Elena Cercel Când am intrat în Piazza della Signoria, mi-a luat câteva clipe să mă dezmeticesc prin mulțimea de turiști și să încep să văd cu adevărat.În fața mea, sub lumina egală a unei zile noroase, copia statuii lui David de Michelangelo, model de perfecțiune omenească, ne măsura din priviri, gata să arunce piatra spre acest Goliat mereu schimbător și pestriț care-i invada piața zi de zi, forfotind gălăgios cu telefoane și aparate foto în mâini. Ceva mai aproape, Hercules, cu ghioaga în mână, își îngenunchia adversarul, ținându-l lejer de păr, dar având aerul că se asigură că-l vedem și luăm aminte. Nu departe, din bronz, copia după „Juditta” lui Donatello, în veșminte florentine, stă cu sabia ridicată, sprijinind grațios cu genunchiul stâng trupul inert al lui Holofernes și capul proaspăt desprins de trup, dar ținut încă aproape.
Mă întorc spre partea opusă a pieței: în stânga mea e celebra Loggia dei Lanzi, adevărat muzeu de sculptură în aer liber. În față, chiar lângă mine, creația lui Benvenuto Cellini: „Perseus cu capul Medusei”. Bronzul întunecat și lustruit, cu patină verzuie, contrastează admirabil cu soclul alb și plin de simboluri ale fertilității și abundenței naturii. Perseu e tânăr și nud, ține sabia în mâna dreaptă și ridică în stânga capul nefericitei Medusa, arătându-ni-l. Privește ușor încruntat spre trupul feminin decapitat și contorsionat pe care-l calcă-n picioare. O mână de-a Medusei atârnă elegant peste albul soclului, iar șuvoaiele de sânge (din care se va întrupa calul înaripat Pegas) seamănă cu
