Agde poţi lesne afla că
aceasta reprezintă paradisul european al nudiştilor. O liniştesc,
îi aduc la cunoştinţă că există şi alte plaje, magazine,
hoteluri şi restaurante în afara celor din Naturist Village,
locaţia exclusivistă a celor care preferă înnegrirea cu
ultraviolete a întregii pieli, adepţi parţiali ai celebrului
slogan „liberte, egalite, fraternite” şi anume ai egalităţii
în materia lipsei totale a rufăriei pe trupurile lor.
Dacă
în unele părţi există plaje pentru nudişti, aici autorităţile
franceze au hotărât să le ofere pasionaţilor un sat întreg în
care pot locui aproximativ 40.000 de turişti, toată lumea – de la
oaspeţi la angajaţi – fiind, obligatoriu, dezbrăcată. Ca o
concesie, în serile mai răcoroase se permite acoperirea trupurilor
cu un voal, dar transparent şi acela.
Ai
şi un avantaj pentru serile petrecute în cluburi: trebuie să îţi
faci probleme doar în privinţa aranjării părului – ei, nu fiţi
deocheaţi acum! – nu şi a ţinutei vestimentare.
Parcă
aş vrea să particip la un joc în care să fie pedepsit perdantul
cu găsirea unui cuier, şi acela musai cu picior... Ar fi o cruntă
caznă! Iar la jocurile de noroc nimeni nu poate scoate asul din
mâneca!
Aici
ar fi de mers cu Wizzair, companie la care ai dreptul doar la un
minuscul bagaj de mână în cabină. Iei ceva pe tine în avion,
actele şi banii în borseta acceptată, ajungi la intrarea în satul
idilic, laşi tot ce ai purtat până acolo la poartă, petreci iar
la plecare te îmbraci şi îmbarci către casă.
Încerc
să îmi imaginez un echipaj de poliţie în exerciţiul funcţiunii
patrulând cu staţia de emisie şi bastonul din dotare atârnând...
Cealaltă
parte a staţiunii, cea dedicată oamenilor cu veşminte, este foarte
mare şi total necunoscută pentru mine până la creionarea
concediului. Nu are anvergura celor de pe Coasta de Azur însă, deşi
ne aflăm în extrasezon, e plină de turişti, majoritatea în
vârstă şi părinţi cu odrasle preşcolare. Probabil că
beneficiează şi ei de programe guvernamentale. Apa e rece încă,
ne întâmpină cu doar 16 grade, la tot pasul există panouri cu
explicaţii referitoare la temperatura apei şi a aerului,
actualizate periodic la interval de 2 ore, grupuri sociale gratuite
foarte curate şi duşuri la intrările pe plaje. Plajele sunt late,
curate, cu un nisip foarte fin. Mai sunt de menţionat enorm de
multele locuri de parcare
Prima
zi de şedere, prima surpriză plăcută: Fete de la Musique! Pe
faleză şi puţin spre interiorul staţiunii sunt amplasate scene pe
care se avântă în exprimări tot felul de muzicanţi sau
instrumentişti. La una dintre acestea, un grup alcătuit din vreo 40
de persoane de vârsta a treia au cântat mai bine de o oră cu o
veselie şi plăcere molipsitoare pentru privitori. În România
asemenea persoane erau parte a “lotului Catena” şi contribuiau
la profitul farmaciei. Iar aici contibuiau benevol la reuşita unor
programe artistice spre bucuria şi amuzamentul celor prezenţi la
relaxare.
Dacă
tot am amintit de un lanţ farmaceutic, simt nevoia să vă fac
cunoscut că prin periplul acesta am văzut destul de puţine
farmacii prin locurile vizitate comparativ cu ceea ce se întâmplă
în ţara noastră şi am sumbra convingere că ai noştri guvernanţi
şi responsabili din domeniul medical sunt direct cointeresaţi
material în promovarea îndopării cu medicamente în detrimentul
unor programe care să încurajeze terapia menţinerii sănătăţii
prin mişcare şi exerciţiu fizic.
Suntem
o ţară în care reclamele la medicamentele contra diareei se succed
şi la interval de 2 minute, aşa cum personal am constatat în ziua
de 30 iulie 2016 la Radio Magic în intervalul orar 12.50 – 12.52.
La
finalul programului veselului grup, am făcut o plimbare pe faleză
şi am întâlnit un grup de muzicanţi africani ce defilau în ritm
de tamburine - bărbatul - şi în pas de dans - două superbe doamne
echipate doar puţin mai mult decât cei din Naturist Village.
Am
admirat o panoramă splendidă cu micuţul Fort de Brescou în
asfinţit apoi am revenit în centrul staţiunii unde, în bătătura
unei terase, amatorii de jazz ascultau piese favorite şi se delectau
cu un pahar de băutură fină. Ceva mai încolo ne atrăgeau
sunetele disco. Pe scenă cânta ABBASTORY, formaţie compusă din 4
persoane având etatea binecunoscutei trupe suedeze, iar în faţa
acesteia era plin de fani cam de acelaşi leat. Publicul se simţea
excelent, dansa, făcea valuri, se unduia. Dacă vedeam aceste
mişcări a doua zi, singulare, aş fi crezut că se datorau
sciaticii, spondilozei sau altei asemenea afecţiuni. Să nu se
creadă că am ceva împotriva persoanelor vârstnice, că îi iau în
derâdere. Nu!! Au fost super simpatici şi mi-aş dori să ajung la
bătrâneţe ca a lor.
Era
ora 23 şi nu se dădeau duşi la culcare! Cereau bisuri pe bandă
rulantă spre încântarea vizibilă a artiştilor. Nu mă vedeau
dansând într-o piaţă publică vreodată, dar atmosfera creată de
ABBASTORY a fost extrem de propice unei manifestări ce implica
dansul şi mi-am invitat soţia la dans sub clar de lună pe
acordurile piesei “The winner takes it all”, piesa mea favorită
în materie de muzică.
A
doua zi dimineaţa, la 8.45 când am ieşit să cumpăr nişte
baghete proaspete pentru micul dejun, era amenajată deja o piaţă
locală pe locul zbenguielii de aseară. Când s-au şi organizat
atât de perfect toate activităţile? Cine e răspunzător pentru
metronomul activat?
În
Franţa nu se prea consumă pâine. Acolo la loc de cinste sunt
baghetele şi produsele de boulangerie, iar în acea dimineaţă
le-am servit cu porţii din mâncărurile gătite în piaţă, foarte
îmbietoare pornind de la miros, culoare şi prezentare.
Ziua
de astăzi e destinată unei incursiuni în cunoscuta fortăreaţă a
catarilor, Carcassonne, aflată la 112 km distanţă de noi. Drumul e
printre vii. Ca o sumedenie de alte drumuri din această ţară. Am
putut constata, urmărind multitudinea de indicatoare către crame în
care puteai pune limba pe licoarea obţinută dar să o şi cumperi
dacă papilele tale gustative erau entuziasmate, că prorietarii nu
deţin loturi foarte mari de viţă de vie, cum ar fi la noi cei de
la Jidvei sau Cotnari. Sunt podgorii mai mici, de aici cred că şi
numeroasele soiuri şi denumiri franţuzeşti pe care le poţi
observa în Carrefour sau Hyper U, unde la sectorul dedicat
vinurilor, pur şi simplu te rătăceşti între sticlele stivuite pe
lungime şi înălţime. E grea alegerea unuia întrucât e afectată
şi influenţată ba de forma sticlei, ba de etichetă, ba de
culoarea vinului, ba de anul provenienţei. De preţuri nu pomenesc
deoarece concediul din anul acesta nu a fost programat pentru
memorarea lor ci pentru destindere.
Nu
recomand vreunul anume ci doar vreau să alegeţi altele decât cele
gustate de noi şi să ne împărtăşiţi părerea. Ce am sorbit în
primele două zile şi ne-a plăcut au fost un „L estabel” de
Languedoc şi un „L or des Sables” de Camargue şi îmbuteliat de
monsieur Barbier în crama lui din fundul podgoriei.
Ajuns
în Carcassonne lăsăm maşina într-o parcare subterană în
centrul oraşului dar pentru cei mai puţin familiarizaţi cu mersul
pe jos le transmit că pot parca şi în apropierea cetăţii. Noi nu
am dorit să rămână în soare câteva ore până ce vom descoperi
ce au construit catarii. Şi au construit o cetate de te minunezi de
priceperea şi ingeniozitatea lor! Costă 8,5 euro să intri în
inima cetăţii, iar fără a te scotoci de mărunţiş prin buzunare
te poţi plimba şi imortaliza prezenţa pe străduţele înguste, cu
aer medieval, atent doar să nu dai vreun brânci altui turist gură
cască ce ţi-ar putea bara, involuntar, înaintarea spre
descoperirea vechiului aşezământ uman.
Am
intrat prin poarta la care stă de strajă statuia doamnei (sau mai
bine zis mademoisellei) Carcas, femeia care a dat alarma în cetate
şi a zădărnicit astfel asaltul asediatorilor. Se pare că în
vremurile mai îndepărtate femeile franceze erau mai vigilente şi
curajoase decât bărbaţii, dacă o punem la socoteală şi pe Ioana
d Arc.
Drumul
spre centru aşezării urcă pe o străduţă îngustă pe ale cărei
laturi sunt magazine de tot soiul, iar unele – cel de biscuiţi şi
cel de dulciuri, în special – m-au determinat să apăs butonul
aparatului de fotografiat continuu pentru a-mi ţine degetele ocupate
şi să nu o ia razna prin aranjamentele meticulos prezentate. Vă
spun sincer că, beneficiind de bunăvoinţa şi spiritul comercial
local, poţi să te dedulceşti gratis cu multe de pe acolo. Pentru a
nu se simţi ofensaţi patronii, nu am fost prea categorici în
refuzuri, iar gestul nostru a primit drept răsplată degustarea unor
fineţuri în materie e ciocolată şi bomboane.
Priviţi
doar poza prezentată drept argument, iar dacă sunteţi sinceri cu
voi şi negaţi că vă stârneşte pofta, atunci sfaturile
doctorului care vă tratează de diabet şi-au găsit destinatarul
perfect iar producătorul de insulină icneşte de necaz.
Am
părăsit incinta de apărare după vreo 2 ore de preumblări,
adevărat tonifiant pentru menţinerea gambei la supleţea nativă,
şi am pornit către Cap D Agde, cu o scurtă oprire în Beziers de
unde nu am rămas decât cu imaginea sublimă a interiorului
Catedralei St. Nazaire şi cu multitudinea de umbrele colorate şi
suspendate ce acopereau străduţele centrului istoric, aspect care
conferea o notă de identitate aparte oraşului.
Următoarele
două zile au fost dedicate relaxării, plajei şi cumpărăturilor.
În
prima dintre acestea am făcut un tur al întregii aşezări
turistice şi vă pot spune că am văzut sute, dacă nu peste o mie
de ambarcaţiuni nautice mai mici sau mai mari, mai rudimentare sau
mai elegante, albe sau viu colorate ancorate pe toate cheiurile –
şi sunt o grămadă de cheiuri la cât de mari se prezintă
golfurile şi cum e configurată staţiunea. Erau şi panouri ce
afişau anunţuri de vânzare. De curiozitate, am luat toate aceste
anunţuri la rând (am avut timp, doar îmi făceam plimbarea pentru
inhalarea aerosolilor) şi am remarcat că cea mai costisitoare putea
fi a ta pentru 975.000 euro. Ceva mai puţin în situaţia unui bun
negociator, cred.
Ne-am
simţit foarte bine aici la mare dar vine timpul să părăsim zonele
calde şi însorite, excelent remediu după săptămâna anterioară
de ploi şi vreme rece. Deja vineri seara constaţi că aleile au
devenit mai neîncăpătoare, locurile de parcare găzduiesc mai
multe autoturisme, terasele restaurantelor sunt mai pline şi nu poţi
să nu te gândeşti cum va fi în plin sezon aici. Furnicar, după
spusele prietenei mele.
Sâmbăta
dimineaţa pornim la drum şi avem de mers 640 de kilometri până la
Orleans, spre privirea dezaprobatoare a Adrianei.
Dacă
până acum nu am călcat pe autostradă, astăzi oferim un regal
Polo-ului şi parcurgem vreo 300 de kilometri pe A75, una dintre
puţinele gratuite din Franţa.
Prima
oprire o avem la Millau pentru a admira o construcţie care m-a
impresionat din momentul în care a prezentat-o Emanuel Terzian la
Eurosport în Turul Franţei: viaductul. Şi nu oricare, ci cel mai
mare viaduct din Europa inaugurat în anul 2004. Pentru a avea o
imagine asupra grandorii întregii construcţii e nevoie să
părăseşti autostrada luând-o către satul Millau şi să parchezi
într-un loc special amenajat pentru privelişte. E impresionant ce
uşor poţi trece cu maşina pe deasupra unui sat şi a unui râu! Şi
unde au ridicat oamenii ăştia autostrada! Iar noi nu putem face o
porţiune pe loc drept! Ca să treci viaductul trebuie să plăteşti
o taxă de 7,5 euro. Probabil pentru recuperarea costurilor extrem de
mari.
Continuăm
drumul cale de încă sute de kilometri şi ne apropiem de Bourges,
destinaţie aleasă ca punct intermediar datorită catedralei
construite aici. De la fix 12,5 km de centrul oraşului venind
dinspre Clermont Ferrand, cu ochii pironiţi pe GPS, se arată
vederii impunătorul edificiu. E simplu să te ghidezi de acum.
Ca
o persoană care a văzut şi intrat în multe dintre astfel de
construcţii, Adriana o consideră între cele mai frumoase privită
din exterior. Nu-i fac o descriere, vă spun doar ce m-a impresionat
şi pe mine: privind-o din interior înălţimea – de 37 metri - şi
acurateţea liniilor arhitectonice iar din exterior forma şi parcul
prin care treceai pentru a intra (trasat, aranjat, tuns şi pigulit
la mare artă).
Nu
ştiu, am avut noi noroc cu carul sau în Franţa au loc fel de fel
de serbări locale. Cert e că în după amiaza sâmbetei în care ne
propusesem să vizităm Bourges-ul, edilii locali tocmai programaseră
desfăşurarea tradiţionalei curse de agregate propulsate doar prin
forţa împingerii manuale pe o pantă înclinată. Cred că aproape
toată populaţia oraşului era ieşită să participe la serbare.
Noi am remarcat în primul rând faptul că, iarăşi, accesul spre
zona centrală era interzis. După ce am parcat pe unde am găsit
loc, am pornit per pedes spre locul de unde izvora hărmălaia şi am
ajuns într-o zonă rezervată caruselelor, maşinuţelor şi meselor
unde se servea mâncare şi bere. Am simţit că ceva nu e în
regulă, raportat la serbările de la noi: lipsea sfârâiala şi
mirosul mititeilor!
Vedem
în stânga noastră cordoane de populaţie aliniată, cu braţele
ridicate şi distingem vocea unui crainic care prezenta concurenţi.
E concurs sporiv, e pentru mine îmi spun şi îmi îndrum consoarta
spre originea vuietului. Ce credeţi că văd beneficiind de
înzestrarea nativă care îmi permite să arunc privirile peste cei
din faţa mea? O cursă haioasă de vehicule nostime construite
manual de pasionaţi auto. Fără motorizare, împinse de pe podium
de un echipaj care apoi se arunca în interior aidoma celor de la
cursele de bob pentru a obţine un timp care să le permită
calificarea în faza finală, prilej de recunoaştere şi mândrie
locală.
Învăţat
cu cozile regimului de 27 ani apus, dau din coate pentru a permite
soţiei să ocupe un loc mai în faţă astfel încât să poată
vedea şi ea tortul, tomberonul, viespea şi puzderia inimaginabilă
a creaţiei umane aşezată pe patru roţi şi care o iau la vale
spre amuzamentul spectatorilor. Apoi concurenţii sunt tractaţi la
boxe de o maşinuţă electrică şi aşteaptă ordonaţi a doua
manşă a calificărilor.
Încântaţi
de ce se poate organiza pe alte meleaguri, pornim spre boxele
concurenţilor. Te aflai la o miniaturală cursă de Formula 1,
participanţii aveau separeuri pentru ultimele retuşuri dinaintea
startului sau pentru a se fotografia pruncii cu amuzantele piese de
concurs. Dacă vă închipuiţi că exagerez compararea, apoi să
ştiţi că erau prezente şi domnişoarele care ţin umbrela unui
Jenson Butonn sau Fernando Alonso. Exista până şi un stand de
verificare tehnică oficială a minilimuzinelor participante.
Nu
puteau lipsi de la aşa un evenimet cunoscuţii constructori auto
francezi, Peugeot expunându-şi cel mai nou model SUV iar Renault
ceva piese asupra cărora, sincer, nu m-am aplecat să le aprofundez.
Oricum, în Otopeni ne aşteaptă de 2 săptămâni un Peugeot.
Lăsăm
ierarhizarea clasamentului final în seama organizatorilor şi ne
îndreptăm spre Orleans, locul ultimei noastre cazări înainte de a
preda lui Remus maşina la termenul convenit. Deşi aş mai fi
întârziat încă o zi, dar a fost prea domn pentru a nu mă ţine
de cuvânt.
Pe
ce drumuri am circulat şi astăzi! Fără a exagera deloc, am condus
şi porţiuni mai lungi de 5 km în linie dreaptă, doar urcuşuri şi
coborâşuri line, fără nevoia de a mişca volanul.
Trecem
prin sătuleţe cu un aspect foarte ordonat şi îngrijit, peluze
proaspăt tunse şi ronduri de flori multicolore, zici că erau
antrenaţi proprietarii în întrecerea capitalistă a celei mai
frumoase grădini.
Pe
ultima parte, drumul trece printr-o pădure, din când în când se
văd porţi de acces iar uneori câte o mică imagine, surprinsă cu
coada ochiului, a reşedinţelor perfect încadrate în natură ale
unor potentaţi francezi.
În
străbaterea sutelor de kilometri ce au compus distanţa parcursă
astăzi am luat o hotărâre pe care am suspus-o aprobării soţiei:
să ne abatem în ultima zi de la traseul iniţial, să renunţăm la
vizitarea Parc Floral de la Source din Orleans aflat la 2 minute de
hotelul special ales de acasă în acest sens, la vizitarea
Orleansului şi a Amiensului cu a sa impunătoare catedrală - pe
care o văzusem doar de la distanţă în precedenta noastră vacanţă
din Franţa – şi a Festivalului L hortillonnage programat a
încânta privitorii în acel week-end în detrimentul a două
castele de pe Valea Loirei. Adriana urma să aleagă între Sully şi
Chateneauf sur Loire aflate de-a stânga noastră şi Blois cu
Chambord din dreapta. Rămân ultimele două, cu recenzii mai bune
scrise de înaintaşii mei prin aceste locuri.
Pornim
într-o duminică dimineaţa de la Orleans la Chambord şi conduc
aproape doar prin pădure, printr-o impresionantă desfăşurare de
ciclişti care se deplasează în grupuri variind de la 2 la peste 20
membrii (am întâlnit şi solitari). La ce rang a ajuns sportul
amator într-o ţară civilizată! După atâta traseu în maşină
abia aştept şi eu să mă urc pe bicicleta de acasă şi să
pedalez!
Intrăm
pe Domeniul Naţional Chambord, nu pur şi simplu la Castelul
Chambord. Şi chiar te simţi ca pe un domeniu regal, de la drumul
prin pădure până la rânduirea copacilor, a cărărilor şi
aleilor, totul are aerul că ar aştepta vreun cap încoronat să se
ivească în această duminică. Toate autoturismele se lasă în
parcare contra a 6 euro, indiferent cât durează preumblarea
ocupanţilor pe acolo. Cei care se preocupă de cronometrarea şi
stabilirea unei medii a turului de castel şi a împrejurimilor au
afişat la intrare că o vizită medie durează aproximativ o oră şi
jumătate, iar una mai aprofundată se mai lungeşte cu încă 30
minute. Se pare că nu au luat în calculul acestor durate estimative
şi termenul “aprofundare” raportat la soţia mea, caz în care
media ar fi crescut simţitor întrucât am intrat la 10:45:59 şi am
părăsit parcarea – conform tichetului – la 14:08:55.
Ca
să aveţi o minimă percepţie a interesului manifestat de Adriana,
gândiţi-vă că a citit aproape toate explicaţiile şi etichetele
obiectelor ce se regăsesc în camerele, debaralele, holurile şi ale
altor acareturi situate pe cele 3 paliere ale castelului pentru a
cărui vizitare am lăsat la intrare 11 euro de persoană.
Dar
castelul e frumos, foarte aerisit pentru turişti şi foarte
accesibil. După vizionarea unui film de vreo 20 minute într-o sală
cu un ecran imens pentru subtitrare în franceză şi alte 4 infime
pentru engleză, spaniolă, germană şi italiană ne-am făcut o
părere despre originea, persoanele şi personajele care s-au
perindat cu mult înaintea noastră şi cu ocupaţii mai concrete
decât zgâiatul ochilor pe pereţi şi la piesele de mobilier. De
acest castel se leagă şi numele Regelui Soare al Franţei, care l-a
descoperit în urma unei invitaţii pentru ca apoi să îşi petreacă
vreo 8 ani vacanţele pe acolo.
De
asemenea, Leonardo da Vinci este pomenit pe aici, presupunându-se că
ar fi contribuit la definitivarea unor planuri arhitecturale, printre
ele regăsindu-se şi impunătoarea scară dublă centrală.
În
periplul nostru ne sar în ochi dimensiunea mică a paturilor –
unde făceau oare oamenii nebunii? -, cărţi de joc, zaruri, piese
precursoare ale jocului de table, toate aranjate în sala de jocuri.
În
sala de vânătoare sunt expuse trofee provenite din diverse colţuri
ale Europei. În sfârşit, sentimentul naţional este gâdilit
plăcut prin faptul că cele mai mari capturi prezente acolo provin
din Transilvania.
Am
apreciat în mod deosebit bucătăria cu vase de cupru expuse de
aveai impresia că bucătarul abia aşteaptă primirea unei comenzi
din partea vreunui senior şi poziţionarea perfect simetrică a
structurii castelului, conceput parcă în oglindă, pornind din
centru către N-S şi E-V.
Ieşim
din castel şi străbatem puţin din domeniu. Au loc spectacole de
cai pentru care e nevoie să achiţi 22 euro iar pentru vizitarea
manejului doar 13,50 euro.
La
intrarea de lângă casa de bilete există o toaletă pentru a cărei
folosire laşi jos 0,5 euro. Mai răbdaţi căteva minute, în castel
e gratis.
Chambord
rămâne în urmă şi continuăm traseul pe Valea Loirei spre Blois.
Catedrala apare maiestuos peste râu, vizibilă de la o oarecare
distanţă. Însă pentru castel, sfatul meu e ori să veniţi
înainte de Chambord, ori nu mai veniţi dacă aţi apucat să
treceţi pe acolo.
Din
Blois am rămas cu imaginea mutrelor pleoştite ale francezilor de pe
terase, al căror chip fusese întunecat de golul din minutul 4 al
irlandezilor în meciul din optimi. Dar au câştigat cocoşii în
final ...
Din
motive ce ţin de timp şi de faptul că seara eram aşteptaţi la
masă, din Blois am continuat pe autostradă. Şi constatăm că e
foarte scumpă! Blois – Paris 16 euro (180 km) şi Paris –
Bethune 20 euro (200 km). Urmând autostrada am ajuns pe Bulevard
Peripherique taman prin centrul Parisului şi am avut posibilitatea
să revedem – de data asta de la o oarecare distanţă – Tour
Eiffel şi Catedrala Sacre Coeur.
Ajungem
seara la Remus şi îi predăm maşina cu 3.590 km în plus faţă de
cât avea când am preluat-o. Aceasta a fost distanţa parcursă, cu
un consum mediu de aproximativ 5% motorină. Şi că veni vorba de
combustibil, vă sfătuiesc să alimentaţi în preajma magazinelor
universale, cel mai mic preţ plătindu-l la Intermarche, 1,15
euro/litru.
Referitor
la respectarea vitezei, în Franţa nu se aplică toleranţa de 10
km/h ca în România. Am primit acum 3 ani amendă 45 euro pentru că
circulam cu 74 km/h pe o porţiune cu restricţie de 70 km/h.
Dar
sunt domni, părerea mea! Te avertizează cam în proporţie de 80%
din cazuri că urmează zonă cu aparate radar. Restul de 20% trebuie
să le eviţi tu pentru a nu plăti bani frumoşi. O singură dată
am observat un jandarm cu un “tun” care pândea apariţia unui
vitezoman.
Înainte
de întoarcerea în România ajungem şi în Parc Natural d Olhais,
considerat cel mai mare din Europa, cu terenuri de volei, baschet şi
fotbal suspendate, ceea ce nu mi-a fost dat să văd până acum.
Totul pornise de la o discuţie cu Remus referitoare la baze
sportive, iar el ne-a dus să vedem şi aceste arene...
Am
avut 16 zile foarte frumoase, dar şi obositoare.
Am
vizitat multe locuri minunate, dar au rămas şi altele pentru mai
incolo.
Am
fost a treia oară în Franţa, dar mai vreau. O consider cea ma
frumoasă din Europa.
Deocamdată,
pentru la anul am luat bilete de avion pentru un concediu în Scoţia.
Bineînţeles în luna iunie, perioadă în care ziua este cea mai
lungă şi îţi permite să explorezi ore în şir.
Mergem
pe urmele lui Ivanhoe...
Higlands,
nu ne întâmpina cu prea multă ploaie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu