Cum se mananca in Paradis?

de Paul Drosu

      PARADIS, PARADIS, dar chiar si in Paradis ti se face foame… :D Dupa cum spuneam ieri, prea multe fotografii (inclusiv de ale mele) sunt doar cu peisaje, fara locuitorii unei anumite tari/zone in ele. Si astazi, incerc sa "repar" un pic acest lucru, cu o fotografie din locul pe de Pamant care se apropie CEL MAI MULT de notiunea de PARADIS – Polinezia Franceza. <3<3 <3 Puteti avea totala incredere in aceasta afirmatie a mea. 

In fotografie, cei doi prieteni polinezieni ai nostri tocmai se ocupa de pregatirea "gratarului" in salbaticie, fara fasoane, fara mese, scaune, furculite, cutite, farfurii…si fara nici un om pe zeci de km2 in jurul nostru! Focul si jarul se fac din "copra" (coaja polivalentelor "nuci de cocos") si din bucatile de crengi si coaja de palmieri gasite pe jos. Pe gratar se prepara in special peste – deliciosul "mahi-mahi", ton, diversi pesti de recif, dar si taro (un rizom ca un fel de cartof), delicioasele banane de Tahiti (Mei'a), specifice insulelor polineziene si care se consuma coapte. Pe gratar au "preparat" chiar si ceva "dulce" – un desert din nuca de cocos proaspat rasa, cu vanilie (vanilie de Tahiti, evident, cea mai rara si mai parfumata vanilie din lume!) si alte cateva ingrediente, in frunza de bananier. "Platoul" pe care se servea pestele era format dintr-o frunza de bananier, iar "farfuriile" ni le-am "construit" singuri, cat timp se facea gratarul, din frunze subtiri si lungi de palmier, pe care le-am impletit, fiecare cum a reusit, mai bine sau mai rau, dupa o tehnica aratata de prietenii nostri polinezieni. Mai trebuie sa va spun cat de
fenomenal de buna este o astfel de masa? :D 

Sa nu credeti cumva ca dupa noi a ramas vreo picatura de mizerie… Paradisul trebuie sa ramana neatins, iar polinezienii cred ca sunt poporul care tine cel mai mult la prezervarea si protectia Naturii pe insulele lor minunate. Asa ca putinele resturi de peste ramase s-au descompus "natural", hranind puii de rechini, iar putinele elemente nedegradabile – pungi, pahare de plastic etc., au fost adunate cu grija de catre toti si luate inapoi cu noi. Ba chiar am re-verificat de doua ori sa nu mai fi ramas ceva. Cand am plecat, singura urma ramasa a trecerii noastre vremelice prin aceasta frantura de Paradis a fost micuta vatra a gratarului, bine stinsa si folosita, de altfel, de catre prietenii nostri polinezieni de fiecare data cand vin in acest loc. Polinezia Franceza, datorita distantelor imense fata de masele continentale si, implicit, numarului foarte mic de locuitori si de turisti, nu are (si sper ca asa sa si ramana) aceasta problema a GUNOIULUI, atat de acuta (cronicizata chiar) in multe, foarte multe alte zone tropicale si ecuatoriale din lume, in special in cele insulare, cum ar fi in sud-estul Asiei, in Maldive (chiar am si pus zilele trecute o poza cu Thilafushi – insula gunoiului din Maldive, de care turistii sunt tinuti departe) sau in Caraibe/Antile, de unde este extrem de dificil sa se scape de gunoi eficient si ecologic si sa fie si acceptabil din punct de vedere financiar. Sutele de mii sau milioanele de turisti care vin intr-un an in insulele dintr-un arhipelag, rareori se gandesc ce se intampla cu resturile si deseurile ramase de pe urma lor. Iar de foarte multe ori, aceste deseuri ajung, incet-incet, sa sufoce acele insule… s-ar putea vorbi mult si poate chiar o sa mai vorbim despre asta.