Dacă ieri am pus în discuție statui cu zei și nimfe, sfârșitul- ca un rug al vanității, ori dizertații despre eternul feminin (în splendoarea de le făcuse Mama lor, natura) ei, azi vom discuta... cam tot pe-aceeași temă, dar cu alte perspective și prin filtrul altor simțiri artistice. Galeriile Ufizzi- etajele palatului cu nestemate din orașul Medici-lor, sunt cele de lângă Arno, practic lipite de Ponte Vecchio, căci apendicele lor e Coridorul Vasari, cel plin cu tablouri exclusiviste, ce fusese gândit ca spațiu secret de refugiu spre Palazzo Pitti, dinspre cel Vecchio. E printre cele mai valoroase din lume, au mai toți granzii italieni: Botticelli, Rafael, Tiziano, Caravaggio, dar și surprinzătorii (ca pictori) Leonardo da Vinci și
Michelangelo.Chintesența artei florentine, cu cei mai de seamă reprezentanți ai Renașterii – la ea acasă, e presărată ici-colo cu statui din perioada imperială, ale primelor secole. Dar cum v-am învățat deja, nu vă vorbesc despre lucrurile consacrate, pe care le cunoaștem în mod direct din prezentări diverse, ci,ceea ce mi s-a părut mai altfel.
Lăsăm lucrări celebre, precum Familia Sacră, Buna Vestire, Adorația Magilor, chiar și Primăvara, spre simplă admirație.
Avem azi tema Zeului Pan, cel ce fugea să-i strice fecioria nimfei Syrinx, iar azi e păcălit, în goana-i nebună, de ceea ce era deja tabu in Medieval: căci are o surpriză mare – era Hermaphroditos, frumosul, ori frumoasa, că nici el nu știa prea bine. E rodul iubirii dintre Hermes și Afrodita, de aici și numele (unit asemeni dualității lui ulterioare), care acum i-ar zice, androgin. Mitologia greacă împrumutase artei romane ,nu doar mituri, ci și metehne, căci astfel devenise Hermaphroditos popular, de la băile mixte, care marcau faptul că se amestecau opusele simțiri, de-a valma, până la decorarea frumoaselor vile dezgropate din cenușa Vezuviului, la Pompei. Căci decadența imperiului permitea orice, când împărații buni erau puțini, iar excesele erau regulă. Până și Pan pare surprins, căci tânăra pe care-o alerga ,lăsă să-i cadă mantia, lăsând la vedere, zona ascunsă, privirilor străine, deci emoția e cea desprinsă-n marmura rece.
Schimbăm registrul, o admirăm pe Venera (Venus /Afrodita), zeița ce se-ntrupează din spuma mării, pe undeva pe-un țărm din Cipru, ca o perlă, din scoică, de astă dată din aur. Botticelli e fan blonde, veți observa părul de aur pur,la toate personajele de sex frumos. Cum nu avem reprezentarea fotografică a zeităților din mitologia greco-romană, ne lăsăm amăgiți de buclele lungi, strălucitoare, din tempera pe in, protejată în spatele unei sticle dure. La cât e de frumoasă nu-i de mirare că l-a zămislit pe Cupidon, cel ce ne săgetează cu arcul dragostei la prima întâlnire. Dacă-i dragoste la prima vedere, pesemne că i-a nimerit pe amândoi, cei întâlniți.
Ce martori mai frumosi la întruchiparea zeiței frumuseții decât Zephir, ce-i suflă trupul cu putere, agitându-i părul, ca s-o usuce de spumă-nvolburată, și Aura, briza marină ce-o poartă cetinel, în scoica, precum nava ce o va duce la uscat! Acolo o așteaptă una din nimfele Ora (Horai), ce ține anotimpurile în schimbare, și încercăm s-o identificăm, în cealaltă lucrare – Primăvara (cu greu, căci toate seamănă ca două picături).
În tema vanității, privită ca o alegorie de Antonio de Pereda, pictura în ulei ne stârnește imaginația, călcând accelerația la limite. Avem tot ce ne putem dori – chiar lumea toată (globul pământesc), doar viață nu rămase. Cortina încă nu căzuse, actorii însă nu-s, iar îngerul ce ne îmbie să alegem, are un mesaj subtil – ce faci cu totul, când toate sunt deșertăciune, când sufletul, firav, ca palida adiere a unei dimineți văratice, nu-i în stare să ridice-n înalt nici propriul trup, lăsându-l pradă deznădejdii?!?!? Aveam pe masă timp, dar și el a-nghețat, , asemeni chipului suav al dragostei,rămasa-n poză doar, sau ca și chipul celui din monede, ori medalii. Știința lumii, toată, credința din biserici, armura și pistolul ce îl ținuseră viu, trofeele în țeste ale dușmanilor avuți în cătare, rămân de-acum doar amintiri și vise.
Că-n rest, rămâne arta, cum a rămas de-a pururi Ariadna, în patul ei de marmură, ori Regele Midas din perete, înconjurat de Suspiciune, Ignoranță și Furie, având de-a face cu Calomnia, ce se detașase de Adevăr și așteptând Spovedania. Cert lucru- de multe ori rămân uimit, la propriu – nu ca Medusa ce-și pierduse capul plin de șerpi, înainte de a-l prinde pe Perseu în mreje, spre a-l transforma în stană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu