Palatul Alhambra - minunea din Granada

 

de Marian Lisu

E visul transpus aievea, spectaculoasa realizare a minții și a mâinilor puse în slujba frumosului, mai frumos decât ce se făcuse vreodată altundeva.

Califii din Nasrid, iubitori de cuceriri dar și de realizări care să înfrunte timpul, ne vor lăsa aici una dintre maiestuoasele arhitecturi militare și utilitare, amprenta primară pe orașul din oraș fiind a lui Muhammad Ibn al-Ahmar. Regulile islamului fuseseră impuse Peninsulei Iberice, iar din Palatul palatelor va prelua ideile primului Mohamed, completând apoi minunea pe vremurile lui Iusuf și preț de patru secole după (până în XIV), în timpul lui Mohamed al V-lea.

Granada e cunoscută acum drept ultimul oraș musulman și primul spaniol, căci regii catolici duc la apogeu Reconquista, iar locul devine curte regală pentru Isabela de Castillia și Ferdinando al Aragonului. Dar nu vor distruge definitiv frumusețile plăsmuite, așa cum nici în faimoasa Cordoba se păstrează Mezquita.

Modelul maur al arhitecturii clădirilor vechiului emirat înființat în zona sudică spaniolă, special în prima jumătate de secol XIV, capătă formă prin prelucrarea pietrei și a lutului roșiatic – de unde și numele edificiului „Qalat al Hamra” (Castel Roșu), nuanță ce ne încântă privirea pe lungimea zidurilor groase, până în înaltul turnurilor semețe văzute dinspre Colina Sabica, din cartierul rezidențial.

Realizarea Medinei maure, îndărătul fortificațiilor impresionante, erau oarecum ascunse privirii muritorilor de rând. Multele săli dreptunghiulare, cu multele lor coloane și arce, aveau pereții împodobiți cu motive ale islamului – forme geometrice tridimensionale din cele mai diverse, flori nemaivăzute ori inscripții meșteșugite.

Pictura tavanelor și lemnul sculptat migălos completau splendoarea locului. Lui Iusuf îi datorăm grija pentru detalii. Pentru a păstra senzația de prospețime perpetuă sunt instalate arteziene, dar și bazine masive, dintre care cel mai apreciat este cel din Curtea Mirtilor, cu plante mari ce formau zid viu, cea înconjurată de Palatul Comares – apogeul arhitecturii ce stă la umbra celui mai înalt turn.

În Curtea Leilor interioarele sunt povești din 1001 de Nopți, cele 124 de coloane de marmură și arcadele lor decorate fiind reprezentarea Raiului într-o viziune maură. De vei sta la jumătatea spațiului colosal, vei simți instant că e ca o imagine ce pare reflectată în oglindă, căci e gândit identic pentru părțile laterale, până la cel mai mic detaliu. Și peste toate avem aici o sală a regilor, asemenea celorlalte surate din marile palate regale.

Palatul Nasrid era destinat nobilimii și își primea oaspeții de soi în zona Mexuarului, în Camera Ambasadorilor – spațiu menit să impresioneze diverșii emisari sau diplomați cu modelele viziunilor celor 7 ceruri ale islamului. Apoi, urmau sălile sau dormitoarele emirilor din Palatul Comares, dar și haremul Mirador de Dorava sau băile tradiționale.

Sub zidurile grele se află și o primă structură militară – Cazarma Gărzilor („Alcazaba”), spațiul adiacent care pe vremuri era folosit de apărători, cu camere diverse în centru, iar în laterale cu turnuri - Torre Puerta de Armas și Torre del Cubo, din înaltul cărora se văd cele mai complete și complexe panorame ale Alhambrei.

La doi pași găsim Palatul lui Carlos al V-lea, un colos dreptunghiular la exterior și circular înăuntru, cu scările lui monumentale și care găzduiește Muzeul Alhambra, loc în care aflăm detalii sau admirăm diferitele obiecte recâștigate timpului din vechile încăperi.

După preluarea spațiului drept curte regală de către „Regii Catolici”, se mai adaugă complexului frumoasa Biserică închinată Sf. Maria. În curtea mănăstirii devenită cu timpul hotel de lux, am găsit mormintele Isabelei și a lui Fernando, care dorm somnul greu alături, așa cum spunea dictonul vremurilor lor de glorie: „Tanto monta, monta tanto, Isabel como Fernando”, căci deveniseră un singur suflet deși separat în corpuri cu sex distinct, armonia existenței referindu-se la egalitatea deplină în stăpânire, drepturi și decizie.