Santa Maria degli Angeli - bijuteria care domina Assisi de Jos

 de Marian Lisu

Poate numele titlului vă face să gândiți: iar Assisi? Ei bine, acum suntem practic în orășelul de la baza dealului, unde sper că instantaneele de până acum v-au încântat. E Santa Maria degli Angeli, locul unde practic începe și se sfârșește destinul Sf. Francisc.Marea Bazilică Sfânta Maria a Îngerilor e aici de aproape cinci secole, impresionând prin dimensiunile colosale (cea de-a șaptea în clasamentul general), dar adevărata comoară este înăuntru – micuța și vechea bisericuță Porziuncola (tradusă ca „Mică  bucată de pământ”).

Deasupra Sanctuarul Protoconventului Porziuncola ne întâmpină dictonul latin „Hic Locus Sanctua Est” (Acesta este un loc sfânt), chiar Sf. Francisc declarând că este cămin, spunând că „vizitele spiritelor cerești erau frecvente în acel loc”. 

Aici are pornirea lăuntrică de a se dedica muncii neobosite de a fonda Ordinul Fraților Minori (al Călugărilor Cenușii/ Franciscanilor), tot aici discipolii jură credință și pleacă în lume să ducă mai departe mesajul. Aici e locul unde Chiara di Offreduccio renunță la viața fără de griji, îmbrățișează jurământul de sărăcie și se dedică întru-totul credinței, înființând Ordinului Doamnelor Sărace (Clariselor), fiind sanctificată și ea după ce se dovedise că făcuse minuni. Viziunea Sf. Francisc, aceea că obținuse aici chiar de la Isus „Indulgența Porziuncolei” (mai cunoscută în literatură drept „Iertarea din Assisi”), va genera ulterior pelerinaje impresionante, iar anual o mare sărbătoare locală. Este astfel centrul franciscanismului, așa cum ne ilustrează și frescele minunate pe care le descoperim în anexele marii biserici. După Grădina cu trandafiri, loc preaiubit de Francisc, din pictură se perindă privirii adunarea călugărilor pentru a înțelege tainele Regulei, respectiv viziunea ce trebuia vestită în lumea largă.

Biserica mare are trei nave, având în laterale zece capele, cupolă impresionantă și absidă semicirculară, centrul edificiului reprezentându-l vechea bisericuță ce fusese la începuturi a benedictinilor, dar lăsată în ruină. Sf. Francisc decisese să o readucă la menirea inițială, așa cum mai făcuse și cu alte două din Assisi.

Fresca interioară e de mare valoare – în partea din spate e Calvarul, lucrare a lui Perugino, iar în capelele laterale sunt lucrări ce au în principal teme cu Fecioara cu Pruncul, aspecte din viața spirituală a Sf. Francisc, dar și cu Sf. Bernardino. Cappella del Transito e chiar în locul unde Sfântul Francisc a murit în 1226, imediat lângă Grădina cu trandafiri, de unde statuia ce-i este dedicată așteaptă parcă înflorirea rapidă, sub atenta supraveghere a porumbeilor pașnici. E aparent o mare discrepanță între ceea ce propovăduia Francisc – traiul în sărăcie, dar bogăție în credință – raportat la ceea ce vedem actualmente – structuri ce rivalizează cu marile catedrale, având în vedere că la începuturi discipolii trăiau în colibe și dormeau pe rogojină, îmbrăcați fiind în pânză de sac cârpită.

Turnul imens, cu clopotele lui grele, vestește la intervale regulate chemarea credinței, fațada monumentală ținând în vârf o statuie impunătoare a Fecioarei din bronz aurit, ce magnetizează privirile curioșilor de la mare distanță.

În laterala ce dă spre edificiile publice se află o fântână activă de acum cinci secole – Fonte Medicee.

Peste drum e splendidul Palazzo del Capitano del Perdono (Palatul Căpitanilor Iertării) ridicat pentru a servi drept casă a „căpitanilor” – persoanele ce trebuiau să vegheze mulțimea de pelerini ce veneau să descopere locul unde Sf. Francisc obținuse privilegiul iertării.

Tocmai dimensiunea impresionată pe care o căpătase pelerinajul făcuse ca în jurul bisericii să se formeze un adevărat târg, acum oraș, iar supravegherea trebuia să aibă parte de o justiție specială, condusă de Căpitanul Iertării. Palatul e construit sobru, dar are o eleganță conferită în special de succesiunea coloanelor groase de la bază ce susțin bolte-n semicerc, având deasupra alte rânduri de coloane scunde, ce dau impresia de spațialitate. Cel de-al treilea nivel, adăugat ulterior, duce clădirea în epocile recente, păstrând arhitectura specifică umbriană, tocmai pentru a pune în evidență edificiul, prin comparație cu construcțiile relativ contemporane. "

l'Amore non è amato" („Dragostea nu se iubește”) – Sf. Francisc.

Orvieto - o bijuterie italiană

 

de Marian Lisu

Așezarea e veche de aproape trei milenii, cei dintîi fiind etruscii, ce lasă aici celebrele necropole.

Stânca semeață din marginea Umbriei devenise prin fortificare ușor de apărat, poziția strategică ajutând populația locală să dezvolte urbea în timpurile imperiale, dar îndeosebi în vremurile medievale.

Tocmai dezvoltarea din evul când alții nu aveau speranță face din Orvieto unul din marile centre culturale și economice, invidiat de mulți – având statut independent.

Edificiile ridicate în secolele XIII și XIV sunt și acum păstrate în forma originală, frumoasele piețe publice (del Populo și del Duomo) păstrând acel farmec tipic italienesc.

Palazzo Comunale ne-a îmbiat să descoperim arta medievală a Renașterii. În spiritul libertății se născuse ideea de a fi construită o fortăreață mai strașnică, peste cea făcută de Natură – zidurile ce continuă culoarea stăncii dând impresia că nu au fost cioplite , ci zidite.

Supremul edificiu rămâne însă Ctedrala, cea frumos botezată drept ,,Santa Maria Assunata in Cielo”, cu fațada ei impresionantă ce trimite privitorul la amintirea geamănei din Siena.

Goticul lucrase secole de-a rândul să-și arate splendoarea desăvârșită, iar pentru a convinge pe cei interesați să-i treacă pragul pomenim doar trei dintre multele nume consacrate în relizările artistice de geniu creator – Pisano, Beato Angelico și Perugino.

Conceptul Creației e punctul forte – despărțirea noilor tendințe prevestesc germenii arhitecturii renascentiste.

Fresce ale marilor maeștrii italieni au legătură cu scene din viața Fecioareai, iar în Capella dei Corporale întâlnim legenda orașului  - Miracolul din Bolsena (în urma căruia Papa Urban al IV-lea instituie acum vreo opt secole procesiunea „Corpus Domini”).

Capella Nuova e povestea frumoasă a artei, o capodoperă renascentistă ce ridică standardul de reprezentare în zona ecleziastică.

Pentru a întregi corola de minuni e de luat în calcul vizite lejere la două palate ce trimit la perioada în care papii aveau aici bază de credință – Palazzo dei Papi, undeva în spatele catedralei și pe cel din proximitate – Palazzo Soliano, unde se pot admira relicvele romanității și opere de artă (inclusiv contemporană).

În cel al papilor sunt camere ce aduc mai degrabă a sălilor regale de ceremonii, doar că aici sunt masate tablouri de dimensiuni urieșești, sculpturi parcă aduse direct din Paradis, îngerii ce însoțesc personajele consacrate fiind martori tăcuți ai minunilor artistice.

Peste drum, în partea opusă pieței,e Palazzo Faina, unde sunt actualmente prezentate relicvele perioadelor trecute, în cadrul Muzeului Arheologic, de neratat pentru cei interesați de arta etruscă.

O mostră de reprezentare arhitecturală a timpurilor în care etruscii scriau aici istoria este și Tempio del Belvedere, templu vast și bine păstrat, în imediata apropiere a Pozzo di San Patrizio, puțul colosal săpat în piatra dură ce coboară în măruntaiele muntelui și care solicită privitorul să-i afle secretele până la luciul de apă. Prin sutele de ferestre lumina lină e filtrată colorat spre bază, iar pentru ca cei care privesc cerul să nu fie realmente orbiți de astrul ceresc s-a decis amplasarea unui glob imens, luminat astfel încât ochiul să poată percepe iluzia unei realități moderne.

La pas printre clădirile etalon – Palazzo del Popolo ține în umbra lui parte a Cartierului Medieval, iar luând ca etalon Torre del Moro ținând întins pe Corso Cavour ajungi în locul de poveste – Fortezza di Albornoz, vașnica fortăreață ce avusese menirea de a demoraliza răuvoitorii în a gândi să râvnească la avuțiile urbei, ridicată sub autoritatea cardinalului Egidio Albornoz după jumătatea secolului al XIV-lea, când Orvieto se va supune puterii papale.

Altamira - Capela Sixtina a Preistoriei

 

de Marian Lisu

Sfâșietoarea poveste adevărată de acum ne va purta privirile și imaginația într-unul dintre cele mai importante locuri ale umanității, în Altamira, spre a admira ceea ce a fost supranumită „Capela Sixtină a Preistoriei”.

La vremea descoperirii splendorilor rupestre ce vin din Paleoliticul Superior (încă de acum 35.600 ani și care au continuat a fi creeate până acum vreo 15.000), proprietarul suferea o veritabilă dramă existențială.

În 1879, Marcelino Sanz de Sautuola e anunțat de fiica lui Maria că niște animale ciudate care „aleargă” haotic se găsesc pe pereții peșterii ce se căscase în apropierea locuinței de pe micul domeniu. Mai exact, în proximitatea pitorescului oraș medieval Santilana del Mar.

Răspândirea veștii privind descoperirile preistorice sunt însă vehement disputate tocmai de către cei care trebuiau să se aplece serios asupra studiului. Se va demonstra fiind cea mai veche formă de manifestare artistică. Perioadele de datare exacte plasează primele execuții puțin după apariția Homo sapiens, cel care începea să-și demonstreze discernământul și rațiunea – ruperea de linia Erectus și desprinderea de Neanderthalieni.

Trecut prematur spre veșnicie și având încredere până la final în adevărul cauzei sale, îi sunt recunoscute meritele abia post-mortem. Lumea științifică își va recunoaște greșala de a fi mai aproape de interesele ecleziastice decât de adevărul științific, diplomele și titlurile putând fi observate în muzeul dedicat amenajat lângă casă (chiar în imediata apropiere a peșterii).

Dar scenele celebre cu bizonii multicolori și celelate animale reprezentate în peșterile asociate, aflate de-a lungul coastei dinspre Santander și Bilbao, le vedem în marele muzeu în care sunt aduse dovezile elocvente și reproduse identic.

Redările umanoizilor din epoca de piatră reprezintă în cadru larg picturi ce au copiat forma peșterii, cu bizoni (zimbri) în galop, de parcă e un tablou în mișcare a modului în care indienii nativi își imaginau Paradisul (veșnicele câmpuri de vânătoare).

Uimirea întregii lumi se cristalizează abia când se demonstrează că arta de pe pereți are o vechime de mai mult de 10.000 de ani, cât se credea inițial de către descoperitor. Fiind aproape de patru ori mai veche, dogmaticii sau reacționarii se vor recunoaște învinși, recunoscând unanim că în peștera Altamira se găsește reprezentarea maximă a spiritului creator uman, cel de la începuturi. Atenția la detalii se poate observa facil – în zona de detaliu sunt contururi cu detalii, zonele interioare fiind umplute de culori nuanțate, spre a reproduce cât mai realist personajul vizat.

Nu vorbim aici doar de pictură pe stâncă, sunt locuri unde se găsesc gravuri sau altele cu desene.

Peșterile celelalte aduc în atenția publică animale care sunt și acum specifice zonei – cabaline și căprioare (bizonii dispărând de mult de pe Bătrânul Continent). Găsim pe stânci inclusiv amprentele mâinilor „artiștilor” – formate nu prin imprimarea palmelor cu culoare, ci prin suflarea peste acestea a pulberelor de oxizi.

Recunoașterea universală a manifestărilor artei paleolitice nu se rezumă doar la tradițiile culturale manifestate în negura vremurilor, ci și ca un moment semnificativ al istoriei umanității. Astfel, manifestările diferite, tematica vastă și diversitatea tehnicilor (stilurilor) demonstrează că nu era o manifestare locală, unitară, ci o expresie a unei comunități larg răspândite pe un areal ce cuprinde mare parte a zonei nordice din Peninsula Iberică.

Era o reprezentare a unei lumi înconjurătoare cu detalii elocvente – modul în care omul primordial percepe raportarea la Mama Natură, fără idoli sau zei, fără ierarhii și diviziuni sociale, fără răutăți și învrăjbiri, ci doar realitățile din proximitate.

De ce sa alegem Albania

de Daniel Stefan

Albania o tara din fostul bloc comunist, poate una in care comunismul si-a aratat cel mai rau coltii, este acum o tara foarte primitoare cu turistii. Cu un peisaj mirific, cu iesire la una dintre cele mai frumoase mari din Europa, Marea Adriatica si tara cu cei mai multi munti din Europa, Albania ne ofera si o lectie minunata de istorie si cultura. Dar ce putem vizita mai concret in Albania? Al doilea oras ca marime din tara si unul dintre cele mai vechi din Europa, fosta capitala a Albaniei, este Durres. Orasul, pe langa o istorie impresionanta si o serie de obiective de interes ce trebuie neaparat vizitate, cum ar fi: Marea Moschee, Amfiteatrul Roman, Turnul Venetian, etc., are si o plaja foarte frumoasa, ce se intinde de-elungul tarmului Adriaticii, cu cel mai fin nisip din Europa. Pe langa Durres avem si Capitala Tirana, un oras plin de viata si de culoare. Centrul orasului este impanzit de piatele vesele si strazi pietonale, pe care va veti putea plimba in voie si veti gasii tot felul de atractii turistice. Marile bulevardele ne reamintesc de istoria vastă a acestei țări, reminiscențele otomane și italiene amestecându-se cu detalii ale trecutului comunist. Cele mai importante obiective, pe care trebuie sa le vizitam in Tirana sunt: Piața Skanderbeg, Turnul cu ceas, Moscheea Et’hem Bey și Opera. In afara capitalei si a orasului Durres, avem mai multe orase de vizitat cum ar fi orasul medieval Kruje, unul de mare cinste pentru istoria Albaniei, ultimul bastion al eroului national Skanderbeg. O alta excursie o putem face la cel mai mare lac din Europa, Lacul Ohrid. Lacul se intinde pe teritoriul a doua tari, Albania si Macedonia de Nord. si are o lungime de 34 de km si o adancime de 300 de metri si are o vechime de 3 milioane de ani. Valea Ohridului este inclusa pe lista selecta a siturilor UNESCO. Pe langa lac, putem vizita si un orasel cu imprejurimi de basm, orasul Pogradec. In drum spre Ohrid putem sa ne oprim sa exploram un alt oraș cu renume, Elbasan, unul dintre cele mai mari din Albania și un oraș foarte important pe străvechiul drum Via Egnatia, care făcea odată legătura între Italia și Turcia. Este un oraș istoric, de importanță patriotică pentru toată Albania, fiind centrul principal al naționalismului în timpul dominației otomane. Aici vom avea ocaznia să descoperim că există asemănări între istoria românilor și ceea a albanezilor. In orașul vechi vizităm Kalaja sau Castelul Elbasan, fortăreața construită în secolul al XV-lea de Sultanul Mehmet II. Tot aici găsim și celebrele băi turcești ale lui Sinan Pașa. Bisericile catolice, bisericile ortodoxe și moscheile stau armonios aliniate, dovadă a mixului cultural de admirat. O alta atractie in Albania este orasul Berat, o mică comoară ascunsă de distrugerile din timpul comunismului. Lucrul pentru care este cel mai cunoscut este colecția remarcabilă de case otomane albe, cocoțate pe toată lungimea dealului de la baza castelului. Supranumit și "orașul cu o mie de ferestre", Berat a ajuns în lista siturilor Patrimoniului UNESCO în anul 2008. Lezhe si Skhoder sunt doua dintre atractiile bine pastrate ale Albaniei. Lezhë ne va întâmpina cu biserica Sfântul Nicolae și mausoleul eroului național Skanderbeg, pe când Shkodër ne va impresiona cu lacurile și văile Alpilor Albaniei. Shkodër este unul dintre cele mai vechi orașe din Europa și, probabil, cel mai atractiv centru urban din Albania. Putem vizita Fortăreața Rozafa unde aflăm legenda locului care se aseamănă cu cea a meșterului Manole. Datând încă din vremea antichității și recondiționată atât de venețieni, cât și de turci, cetatea își ia numele de la o femeie care ar fi ales să fie zidită în metereze ca ofrandă, astfel încât construcția să rămână în picioare. Alte repere pe care le atingem sunt Catedrala Shkodër și Moscheea de Plumb, construită de Mehmet Pașa Bushati după modelul Moscheei Albastre din Istanbul, dar având acoperișul confecționat din plumb. Sudul Albaniei ne îmbie cu Apollonia și Vlorë. Apollonia (numită după zeul Apollo) a fost fondată de greci în 588 î.Hr. și a cunoscut culmile importanței la nivel statal. Sub romani, orașul a devenit un mare centru cultural cu o școală renumită de filozofie. O bună parte din ruinele orașului așteaptă încă să fie descoperite, însă cei 4km de ziduri care ne sunt accesibili sunt o poezie. Noi ne plimbăm printre ruine, reconstruind străzile, casele, templele și agora cu forfota ei tipică, încercând să ne imaginăm orașul grandios de altădată și să descifrăm o mică parte din viața oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri. Vlorë nu se lasă mai prejos. Ne impresionează prin simpla poziționare, fiind situat la întâlnirea dintre Marea Adriatică și marea Ionică. Atunci când a fost fondat, în secolul VI î.Hr., orașul era știut sub numele de Aulona. Istoria sa a cunoscut multe conduceri, de la stăpânirea romană și Patriarhia Constantinopolului, până la cucerirea de către sârbi, otomani și venețieni.

 

Siena - poarta catre Cer!

de Ioan Laslo
       Multa lume considera Siena locul unde se simte cel mai bine atmosfera toscana. Orasul cu strazi medievale inguste (monument UNESCO inca din 1995), locuit azi de aprox.50.000 de locuitori este cuceritor inca de la o prima vizita. Nu putini turisti vor insa sa revina, fie pentru a simti atmosfera fantastica din Piazza del Campo in timpul unui palio, fie pentru a se incarca energetic de frumos in celebrul sau Duomo, sau, de ce nu?, pentru a gusta din excelentele preparate traditionale toscane. 

      Piazza del Campo are forma de amfiteatru si suprafata sa pavata este impartita in 9 segmente (aminteste parca de Consiliul celor 9 barbati buni care conduceau candva orasul). Credinciosii spun ca seamana cu mantaua protectoare a Fecioarei, care, impreuna cu Sf. Ecaterina de Siena, este de altfel si protectoarea orasului. In fiecare an, pe 2 iulie si 16 august

aici are loc palia. Cursa propriu-zisa dureaza aproximativ 3 minute, dar

Manastirea Poblet din Catalunia

de Marian Lisu

Printre razele unui blând soare hibernal și bătând drumuri nu prea umblate de cei care nu-s de prin partea locului (o vale înconjurată de Munții Prades), accesăm acum o minunăție emblematică în sfera monumentelor catalane. O primă întrebare ne bântuie gândurile la vederea măiastrelor edificii –e palat, castel, e oare sediu al puterii monarhice medievale, păstrate prezentului în plină glorie arhitecturală?!

Nimic nu sugerează de la distanță că ne aflăm pe pământ de sacralitate, căci spiritualitatea se împletește aici cu goticul cistercienilor, care încă deservesc mănăstirea, ținând aprinsă flacăra credinței, la capetele încoronate ce dorm somn greu sub albul alabastru dur, amplasat cum nu se mai găsește altundeva.

E astfel necropolă regală, căci cei de pe-aici o știu drept Panteonul Regal al confederației Catalano-Aragoneze. De pe la jumătatea secolului al XII-lea începuse zidirea, inițial în stil romanic, închinarea fiind făcută Sfintei Fecioare. Ceea ce începuse ca zonă dedicată cultului se dezvoltă succesiv secolele ce urmează, locul devenind reședință regală, palat de forță, dar și complex militar de temut.

Ducele Barcelonei dorise abația și ca loc de refugiu în caz de primejdie, de unde și arhitectura tipic militară a zidurilor defensive, în sistem integrat, ca și modelul porților monumentale (cea a Regelui sau cea de Aur). Doar zona claustrului te duce imediat în zona sacrului, căci modelul imensului spațiu mărginit de coloane ce susțin arcadele goticului timpuriu sunt unele tipice unei mănăstiri din zona spaniolă.

Timpul lasă răni adânci, căci mute din dependințe au trebuit refăcute sau restaurate, iar cele care au supraviețuit impecabl trecerii vremiurilor stau mărturie a frumuseții arhitecturale - splendidul altar sculptat în marmură albă (capodopera maestrului Damia Forment), imensele sarcofage suspendate astfel încât poți trece pe sub acestea în părțile laterale, ori frumoasele arce sau colonade, de o rară geometrie, ce tinde spre perfecțiune.

Secolul al XVI-lea e unul de răstriște - mănăstirea fiind jefuită în timpul Războiului Religios Spaniol, când o mare parte din bogăția și arta de aici e distrusă pe vecie, iar trei veacuri după e o altă tragedie pentru edificiu - guvernul spaniol îl vinde, iar noii proprietari văduvesc temeinic patrimoniul inestimabil. Retrocedarea către Ordinului Cistercian (1940) o repune pe harta rutelor mănăstirilor regale, ca simbol al istoriei și culturii catalane.

Arhitectura sa romanică grandioasă ne întâmpină la nivelele superioare, unde sălile regale troneazăînaltul, colidoarele au coloanele zvelte, cu linii simple, iar arcadele gotice din zona basilicii copletează peisajul general, conferind mănăstirii o prezență maiestuoasă. Varietatea stilurilor e completată de elemente renascentiste și baroce, tocmai această combinație dau farmecul aparte edificiilor, recunoașterea UNESCO având în vedere acest aspect, alături de importanța istorică și religioasă pe care o deține acesta.

Accesăm alene spațiile interioare anexe – curtea mare cu fântâna arteziană, bucătăria cu parte din inventarul original, sala de mese, cea capitulară, salonul și biblioteca, trapeza și reflectoriul, iar apoi facem o trecere în revistă a zidurilor fortificate, ce completează în lateralele fațada bisericii abației.

Mormintele regale îi înfățișează în scupturi de marmură pe regii și reginele locului - regii Alfonso al II-lea, Peter al IV-lea, James I, Alfonso al V-lea, Martin ( dinpreună cu Maria de Luna), John al II-lea ( alături de a sa aleasă Eleanor de Albuquerque), la picioarele lor veghind simbolurile de forță – leii. Cei ineresați vor găsi chiar cavaleri cruciați, înfățișați în piatra dură cu sabia lungă și armura completă, dar și înalți prelați ce și-au câștigat dreptul de a fi alături de cei ce au condus destinele țării lor.

La etaj se află și Muzeul mănăstirii, loc de neratat fie și numai pentru scara de piatră pe care o urci ajutându-te de o balustradă lucrată în fier forjat în forma unui dragon înfiorător. Spațiul expune privitorului multe artefacte, cărți rare, podoabe și obiecte destinate cultului, pictură și sculptură în tematică.

Picturile rupestre paleolitice de la Altamira

 

de Livia Manzatu

“Tara Bascilor si nordul Spaniei”… o destinatie de vis oferita de catre cea mai prestigioasa agentie de turism din Romania: Christian Tour. Dati un click pe numele firmei pentru inscrieri! Orase elegante, pline de culoare, care respira bun gust (Bilbao, Burgos, Oviedo, Santander), panorame surprinzatoare asupra golfurilor la Oceanul Atlantic (San Sebastian-Donostia), pagini de istorie ale trecutului glorios al Spaniei (Covadonga), mici asezari rurale care dau un farmec aparte prin arhitectura (Santillana del Mar), dar si cocheta statiune Comillas – care ne-a fost gazda timp de 7 nopti…toate acestea le-am putut vedea si admira in acest program turistic.

In ultima zi a sederii noastre, inainte de a ne indrepta spre aeroportul din Santander pentru a lua pe inserat avionul cu destinatia “acasa”, am primit o surpriza din partea ghidului nostru, aceea de a vizita Muzeul Altamira, cel care adaposteste si o replica a celebrei grote din apropiere, renumita pentru picturile rupestre care dateaza din  Paleolitic.

Intrata in Patrimoniul Mondial UNESCO in anul 1985, Pestera Altamira este inchisa publicului din cauza problemelor de conservare. Intrarea in grota s-a surpat si a acoperit-o, creand un microclimat propice conservarii picturilor. Dar cand a fost descoperita in 1868 si a fost pusa in circuitul cultural, din cauza aerului care a intrat in interior si a numarului tot mai mare de vizitatori, s-au produs modificari de umiditate si temperatura, fiind decisa inchiderea acesteia. Chiar daca pestera originala este inchisa, studiile arheologice si expertii au facut posibila crearea unei replici a grotei care poate fi vizitata, precum si a Muzeului Altamira care adaposteste o colectie permanenta de obiecte din Altamira si din alte pesteri din imprejurimi. Aceasta reproducere exacta, realizata la scara larga, reconstruieste Altamira asa cum era intre anii 18.000 si 13.000 i.Hr, cand a fost locuita de grupuri de vanatori. Ramasitele vietii de zi cu zi a locuitorilor pesterii se regasesc in zona salii care abunda in colectii mari de fauna, scoici, carbuni si ustensile realizate din piatra. Am ramas fascinati de acoperisul viu colorat cu bizoni, cai, capre si simboluri pictate; in multe cazuri au fost exploatate cu maiestrie contururile naturale ale suprafetelor de roca pentru a adauga lucrarilor o imagine tridimensionala. Celebra este pictura de pe tavanul ce masoara 18 x 9 metri care ne infatiseaza o turma de bizoni in marime naturala.

Celebrele PATIO din Cordoba

de Marian Lisu

O suavă adiere împrăștie parfum diafan de flori de portocal. La trei pași în lateral, lămâii își revarsă mirosul proaspăt în nările scormonitoare de noi descoperiri prin largile curți interioare (Patio) ale vechilor conace sau case cochete înghesuite laolaltă pe străduțele șerpuinde ale vechiului cartier, La Juderia.

Cum să nu pui plusvaloare instantaneelor surprinse împrejurul Mezquitei, în special pe Calleja de las Flores!? Ori pe lângă marile biserici medievale, unde localnicii pioși împodobeau curțile pentru primirea oaspeților de soi, veniți în special în perioadele sărbătorilor care pun accent pe prezența florilor, pentru a crea arhitectura vegetală!?

Prin climatul specific, Andalucia avea perioade lungi cu temperaturi ridicate, populațiile de aici fiind oarecum obligate să-si ridice locuințe în jurul unei fântâni centrale (nu dintre cele forate, ci unele ce aveau apă prin acumulare). De aici apariția unor terase generoase, unde se putea sta la umbra pereților laterali în zilele toride.

Dacă la începutul existenței lor erau construite ca edificii cu destinație precisă (palate, conace, mănăstiri), casele normal gândite pentru traiul uzual vor deveni micul colț de Rai pe care cei care leneveau prelung în zona umbroasă le transformă în grădini în miniatură. Plante cățărătoare ce copiază relieful structurilor, ghivece meșteșugite atârnate în fel și chip, vase decorative ce susțin plante colosale sau simple jardiniere menite să poarte specii diferite, multicolore. Totul este într-o mare de alb dat de varul pereților interiori, care erau de la începuturi gândiți a fi cadrul ideal de a valorifica aranjamentele de orice fel, asemenea ecranului cinematografic ce susține claritatea peliculei. Plante decorative, colorate în tot spectrul paradisiac, laolaltă trandafiri și iasomie, crizanteme și mușcate curgătoare, poziționate tocmai să pună în valoare spațiul, indiferent de dimensiune.

În centrul teraselor stau mândre fântâni arteziene, unele menite să răcorească aerul în zilele toride, altele doar să potolească setea celor ce le trec pragul, spre admirația aranjamentelor și peisajului general creat cu pricepere și sârguință.

Cu timpul, devine un obicei ce se perpetuează din generații, iar anual (în luna mai) se organizează competiții de frumusețe, unde sunt admiși doar vreo 50 de participanți, unii de pe străduțele înguste, alții din micile piețe publice, restul din cochetele conace.

Pentru a înțelege spiritul amenajării Patios, am ales să parcurgem traseul interior Palacio de Viana, un conac făcut acum șase secole, păstrat impecabil. Nu doar interioarele lui sunt o atracție pentru cei curioși să treacă prin poarta timpului preț de secole de-a rândul, ci am pus accent pe percepția senzorială a grădinilor istorico-artistice (declarate monument național), un mix romanic și maur, în care ulterior sunt adăugate elemente baroce sau romantice. Obiceiul islamic completase cultura romană, adăugase edificiilor plante naturale pentru a crea senzația de răcoare, rezultatul fiind o fuziune culturală unică. Marmura, gresia și mozaicul erau preferate pentru execuția podelelor, etajele având deseori balcoane și spații mari pentru circulația aerului, dormitoarele bucurându-se de prezența baldachinelor. Sunt 12 asemenea spații interioare, niciuna neasemănându-se cu alta. Unele au curți distincte înconjurate de coloane, altele au fântâni, iar altele au arteziene. Aflăm rapid secretul diferențelor care dau unicitate: casele apropiate au fost cumpărate pe rând și integrate într-un întreg, fără a modifica definitiv vechile structuri și concepții arhitecturale.

Amurgul ne zorea oarecum pașii ce nu se lăsau purtați prea repede din zonele vaste, unde obiectivul flămând scurta linia orizontului, dar și detalii mărunte în zona limitrofă. Cum ar fi la piscina de gresie, cu arteziene laterale, unde mirosul crinilor la ora scăpătării era oarecum ireal sau la Patio al Arhivei. Ori la Patio de la Madama, acolo unde arhitectura se completa perfect cu peisajul floral, iar prezența statuilor tematice conferea spațiului de relaxare o senzație de întoarcere în timpurile legendelor cu zei și nimfe. Este astfel un exemplu monumental al curților andaluze, căci la Patio del Pozo, la Patio de los Jardineros și la Patio de la Alberca, care aveau inițial rol de grădini deservite de grădinari, iasomia albastră intră în rezonanță cu roșul mușcatelor ținute în ghivece stilizate. În plus, din loc în loc apar și vestigiile unor civilizații spulberate în colbul istoriei (ale vechilor greci sau romanilor imperiali).

Competițiile pentru amenajările din Patios sunt permanente de pe la începutul de secol XX, pe când în spațiile interioare începuseră să se țină spectacole de muzică și dans, acele cluburi de Flamenco, alt patrimoniu imaterial ce se prezintă călătorilor pasionați de tradiții locale unice.

Gradinile Generalife din Granada

de Marian Lisu

Deși ne aflăm tot într-un palat regal denumirea locului derivă din frumusețea grădinilor adiacente – termanul arab ,,Jannat al-Arif” se referea la cea mai frumoasă dintre grădini ( a artiștilor / gnosticilor).

Protectorul artelor frumoase – Ismail I de Granada, din dinastia Nasrid, realizează lângă marele palat-fortăreață o zonă de relaxare, unde califii vor urma să-și dezmierde consoartele, multe la număr.

Perioadele călduroase obligau arhitecții medievali să gândească spații largi și aerisite, indiferent de zona creațiilor – apare astfel oaza de liniște de pe colina Cerro del Sol.

După ce traversăm marea alee de piatră ce duce spre podul de peste râul aproape secat accesăm un palat cochet, cu multe spații interioare vivace. Sus, după multe trepte din piatră, ne scăldam privirea spre cartierele megieșe, casele albe ale Albacin-ului făcând senzație olfactivă, ca dealtfel și zona marelui zid de piatră ce stă aici pavăză de secole bune.

E Terasa Șanțului de Irigare, de sub coloanele căreia ni se perindă modelele islamice ale cerurilor paradisiace. Coridorul mărginit de coloane și bolți e o veritabilă zonă de belvedere.

În spate e Patio de la Acequia, care ne ajută cu imaginea de ansamblu asupra grădinilor Generalife. Bazinul de piatră împodebit cu florile primăverii andaluze e strabatut de arteziene multe, dar calme. Tufele de mirt se combină cu portocali sau chiparoși, iar trandafirii proaspăt tăiați te invită practic la o revenire în sezonul estival, pentru o imagine completă.

Deși curtea regală a suferit transformări succesive, în special în zona băilor tradiționale, monumentalul sistem de aducțiune și dispersie se păstrează original, dovadă a înaltei tehnologii a vremurilor apuse.

Cea mai frumoasă imagine e însă în Curtea Chiparosului Sultanei, loc de legendă dramatică – aleasa lui Boabdil făcea aici ochi dulci unui frumos cavaler, din nobila casă a familiei Abancerais. Îmbrățișările suave au dus nu la o legătură vie, căci răzbunarea sultanului fu peste măsură de crudă – sub cuțitele încovoiate ale gărzilor vor fi tăiate capetele întregului trib din care făcea parte voinicul, drept exemplu pentru cei care vor mai încerca doar să gândească adulterul.

Patio del Cipres de la Sultana păstrează vechea fântână de piatră, iar bazinele au parcă oglindite în apa curată lacrimile sultanei căreaia i se frânseseră visurile unei iubiri secrete.

Tot din înalt se văd și resturile Palatelor Dar al-Arusa și Alixares, ce se aflau pe malurile opuse –unul spre râul Darro și celălat spre Genil.

Elementul omniprezent - apa proaspătă de munte, captată din muntele vecin și transportată prin tubulatură de teracotă, ce se subțiază la scurgeri pentru a asigura presiuni suficiente nivelelor artezienelor. Nu doar o vezi ci o și auzi și simți la atingere – o scară de apă (cu balustrade amenajate astfel încât să devină două izvoare gemene) sau fântâni care se ating gingaș în jocuri de apă asemenea unor bolți răcoroase.

Plantele decorative sunt alese astfel încât să incadreze impecabil peisajul , stricat oarecum de ceva corpuri apărute ulterior. Gardul viu, care formează adevărate labirinturi, este întrteținut și acum, ca și atunci, impecabil.

În preajma micilor iazuri nu sunt doar grădini decorative, parfumul florilor ne mângîia nările la orice adiere – ci multe sole cu legume specifice zonei, ce susțineau în trecut nevoile bucătăriilor regale.

Avignon - orasul Papilor

de Ioan Laslo

Asezat pe malul stang al Ronului, la o distanta apreciabila e Paris (ceva mai bine de 600 km), Avignon are onoarea de a fi numit Capitala Papilor pentru 72 de ani. Iar asta nu e putin lucru, aducand modificari fundamentale centrului vechi al orasului. De altfel, acolo am facut si eu flmarea de mai jos, care este insotita de un comentariu live si care sper sa va introduca in atmosfera locului. 

Am poposit la Avignon in plina pandemie Covid19, dar asta nu a stirbit cu nimic farmecul orasului.  Am cantat "Sur le pont d'Avignon" in amintirea copilariei, am facut un tur lejer pana in piata cu celebrul teatru local si apoi am ajuns langa Palatul Papilor, pentru ca este pur si simplu zona cea mai importanta a orasului. Mi-ar fi placut sa stau mai mult si sa gust atmosfera linistita, dar m-am bucurat ca am avut cateva ore la dispozitie pentru a vedea un centru inclus in patrimoniul mondial UNESCO .

Centrul istoric al Cordobei

de Marian Lisu

Frumosul oraș scăldat de apele Guadalquivir-ului are un aer de capitală universală. Nu este un termen gratuit – așa au gândit romanii ce construiesc aici ceva monumental, plăcut în special de Augustus, devenind capitala provinciei Baetica, la marginea Lusitaniei, apoi emirii de Damasc pun aici capitala lor, mai apoi urmând a deveni centrul califatului lui Abd Al-Rahman al III-lea.

La tot pasul admiri cu nesaț realizările tuturor celor pentru care orașul a fost o încântare – Podul Roman cu poarta păstrată ca parte a intrării sudice pe sub marele zid antic (Puerta de Algeciras), mai cunoscut drept Arcul de Triumf.

Calea de peste ape are acum 16 arcade, cu una mai puțin ca la construcție, iar în multe porțiuni se găsesc reminiscențe islamice, din perioada reconstrucției arabe. De vei parcurge cei peste 330 de metri de piatră dură vei afla istoria sa – e parte din Via Augusta (ce lega Eterna de Cadiz) și ai șansa de a cunoaște îndeaproape cultura arabă în spațiile interioare ale Torre Fortaleza de la Calahorra.

Muzeul Al-Andalus combină în prezentare interactivă îmbinarea celor trei culturi din Cordoba (creștină, musulmană și evreiască) pe parcursul timpului. Cea mai frumoasă și completă imagine a Podului Vechi (Roman), dar și a Mezquitei și Alcazarului se face din înaltul turnului-fortăreață, de pe o platformă la care se ajunge pe treptele înguste, circulare, ale unei scări greoaie.

Zidurile antice și cele medievale (Murallas) supraviețuiesc și acum fragmentar, dar este un bun exemplu de model de fortificație din perioada veche. La umbra lor, întorși în inima nucleului istoric, ne purtăm pașii spre Alcazar de los Reyes Cristianos, fosta reședință califală devenită palat regal creștin. Regii Catolici au domnit acolo aproape un deceniu,iar spațiile de acum păstrează urmele trecerii diferitelor culturi peste acest loc - vestigii romane și vizigotice (inclusiv mozaicuri măiastre), dar și unele de origine arabă. Edificiul de formă dreptunghiulară au ziduri mari și groase, turnurile putând fi accesate pe scări înalte din piatră - Turnul Leilor, Turnul Inchiziției sau Turnul Porumbeilor oferă privitorilor ocazia de a surprinde unele dintre cele mai spectaculoase instantanee, fie spre grădinile interioare,ori spre centrul vechi, sau spre zona râului și a podului roman. Cristofor Columb venise în Turnul Omagiului pentru a cere regilor catolici fondurile necesare pentru mica flotă cu care avea să descopere America. Jos e un spectacol olfactiv – fântâni ce impresionează prin jocurile de arteziene, iazuri cu pești, fântâni înconjurate cu lămai și portocali, cu rod greu și care colorează exemplar. Marile curți Patio Moriscos (a maurului) și Patio Mujeres (a femeilor) sunt unele dintre cele mai fotografiate grădini, mai ales cu peisajul general aflat în cadrul panoramic.

Părăsim cu greu micul colț de Rai spre a cunoaște în detaliu centrul istoric, cel neafectat de modernism de-a lungul ultimelor secole, luând drumul fostului cartier evreiesc (Judería), cel ce păstrează edificii ale arhitecturii maure și medievale creștine. Străduțele înguste, neregulate, au piatra originală iar în înaltul zidurilor albe stau zâmbind ghivece cu flori de sezon.

Centrul istoric reflectă secolele diverse de ocupație romană, vizigotă, islamică, iudaică și creștină, amalgamul format alcătuind un tot unitar de o frumusețe senzațională, acea amprentă andaluză, przentă aici mai bine decât oriunde atundeva. Fie că pe aici se perindaseră evrei spanioli, ori dintre cei sefarezi, edificiilor li se păstrează parfumul epocilor trecute, unele chiar milenare de-acum, unde ici-colo poți întâlni spații superbe, patio amenajate cu stil, balcoane cu gust sau fântâni ce amintesc de vremurile gloriei locului.

Palatul Alhambra - minunea din Granada

 

de Marian Lisu

E visul transpus aievea, spectaculoasa realizare a minții și a mâinilor puse în slujba frumosului, mai frumos decât ce se făcuse vreodată altundeva.

Califii din Nasrid, iubitori de cuceriri dar și de realizări care să înfrunte timpul, ne vor lăsa aici una dintre maiestuoasele arhitecturi militare și utilitare, amprenta primară pe orașul din oraș fiind a lui Muhammad Ibn al-Ahmar. Regulile islamului fuseseră impuse Peninsulei Iberice, iar din Palatul palatelor va prelua ideile primului Mohamed, completând apoi minunea pe vremurile lui Iusuf și preț de patru secole după (până în XIV), în timpul lui Mohamed al V-lea.

Granada e cunoscută acum drept ultimul oraș musulman și primul spaniol, căci regii catolici duc la apogeu Reconquista, iar locul devine curte regală pentru Isabela de Castillia și Ferdinando al Aragonului. Dar nu vor distruge definitiv frumusețile plăsmuite, așa cum nici în faimoasa Cordoba se păstrează Mezquita.

Modelul maur al arhitecturii clădirilor vechiului emirat înființat în zona sudică spaniolă, special în prima jumătate de secol XIV, capătă formă prin prelucrarea pietrei și a lutului roșiatic – de unde și numele edificiului „Qalat al Hamra” (Castel Roșu), nuanță ce ne încântă privirea pe lungimea zidurilor groase, până în înaltul turnurilor semețe văzute dinspre Colina Sabica, din cartierul rezidențial.

Realizarea Medinei maure, îndărătul fortificațiilor impresionante, erau oarecum ascunse privirii muritorilor de rând. Multele săli dreptunghiulare, cu multele lor coloane și arce, aveau pereții împodobiți cu motive ale islamului – forme geometrice tridimensionale din cele mai diverse, flori nemaivăzute ori inscripții meșteșugite.

Pictura tavanelor și lemnul sculptat migălos completau splendoarea locului. Lui Iusuf îi datorăm grija pentru detalii. Pentru a păstra senzația de prospețime perpetuă sunt instalate arteziene, dar și bazine masive, dintre care cel mai apreciat este cel din Curtea Mirtilor, cu plante mari ce formau zid viu, cea înconjurată de Palatul Comares – apogeul arhitecturii ce stă la umbra celui mai înalt turn.

În Curtea Leilor interioarele sunt povești din 1001 de Nopți, cele 124 de coloane de marmură și arcadele lor decorate fiind reprezentarea Raiului într-o viziune maură. De vei sta la jumătatea spațiului colosal, vei simți instant că e ca o imagine ce pare reflectată în oglindă, căci e gândit identic pentru părțile laterale, până la cel mai mic detaliu. Și peste toate avem aici o sală a regilor, asemenea celorlalte surate din marile palate regale.

Palatul Nasrid era destinat nobilimii și își primea oaspeții de soi în zona Mexuarului, în Camera Ambasadorilor – spațiu menit să impresioneze diverșii emisari sau diplomați cu modelele viziunilor celor 7 ceruri ale islamului. Apoi, urmau sălile sau dormitoarele emirilor din Palatul Comares, dar și haremul Mirador de Dorava sau băile tradiționale.

Sub zidurile grele se află și o primă structură militară – Cazarma Gărzilor („Alcazaba”), spațiul adiacent care pe vremuri era folosit de apărători, cu camere diverse în centru, iar în laterale cu turnuri - Torre Puerta de Armas și Torre del Cubo, din înaltul cărora se văd cele mai complete și complexe panorame ale Alhambrei.

La doi pași găsim Palatul lui Carlos al V-lea, un colos dreptunghiular la exterior și circular înăuntru, cu scările lui monumentale și care găzduiește Muzeul Alhambra, loc în care aflăm detalii sau admirăm diferitele obiecte recâștigate timpului din vechile încăperi.

După preluarea spațiului drept curte regală de către „Regii Catolici”, se mai adaugă complexului frumoasa Biserică închinată Sf. Maria. În curtea mănăstirii devenită cu timpul hotel de lux, am găsit mormintele Isabelei și a lui Fernando, care dorm somnul greu alături, așa cum spunea dictonul vremurilor lor de glorie: „Tanto monta, monta tanto, Isabel como Fernando”, căci deveniseră un singur suflet deși separat în corpuri cu sex distinct, armonia existenței referindu-se la egalitatea deplină în stăpânire, drepturi și decizie.

PALAU DE LA MUSICA CATALANA – Barcelona (Spain)

de Marian Lisu

Vă invit acum într-o călătorie de neuitat, undeva arc peste timp, preț de peste un secol. În inima Barcelonei, lângă celebrul Barri Gotic, cartierul ce deține atât de multe atracții, găsim ușor minunea căreia îi trecem pragul marmorat multicolor.

Lăsați-vă purtați pe aripi de timp în cea mai frumoasă sală de concerte făcută vreodată, nu o operă în sensul direct, ci un spațiu dorit a găzdui spectacole de tot soiul (piese simfonice, cor, spectacole de Flamenco, cabaret).

Ne facem loc timid în mulțimea pestriță, ce vine dinspre marele bulevard La Rambla, pe locul unde activase până spre finele de Secol al luminii vechea Mănăstire Sant Francesc de Paula. Lăsase parțial spațiu vital realizării celui mai însemnat edificiu Art Nouveau - Palau de la Musica Catalana, grandios edificiu gândit de arhitectul de geniu Lluis Domenich i Montana. Mulți îl consideră a fi peste Gaudi, căci contemporaneitatea acestora în perioada modernistă făcea ca rivalitatea creațiilor să atingă culmi nebănuite.

E de fapt perioada de redeșteptare barceloneză, cea rămasă în memoria locului drept Renașterea catalană „Renaixença”, care-i va face renumiți și pe Miro, Dali, Sorolla (în domeniul artelor), atunci când apar edificiile cele mai reprezentative pentru această parte a lumii.

Încă de la intrarea în foaier se aud sunetele aranjate să încânte auditoriul. Suntem luați de curentul de curioși spre o sală colosală, inundată de lumină multicoloră, ce vine din înaltul unei cupole ce pare mai degrabă gândite să reflecte culorile Paradisului. Vitraliile susținute în structura metalică, ce lasă impresia unui clopot răsturnat, creează senzația naturaleței, căci nici nu trebuie aprinse încă lămpile grele, de inspirație medievală, amplasate la intrare sau pe pereții laterali.

Vreți să stăm jos, să simțim pe deplin acordurile grave sau înaltele? Ori energiile ce sunt transmise de cei care oferă senzaționalul spectacol de muzică, dans și trăire intensă? E primul impuls, deci hai să luăm loc pe catifeaua de vișină putredă, spre a ne minuna de spectacolul vizual până la momentul de început. Admirăm pe rând scena – o arhitectură unică și splendid decorată cu elemente sugestive, ce ne fac să ne familiarizăm cu elementele îndrăgite de societatea catalană, acelea pe care societatea corală Orfeo Catala și le dorise de la celebrul arhitect spre a le fi spațiu de creație, pentru repetiții, reprezentații și loc unde să poată la final a aduna laurii recunoștinței publicului însetat de cultură.

Deasupra sunt arcade multe, strașnic decorate, iar peisajul din înalt dă senzația de Grădina Raiului, căci vreo 2000 de trandafiri din ceramică pictată par a se prăvăli din boltă. Din lojele amplasate pe nivele diferite străbat doar murmure, mai târziu vor izbucni urale, ovații și sala se va cutremura sub aplauzele fără de sfârșit, cu siguranță.

Nu suntem obturați de cortină, căci lipsește cu desăvârșire, rolul acesteia pare a fi luat de razele de lumină ce vin fie din înaltul luminatorului măiastru ori din spatele scenei, unde sunt alte vitralii magnifice. Lateralele scenei sunt ținute de stâlpi colosali, completați spre înalt de grupuri sculpturale. La dreapta tronează bustul lui Beethoven, titanul muzicii clasice, deasupra lui fiind reprezentate Valkiriile din opera lui Wagner, ce par să colinde într-o odă a bucuriei spre copacul stilizat amplasat în dreapta și deasupra bustului lui Josef Clave, gigantul muzicii tradiționale din Catalunia, ce are la baza stâlpului său o altă alegorie: cea a florilor de Mai, reprezentată de muze ce încântă piatra cu tonalități nemaiauzite pe scenele de operă, căci e de fapt muzica poporului. E un cadru cu simbolism grav – universalitatea muzicii face legătura directă între cea elevată cu cea tradițională, a celor mulți.

La nivelul scenei ne încântă multe muze diverse, ca și instrumentele ce le utilizează cu sârg – o altă alegorie a universalității muzicii, deasupra fiind o orgă ce completează spațiul dreptunghiular al structurii ușoare de oțel.

Geometria sălii e astfel determinată matematic: sala pătrățoasă, scena dreptunghiulară, tavanul cu cercuri concentrice, linii drepte cu arcade semicirculare, spiralele din scări. Candelabrele stilizate spânzurate din înalt prin orificii atent gândite împrăștie lumină lină – doar o senzație de supliment de firavă strălucire, căci tavanul colosal își face pe de-a întregul misiunea.

Timpul ce trecu ne pusese alături de dame bine, cu rochii sofisticate și pălării cu boruri mari, produse unicat pe semne, iar domnii – niște domni (în costume complete și mustăți sau frizuri ce trimit cu gândul la mult prea multul timp petrecut în frizeriile epocii).

Arc peste timp, revenind în cotidian – scena e animată și acum, ca și atunci – trupa artiștilor scenei face pregătirile finale spectacolului ce urma scenei. Regizorul dă ultimele indicații, cei de la lumini și sunet par implicați peste măsură. Cei care performează par a nu ne observa, deși stăm la o atingere de aceștia, baritonul ridică vocea chiar în momentul în care filmarea era în toi, violonista trece cu arcușul rapid, la o distanță de-i puteam simți răsuflarea. Te bagă definitiv în piesa lor, aparții oarecum locului, suntem parte a spectacolului – e festival de bucurie trăită pe deplin. Din priviri ne înțelegem că nu este suficient pentru a potoli sufletul, hrana spirituală trebuie savurată la maxim, deci adăstăm locului momente pe care le-am dori perene.

Farmecul clădirii monument nu este doar marcat de atmosfera interioară, cea plină de culoare și poveste, căci inspirația ne produce endorfine. Mai ales că trecem pe lângă Pegașii grei din piatră albă, ce străjuiesc coloanele din înalt, acolo, undeva spre spirala scării, unde stau atârnate până la nivelul solului tuburile de lumină pe care stau posterității numele celebrităților a căror activitate a fost prezentată aici – opere și autori.

Prin foaier ne strecurăm și în zona de socializare, spațiul unde se destindeau la bârfe cei din vechea societate, chiar în fața cafenelei și a restaurantului. Terasa e un spectacol vizual, coloanele pline de culoare creând o stare de bună dispoziție.

În marele hol realizăm dimensiunile urieșești ale edificiului. Afară trecem în revistă mențiunile cu informații generale, îi recunoaștem pe cei de pe scenă în multele afișe ce anunțau premiere, dar cel mai important – admirăm exteriorul din partea cea mai interesantă. Acolo unde tronează pe lateral imensul grup statuar ce reprezintă simbolul Orfeo Catala: o Venus flancată de tineri și maturi, deasupra tuturor veghind simbolul catalan – Sfântul Gheorghe, purtând steagul biruinței.

 

Puente Biscaya

 de Ioan Laslo

In 1893 cand a fost ridicat peste Nervion dupa planurile lui Alberto de Palacio (elev a celebrului Gustave Eiffel), Puente Biscaya a fost primul pod din lume care putea transporta masini si pietoni. Ideea a fost apoi preluata si au aparut poduri pe acelasi principiu in toate colturile lumii. Localnicii din oraselele Las Arenas si Portugalete (suburbii ale orasului Bilbao) il numesc gondola zburatoare. Schela se afla la inaltime (permitand astfel trecerea navelor prin estuarul Nervionului), iar platforma sa este fixata cu cabluri de otel rasucite la un troliu orizontal. Pentru finalul secolului al XIX-lea era o realizare inginereasca revolutionara. Stâlpii sunt doi turnuri metalice duble înălțime de 61 m, trase de cabluri metalice, ale căror capete sunt atașate la o distanță de 110 m de blocuri masive de beton. Între turnuri, situate pe diferite maluri, există cabluri întinse, formând o parabolă, pe care atârna centrală a podului, lungă de peste 160 m, atârnă la o înălțime de 45 m. Edificiul este inclus in Patrimoniul UNESCO.

Turistii au ocazia sa faca o traversare dus-intors, dar rolul podului este foarte practic pentru localnici si azi, acestia evitand un ocol de cativa kilometri cu ajutorul sau. Filmarea de mai jos surprinde o astfel de traversare intr-o zi cu vant puternic (acest lucru afecteaza sunetul, lucru pentru care imi cer scuze anticipat).

Siracusa - oras al arhitecturii, culturii si frumusetii cadrului natural

de Diana Stoica

    Siracusa este orasul  Siciliei peste care timpul trece fara a-i modifica frumusetea. Pare ca, fiecare an care i se adauga aduce un plus de farmec. In perioada sa de aur, a fost cel mai mare oras al lumii antice. Siracusa si mai ales Insula Ortigia ne ofera posibilitatea nu doar de a ne imagina, ci de a trai atmosfera vremurilor de mult apuse prin urme ale istoriei ramase neclintite de-a lungul timpului, urme ce fac parte din viata de zi cu zi a localnicilor. Astfel, Ortigia este locul unde vechiul ofera armonie noului.

    In urma unei plimbari, piano, piano, cum este obiceiul in Italia si mai ales in sud, se pot admira piatetele in stil baroc clasic, neo-baroc si baroc Sicilian. Acest stil architectural predominant a exprimat triumful Bisericii, al statului si al burgheziei. Intalnim stilul maur si strazi medievale ce au culoarea mierii. Neavand suficienta marmura in insula, au folosit calcar. Inundat de razele soarelui acesta ofera culoarea mierii. Totodata, simtim influenta pescarilor , fiind un oras cu iesire la mare, admiram si frumusetea vaselor de croaziera. Este, asadar un oras al contrastelor intre vechi si nou, traditii, modestie si opulenta.

    Este al patrulea oras ca numar de locuitori din Sicilia, fiind parte a Patrimoniul Unesco din 2005. De Siracusa se leaga numele mai multor personalitati istorice cu ar fi : Arhimede, Eschil, Euripide, Platon , Tiranul Dionysios, Caravaggio etc, care fie au vizitat.o, au trait ori s-au nascut acolo. Siracusa a fost fondata in sec VIII i.Hr, odata cu venirea coloniilor corintice, care s-au extins catre actuala insula Ortigia (numele provine din grecescul ortyx = prepelita). A fost cucerita, in 212 i.Hr, de romani, mai tarziu a ajungand sub stapanire bizantina, apoi sub stapanire araba (moment in care a inceput declinul). A reinflorit sub dominatie normanda. Cu toate ca a trecut prin mainile mai multor popoare, ele au pastrat urme ale civilizatiei cucerite , iar astazi stau marturie trecerii timpului. Ca exemplu, avem teatrul grec, amfiteatrul roman, cariera de piatra a paradisului, urechia lui Dionysios (reflecta perioada antica), templul lui Apollo (contruit de greci, mostenit mai apoi de romani, bizantini, arabi si normanzi) , ce prezinta succesiunea popoarelor, Piazza Domului (Primaria, Domul, Palatele nobiliare, Biserica Sfintei Lucia, toate in stil baroc sicilian) si fantana Aretusei (a fost motivul intemeierii orasului de catre greci).

    Pentru un plus de farmec si relaxare recomand sa faceti o plimbare pe mare, unde veti admira grotele, coralii in ritmuri de tarantele siciliene si va veti indragosti de culoarea marii. Sau, de ce nu? sa veniti impreuna cu mine pe programul Aventura siciliana. 

San Gimignano - o destinatie care nu trebuie ratată

de Maricela Stupar

“Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc nu pot citi decât o pagină din ea”, spunea Sfântul Augustin.

Italia este una dintre cele mai frumoase și interesante țări de pe Pământ.  Este o destinație de vacanță perfectă pentru arhitectura acestei țări, pentru istoria ei, pentru natura și oamenii săi, pentru plajele superbe, pentru vinurile și gastronomia mediteraneană.     

San Gimignano delle Belle Torri este un oraș medieval, construit inițial de etrusci, în secolul al III-lea, inconjurat de ziduri fortificate, iar porțile de intrare in cetate îi conduc pe turisti într-un loc unde pare că timpul s-a oprit.

Se află la aproximativ 50 de kilometri sud-vest de Florența, la jumătatea distanței dintre Florența și Sienna. Face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO (așa cum de altfel sunt

Grand Place Bruxelles

de Ioan Laslo
    Principal loc de intalnire al celor care viziteaza Bruxelles, Piata Mare masoara 110 pe 68 m. , este marginita de cladiri extrem de spectaculoase, precum Primaria, casele diferitelor bresle de odinioara sau Casa Regala si se afla in Patrimoniul UNESCO.

      In tot al doilea an, in luna august, piata devine locul in care peste un milion de begonii colorate sunt intinse in diverse forme , formand un covor de peste 1800 metri patrati. Initiata in 1971, traditia acestui covor, care atrage numerosi turisti, s-a pastrat pana in zilele noastre. Din pacate, eu nu am avut sansa de a prinde pe viu acest eveniment. Am considerat insa ca e bine sa filmez atmosfera din piata din ziua in care am trecut pe acolo. Filmuletul care a rezultat, facut cu o umila camera foto, vi-l prezint mai jos: 

Torun - orasul lui Copernic, al teutonilor si al turtei dulci

  de Valentin Oanta

 Astăzi, vă propun o vizită într-un oraș mai puțin cunoscut al Poloniei, dar deosebit de interesant. Torun este poziționat în nordul țării, cam la 90 de minute cu mașina față de Gdansk. Este cunoscut ca orașul lui Copernic (Mikolaj Kopernik în poloneză), al cavalerilor teutoni și al celor mai gustoase rețete de turtă dulce.

Așezat pe Vistula, Torun este capitala voievodatului Pomerania, fiind cam de mărimea Ploieștiului. Peste tot întâlnești simboluri ale marelui Nicolaus Copernic, astronom și prelat catolic ce a dezvoltat teoria heliocentrică a

Domul din MIlano

 de Marian Lisu

Fațada e împodobită strașnic, elementele decorative abundă – iar lângă ușa mare de bronz, plină cu personaje în scene biblice, găsim cioplit în marmură un balaur, ce se strecoară viclean printre rugi.

Aici asistăm la nașterea legendei, spre a marca regimul care stăpânea Milano – Casa Visconti. Numele venise din renume, căci cel dintâi fusese viceconte de-a dreptul, căci zorii Renașterii schimbă vechile conduceri – familia (Della Torre) ce condusese cedând frâiele.

Mulți știu de Sforza, dinastia de temut a zonei lombarde,căci marele castel Sforzesco e cel mai cel, dar primul Sforza (Francesco) e un ginere al casei Visconti, deci tot în

Biserica „Sfintei Fecioare” Ivanovo

de Elena Trifan

Prin Defileul Rusenski Lom ne îndreptăm spre Ivanovo. După cum ne informează ghizii noştri, la o distanţă de 22 kilometri la sud-vest de oraşul Ruse, pe malurile râului Rusenski Lom, la o altitudine de 32 metri deasupra nivelului apei, în această zonă se află o reţea de aproximativ 300 de chilii din care 40 au devenit biserici, fiind săpate în stâncă de călugării eremiţi stabiliţi aici începând cu secolul al XIII-lea. Cele mai renumite sunt cele cinci biserici din piatră datorită picturii lor murale din secolele XIII-XIV, bine conservate, în care sunt prezente motive ale artei antice: cariatide nude, capiteluri cu ulei şi măşti. Acestea au fost incluse în patrimoniul universal UNESCO.

Vizităm numai Biserica „Sfintei Fecioare”. Pentru a ajunge la ea urcăm o scară de piatră săpată pe peretele aproape vertical al stâncii. Ni se atrage atenţia să fim foarte atenţi pentru a evita accidentele. Peştera este situată la o înălţime de 38 de metri deasupra drumului, are o lumgime de 16 metri, lăţime de 4 metri, înlăţime de 2,5 metri. Este compusă din două încăperi şi o capelă. Pe pereţii şi pe tavanul ei se mai păstrează fragmente de frescă veche, reprezentative pentru arta medievală bulgară din secolul al XIV-lea, realizată în manieră originală, în culori vii, de artişti necunoscuţi. Imaginile reprezintă scene biblice din Săptămâna Patimilor şi din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul. În naos se află portretul ţarului Ivan Alexandru şi al soţiei lui Teodora care au susţinut financiar construirea şi pictarea bisericii. În capelă sunt pictaţi sfinţi eremiţi creştini sirieni.

La capătul peşterii există o deschidere în zid şi de pe un balcon poate fi admirată panorama peisagistică. Deosebit de interesante şi atractive sunt şi stâncile, monumente ale naturii, din preajma mânăstirii, înalte, calcaroase cu aspect scorburos. Fiind situate în locuri stâncoase, înalte, greu accesibile, peşterile şi lăcaşurile de cult de la Basarabovo şi Ivanovo au oferit, într-adevăr, de-a lungul timpului spaţii de refugiu şi asceză, fiind pentru vizitatorii de astăzi sursă de cunoaştere geologică, peisagistică şi religioasă. Pătrunzând în ele, în mod involuntar ne vin în minte lăcaşurile rupestre româneşti din partea de sud a ţării, precum: Biserica „Corbii de Piatră” din localitatea Corbi, Biserica de la Nămăeşti, judeţul Argeş, Peştera „Sfântului Grigorie Decapolitul” de la Mânăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea.