de Marian Lisu
Suntem acum în curtea primilor Basarabi, în centrul de putere feudală din zona muntenească, unde aflăm unul dintre cele mai elocvente exemple ale artei bizantine, cel mai însemnat al valahilor.
Complexul Curții Domnești e vechi de opt secole, în spatele unor ziduri de bolovani de râu, printre care s-a tencuit cărămidă, găsim casele lui Basarab I și a lui Neagoe Basarab. Nicolae Alexandru și Vladislav Vlaicu au și ei contribuție însemnată, pe vremea celui din urmă fiind realizată fresca unicat.
Biserica, în cel mai pur stil bizantin, are hramul Sfântului Nicolae Domnesc, spre a o deosebi de biserica San Nicoară (denumirea populară a sfântului preaiubit, devenit patron spiritual al Curții de Argeș), care se păstrează în ruină, pe culmea dealului din proximitate.
Datarea oficială e de pe la jumătatea secolului al XIV-lea, dar au existat dovezi (intenționat îndepărtate) care plasau zidurile cu un veac mai devreme. Cert este că edificiul gândit ca o cruce greacă – cu toate brațele egale, stă peste o biserică mai veche, totul fiind înscris în zidul greu de piatră și cărămidă. Sunt cărămizi ce provin din castre romane, ca și bucățile de travertin care probabil sunt recâștigate din temple, ca și la Densuș.
Forma exterioară conduce spre echilibrul între măsuri, un crescendo care anterior ducea în partea din față două turnuri semețe. Imaginea proiectată inițial o regăsim în pictura votivă, pe zidul interior, după intrare – unde Vladislav Vlaicu și doamna sa, Ana, dăruiau posterității biserica terminată.
Însă, ceea ce magnetizează privirea curioșilor sunt frescele fără de pereche în lumea creștină – modele unice, scene nemaivăzute cu personaje vivace, ipostaze combinate sau chiar montaje care concentrează evenimente diferite într-o singură porțiune.
Deasupra intrării suntem binecuvântați de Sfântul Nicolae, un bunic blajin, care stă asemenea unei balanțe de măsurat fapte bune și suflete curate. Mai sus e o scenă complexă a momentelor ce premerg și succed Adormirea Maicii. Fresca colosală, ne prezintă un tablou complex, căci aflând apropierea momentului se roagă către Tatăl Ceresc, a cărui mână pare să o tragă spre cer. Natura însăsi i se supune, prin gest de plecăciune. În scena centrală apare Mântuitorul, care vine să preia sufletul Fecioarei sub forma unei copile. Din înalt, Sfinții Apostoli asistă venind perechi pe nori denși, iar în înaltul cadru așteaptă cuminți îngerii ce țin deschise Porțile Raiului.
Din înaltul cupolei ne veghează Isus Pantocrator, în zona de altar e Fecioara cu Pruncul. Pe peretele din dreapta, alte scene nemaiîntâlnite – Fecioara însărcinată, în preziua nașterii, la recensământul lui Quirinus, guvernatoral Siriei – așa cum ne-a lăsat Sfântul Apostol Luca în Evanghelia lui.
In diagonală, după mai multe scene consacrate ale Noului Testament, avem o altă reprezentare unică – Isus cărându-și crucea pe drumul Golgotei, însoțit fiind de cei doi tâlhari. Se pare că modelul ales de zugrav era acela din Evangheluia aceluiași apostol (Luca) deoarece doar în Evangelia după acesta scrie că ,,Împreună cu El duceau şi pe doi făcători de rele care trebuiau omorâţi împreună cu Isus. Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stânga.” Priviți scena cu băgare de seamă – este de o vitalitate extremă – musculatura lucrează intens, efortul iese în evidență inclusiv pentru alaiul ce-L însoțește, iar Mântuitorul are timp să-l convingă de pocăință pe unul dintre tâlhari, căci celălat se resemnase, privind doar spre vârful dealului unde-l așteaptă sfârșitul (și implicit iadul, căci tâlharul ce s-a mântuit întru Hristos este primul despre care se știe sigur că a ajuns în Rai).
În lateral, pe un perete semicircular, aflăm o altă reprezentare fără de seamăn – Isus se dedublează în aceeași scenă – cea a împărtășirii apostolilor Lui – jumătate primind pâine (Trupul Său), cealaltă vin (Sângele Mântuitorului). Deasupra avem reprezentată o altă scenă rară, în care ne sunt reprezentate cele 12 neamuri ale lui Israel, pe când aduc daruri de preț.
Pe stâlpii grei sunt zugrăviți sfinți militari, ori cei care au suferit pentru credință, prin diverse martiraje. Dintre cele 13 morminte domnești descoperite sub lespezi, prea puține au putut să-i descopere pe cei ce adihnesc acolo, dar cert e că sunt aici și cei din neamul Basarabilor. Secolele recente i-au adus spre veșnică odihnă pe cei din neamul Brătienilor, considerați continuatori ai politicilor duse de bravii înaintași.
Un mormânt princiar deosebit rămâne expus în zona naosului, pentru ca privitorii să poată înțelege cât mai exact modul în care trăiau liderii valahi de secol XIII/XIV, ce purtau (veșminte venețiene-franțuze, pe cap diademă de mărgăritare, centura cu pafta de aur, splendid stilizată), modul de înhumare din sarcofag (sicriul de piatră fiind cioplit cu simboluri creștine și numele păstrat parțial) și cum se prezentau corporal (cel depus având înălțimea de 2 metri).
Și ne-a mai surprins o secțiune din fresca păstrată doar parțial în partea dreaptă a navei, aproape de tavan, lângă stâlpul gros, unde scena Cinei cea de taină îl prezintă pe Mântuitor nu în mijlocul Apostolilor (ca centru al tuturor lucrurilor), ci pe latura mesei din partea stângă. Aceeași reprezentare am găsit-o în biserica Mănăstirii Studenica (Serbia), tot monument pe lista patrimoniului mondial, unde zugravii nu aveau la cunoștință rigoarea bizantină de reprezentare a scenelor biblice și L-au reprezentat pe Isus precum capul familiei sârbe, care stă în capul mesei pentru a observa dacă cei prezenți respectă disciplina casei.
În Muzeul din cadrul complexului (fostul spital, clădire încadrată ca monument istoric) sunt păstrate operele preluate din incintă, ca și replici ale obiectelor de valoare deosebită (cum ar fi catarama de aur de 2,7 kg.), spațiul purtându-ne prin toată istoria locului, de la vremurile dintâi până spre contemporaneitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu