Stonehenge si povestea plimbării Pământului pe orbita

de Ciprian Napradean

Dupa cateva peripeții am ajuns la Stonehenge. Situl arheologic antic este destul de greu accesibil (mai ales acum, cand principalul drum de acces dinspre Bristol e inchis pt reparații). Munca de convingere a GPS-ULUI, ca trebuie sa caute o ruta alternativă, e un lucru dificil când ai de-a face cu un gadget cu CIP-ul pe dreapta. Ma rog... Stonehenge ne-a întâmpinat ca tot UK-ul, cu vant si frig, dar si cu o raza de soare. Soarele cu dinți a ajutat coloșii de piatră sa-si arunce umbrele si sa spună povestea plimbării Pământului pe orbita.

Povestea umbrelor se repeta de 5000 de ani si va continua (cu sau fara observatori). Va întrebați ce i-a îndemnat pe oameni să aducă de la peste 300 de km, zeci de blocuri de piatră, cântărind peste 50 de tone fiecare? Cum au reușit niște bieți agricultori din epoca de piatră să facă asta? Poate că strămoșii nostri erau mai inteligenti și mai determinați decât știm azi. Cert este că locul asta a funcționat ca un mare calendar. Solstitiul de vara era sărbătorit de druizi și oamenii de rând. Cât de important era pentru acei agricultori să știe exact când e echinocțiul de primăvară și când să semene pământul! Probabil că înțeleptul care a descoperit asta nu a ratat ocazia de a deveni zeu. La cca 2 km de Stonehenge, in zona parcării, este amenajat un mic sat neolitic. Bordeiele agricultorilor ce au ridicat complexul sunt locuințe circulare simple, acoperite cu stuf. Aceasta era locuința specifica primilor agricultori din neolitic. Fața reconstituita a unuia poate fi văzută la muzeul complexului. 

 

Portul Bristol si vasul Matthew

de Ciprian Napradean

Pfuuu, ce frig e in portul Bristol! Cele 3 grade plus umiditatea ridicata mi-a adus aminte de croaziera spre balene din Islanda. În zadar am cautat o cârciumă unde sa bem o cafea și sa mancam un sandviș. Luni dimineața planeta muncește, nu cafeleste Noroc cu braseria universitatii din Bristol. Minunat local si minunat expreso. Aroma acestui oraș e veche de 2500 de ani. Schimburile comerciale pe calea apei s-au tot amplificat de-a lungul istoriei, iar în evul mediu aici a funcționat cel mai important port al Angliei. Puțini stiu ca John Cabot, un mare exlorator al vremii, și-a pregatit aici expeditia pe nesfarsitul, la vremea aceea, Atlantic. Era cu 12 ani inainte ca Cristofor Columb sa plece in aceeași direcție. Prima expeditie spre nicaieri a lui Cabot s-a incheiat cu o revolta a echipajului. Ajunsesera in Islanda (la doi pasi de coasta Groenlandei). De aici, din Bristol, a ridicat a doua oară ancora spre America. Era anul 1497 și a ajuns în America de Nord. Doi ani mai târziu, într-o altă călătorie spre America, în timpul unei furtuni, Oceanul Atlantic l-a înghițit pe amiral și întreg echipajul sau. În portul din Bristol poate fi văzută o replică a vasului acestuia (Matthew). Nu am reusit sa-l vizitam fiind inchis pana la finele lunii martie. E fantastică insa corabia de secol XV. E impresionant cum cineva a avut curajul, acum mai bine de 500 de ani, sa urce pe acea coaja de nuca și sa plece spre capătul Pământului. Curiozitatea de a descoperi ce e dincolo de orizont ne-a înălțat umanitatea.

Oxford - un mediu intelectual mai vechi decat Biserica

de Ciprian Napradean

Prima oprire din drumul nostru spre Țara Galilor a fost la Oxford. Orașul, de mărimea Tg. Mureșului, se află la nici 100 de km de Londra. Ne-am stabilit ca destinatie Turnul Carfax. Este tot ce-a mai ramas din biserica orașului (Biserica Sf Martin). Ideea de a ajunge aici nu a fost chiar proasta, in ciuda frigului sâcâitor. Turnul e situat în ”buricul targului”. În apropiere sunt mai multe clădiri ale celei mai celebre universități din Europa (Univeritatea Oxford). Ambele, biserica și universitatea, mobilau fiecare în felul ei mințile britanicilor încă din sec. XII. Universitatea din Oxford este chiar mai veche decât biserica. În urmă cu cca. 1000 de ani, pe când Europa occidentală rătăcea prin întunericul medieval, aici se aprinsese lumina cunoașterii. O cunoaștere mai puțin laică, ce-i drept, dar care a continuat neîntrerupt până în zilele noastre. Nu e de mirare că astăzi Oxford-ul este în top 3 universități din lume, iar Anglia are 4 din primele 10 universități. Bazele Universității Cambridge au fost puse acum 800 de ani de unii profesori plecați de la Oxford. Cum a luat naștere mediul intelectual de la Oxford? Cum a apărut, pe la anul 1000, o universitate în mijloc la nimic? Ei bine! Asta poate știți voi, că eu n-am descoperit. Am gasit insa atmosfera aceasta 

 

Canterbury Cathedral, St Augustine's Abbey si St Martin's Church

de Marian Lisu

Minunatele locuri de acum au o legătură deosebită cu istoria creștină a Angliei, căci aici s-au sădit semințele convertirii la ceea ce se dorea religia păcii. Suntem în inima Comitatului Kent, aproape de coasta Sud-Estică, aproape de Franța, cu care conectăm imediat istorioarele ce au făcut gloria vremurilor rămase memoriei colective.

A fost odată un rege, peste mare, într-o țară care îmbrățișa păgânismul. E sfârșit de secol VII, iar singura relicvă rămasă din zona religiei imperiale (cea nouă, creștină, de secol IV) era o mică biserică amplasată pe dealul din Canterbury, cea a Sfântului Martin. E una cu care noi suntem deja familiarizați, căci stilul romanic cu piatră și inserție de cărămidă arsă, era unul răspândit în zona europeană.

De altfel era chiar punctul terminus al celebrei căi de piatră, ce venea de la Roma –Via Francigena, dovadă că până aici își permiseseră legiunile să bată colbul străinătăților.

După ce trecem în revistă cea mai veche biserică din Regat, pornim spre locul de la care vom dezvolta subiectul de acum, prezentat altfel decât îl veți găsi în ghiduri sau pe site-urile cu referiri legate de patrimoniul mondial.

În fața porții de acces în perimetrul Abației Sf. Augustin ne așteptau în somn pietrificat două statui, atent reprezentate – personajele care au inițiat istoria orașului regele Aethelbert ce-și privește la mică distanță aleasa – regina Bertha, frumoasa franțuzoaică (creștină deja) ce garanta prin mariaj o puternică alianță militară, ori garanți de securitate.

Nu voi preamări nobilele sentimente nutrite reciproc de cei încoronați, căci momentul propice se ivește rapid – Papa Grigorie cel Mare face și desface, urzind extinderea religiei spre marginea lumii cunoscute pe-atunci. Însărcinat cu misiunea aducerii pe calea cea dreaptă a anglo-saxonilor este un călugăr din Eterna – Augustin, ce pleacă cu un sobor de vreo alți 40 de inițiați spre comitat.

Îi va fi ușor, ea deja știa ce presupune adoptarea creștinismului, regele pare interesat, supușii fac ce știu mai bine, se supun.

Mica biserică din deal devine sediu al noilor veniți, care vor coordona lucrările unui edificiu care să impresioneze pe cei care urmau să-i treacă pragul – marea Biserică a Sf. Petru și Pavel, redenumită în timp după numele celui care o sfințește.

Deși acum e practic în ruină, Abația Sf. Augustin impresionează prin dimensiunile colosale, iar vestigiile scoase la lumină prezintă o viață creștină evoluată, rămânând unul dintre cele mai însemnate locuri de pelerinaj și primul consemnat în scrieri drept dioceză de Canterbury. Augustin este uns ca prim arhiepiscop de Canterbury, iar această funcție este și acum cea mai însemnată din ierarhia clericală a Bisericii Angliei.

Nu timpul a produs marile stricăciuni, ci furia lui Henric al VIII-lea, atunci când Clement nu catadicsise să-i ofere divorțul de Catherina de Spania, motiv pentru care se rupe de Biserica Romano-Catolică, îmbrățișând anglicanismul.

Dar perla coroanei e marea catedrală, a cărei piatră de căpătâi se pune în anul 595, de către Augustin, cel de mai sus, ulterior sanctificat. Periplul în zona de proximitate, în perimetrul ermetizat în care nimeni nu poate intra fără permisiune (nefiind spațiu public) ne va face să înțelegem evoluția temporală a etapelor edificiului colosal – avem urmele romanității, ale medievalului timpuriu, dar apogeul e imensul giuvaier gotic (evident primul de acest fel din Anglia), ce va deveni cu timpul inclusiv necropolă regală.

În măruntaie găsim cripta și resturile bine păstrate ale frescelor religioase în stil bizantin. Deasupra e marea navă inundată de lumină multicoloră ce se filtrează natural prin vitralii de dimensiuni impresionante.

Arcuri frânte, bolți cu nervuri atent calculate, capelele în stil romanic - spațiu ce trebuie umplut cu multă credință, iar noi sărmani muritori ne simțim oarecum liliputani în fața creației unor genii ce au gândit minuni arhitecturale.

Un portal sculptat admirabil ne poartă în cealaltă jumătate, nu chiar în oglindă cu prima navă, căciîn mijloc e corul (cel cu băieții aia îmbrăcați impecabil ce cântă precum îngerii raiului ceresc), iar mai sus stau în somn de piatră regii secolului al XV-lea – Henric al IV-lea (rege al Angliei, al Franței și Lord al Irlandei) sau Eduard de Woodstock (Prinț de Wales, Duce de Cornwall și Prinț de Aquitania), cel menit să fie rege al Angliei dar mort în urma marilor campanii militare – motiv pentru care este reprezentat în armură neagră, căci în memoria colectivă este cunoscut drept Prințul Negru.

Restul...e tăcere.

 

Seria marilor muzee europene: Muzeul de Arta Walker

    de Marian Lisu

     Liverpool, Anglia, la Walker – muzeul de artă în care petreci o jumătate de zi, fără păreri de rău că l-ai bifat pe lista dorințelor.

    Pentru a te familiariza direct cu seria Marilor Maeștrii, au amenajat spațiile expoziționale cât mai familial, cu locuri de relaxare, spre a nu fi prea curând obosit de-atâta frumos concentrat laolaltă.

Dalilah, voluptoasa vicleană, cu o dragoste de fațadă, pentru un bărbat ce chiar o merita, îndrăgostită sincer doar de banii filistenilor, ce-l doreau pierdut pe ultimul Hercule al israeliților, stă privind ca o vrăjitoare blestemată în colțul de tablou. Nu este chair momentul descris în biblia iudeilor, în capitolul Judecătorilor, căci în scena veritabilă Delicata (Dalida) nu era prezentă, defel, la scena prinderii cu vicleșug, după ce i se tăiase părul lui