Minunatele locuri de acum au o legătură deosebită cu istoria creștină a Angliei, căci aici s-au sădit semințele convertirii la ceea ce se dorea religia păcii. Suntem în inima Comitatului Kent, aproape de coasta Sud-Estică, aproape de Franța, cu care conectăm imediat istorioarele ce au făcut gloria vremurilor rămase memoriei colective.
A fost odată un rege, peste mare, într-o țară care îmbrățișa păgânismul. E sfârșit de secol VII, iar singura relicvă rămasă din zona religiei imperiale (cea nouă, creștină, de secol IV) era o mică biserică amplasată pe dealul din Canterbury, cea a Sfântului Martin. E una cu care noi suntem deja familiarizați, căci stilul romanic cu piatră și inserție de cărămidă arsă, era unul răspândit în zona europeană.
De altfel era chiar punctul terminus al celebrei căi de piatră, ce venea de la Roma –Via Francigena, dovadă că până aici își permiseseră legiunile să bată colbul străinătăților.
După ce trecem în revistă cea mai veche biserică din Regat, pornim spre locul de la care vom dezvolta subiectul de acum, prezentat altfel decât îl veți găsi în ghiduri sau pe site-urile cu referiri legate de patrimoniul mondial.
În fața porții de acces în perimetrul Abației Sf. Augustin ne așteptau în somn pietrificat două statui, atent reprezentate – personajele care au inițiat istoria orașului regele Aethelbert ce-și privește la mică distanță aleasa – regina Bertha, frumoasa franțuzoaică (creștină deja) ce garanta prin mariaj o puternică alianță militară, ori garanți de securitate.
Nu voi preamări nobilele sentimente nutrite reciproc de cei încoronați, căci momentul propice se ivește rapid – Papa Grigorie cel Mare face și desface, urzind extinderea religiei spre marginea lumii cunoscute pe-atunci. Însărcinat cu misiunea aducerii pe calea cea dreaptă a anglo-saxonilor este un călugăr din Eterna – Augustin, ce pleacă cu un sobor de vreo alți 40 de inițiați spre comitat.
Îi va fi ușor, ea deja știa ce presupune adoptarea creștinismului, regele pare interesat, supușii fac ce știu mai bine, se supun.
Mica biserică din deal devine sediu al noilor veniți, care vor coordona lucrările unui edificiu care să impresioneze pe cei care urmau să-i treacă pragul – marea Biserică a Sf. Petru și Pavel, redenumită în timp după numele celui care o sfințește.
Deși acum e practic în ruină, Abația Sf. Augustin impresionează prin dimensiunile colosale, iar vestigiile scoase la lumină prezintă o viață creștină evoluată, rămânând unul dintre cele mai însemnate locuri de pelerinaj și primul consemnat în scrieri drept dioceză de Canterbury. Augustin este uns ca prim arhiepiscop de Canterbury, iar această funcție este și acum cea mai însemnată din ierarhia clericală a Bisericii Angliei.
Nu timpul a produs marile stricăciuni, ci furia lui Henric al VIII-lea, atunci când Clement nu catadicsise să-i ofere divorțul de Catherina de Spania, motiv pentru care se rupe de Biserica Romano-Catolică, îmbrățișând anglicanismul.
Dar perla coroanei e marea catedrală, a cărei piatră de căpătâi se pune în anul 595, de către Augustin, cel de mai sus, ulterior sanctificat. Periplul în zona de proximitate, în perimetrul ermetizat în care nimeni nu poate intra fără permisiune (nefiind spațiu public) ne va face să înțelegem evoluția temporală a etapelor edificiului colosal – avem urmele romanității, ale medievalului timpuriu, dar apogeul e imensul giuvaier gotic (evident primul de acest fel din Anglia), ce va deveni cu timpul inclusiv necropolă regală.
În măruntaie găsim cripta și resturile bine păstrate ale frescelor religioase în stil bizantin. Deasupra e marea navă inundată de lumină multicoloră ce se filtrează natural prin vitralii de dimensiuni impresionante.
Arcuri frânte, bolți cu nervuri atent calculate, capelele în stil romanic - spațiu ce trebuie umplut cu multă credință, iar noi sărmani muritori ne simțim oarecum liliputani în fața creației unor genii ce au gândit minuni arhitecturale.
Un portal sculptat admirabil ne poartă în cealaltă jumătate, nu chiar în oglindă cu prima navă, căciîn mijloc e corul (cel cu băieții aia îmbrăcați impecabil ce cântă precum îngerii raiului ceresc), iar mai sus stau în somn de piatră regii secolului al XV-lea – Henric al IV-lea (rege al Angliei, al Franței și Lord al Irlandei) sau Eduard de Woodstock (Prinț de Wales, Duce de Cornwall și Prinț de Aquitania), cel menit să fie rege al Angliei dar mort în urma marilor campanii militare – motiv pentru care este reprezentat în armură neagră, căci în memoria colectivă este cunoscut drept Prințul Negru.
Restul...e tăcere.
