Trepte de lumină în Banat - Băile Herculane

de Elena Trifan

 În după-amiaza aceleiaşi zile ne-am început deja călătoria în judeţul Caraş-Severin, prin a vizita vechea şi renumita staţiune Băile Herculane. Dacă vii la Herculane cu trenul, deja dai de un prim obiectiv reprezentativ pentru gradul de civilizaţie al acestei localităţi situate în inima Banatului, pentru clima şi influenţele culturale care s-au exercitat asupra ei, gara feroviară. O primă uimire şi încântare îţi sunt oferite de lianele care se caţără în faţa gării pe suporturi şi pe grilaje de lemn, asemenea viţei-de-vie sălbatice. Clădirea gării este un adevărat monument artistic de arhitectură şi pictură. A fost construită între anii 1878-1886 după modelul castelului de vânătoare al Mariei Tereza, de lângă Viena. Scopul ei iniţial a fost de-a servi drept castel de vânătoare pentru Franz Ioseph. Este construită în stil baroc, privită din exterior pare un mic templu, o mică reşedinţă a unor probleme oficiale, distingându-se prin discreţia proporţiilor, armonia culorilor, cupola cu aspect mozaicat, divers colorat. Dacă stilul arhitectonic baroc aminteşte de perioada stăpânirii austriece în Banat, picturile de pe cupolă şi de pe pereţii interiori amintesc de primii cuceritori şi întemeietori ai staţiunii, romanii. Pe cupolă sunt pictate chipuri de zei, pe un perete, chipul lui Hercule, pe alţi pereţi, scene de vânătoare. Un ceas vechi este încă funcţional. În mod involuntar mi-au venit în minte imagini ale metrolului din Moscova pe care le-am văzut numai în power-point-uri şi un modest sentiment de mulţumire mi-a invadat sufletul, deoarece avem şi noi un minimonument de artă cu rol feroviar. Un gând de apreciere s-a îndreptat către localnicii care au reuşit să îl conserve şi să îl menţină în circuitul public.

O plimbare prin centrul staţiunii ne-a ajutat să ne bucurăm de aerul ei blând şi curat, de pastelul toamnei revărsat asupra pădurilor de foioase de pe munţii care o străjuiesc, de stâncile golaşe pe ale căror coame brazi ce par a fi fost sădiţi de mâna omului salută respectuos cerul şi te invită la o călătorie pe munte. O cruce ce se zăreşte pe versantul unui munte veghează asupra localităţii care nu a fost şi nu este lipsită de pericole.

În parcul din centrul oraşului poţi admira copaci rari: un arboremamut de Sequoia şi un pin plantaţi în 1864, odată cu amenajarea parcului, un arbore de Tisa etc. La tot pasul dai de izvoare termale a căror putere tămăduitoare a fost descoperită de romani care au pus şi bazele staţiunii. În amintirea lor multe izvoare şi hoteluri poartă nume de zei sau de conducători ai antichităţii: Neptun, Diana, Ares, Venera, Decebal, Traian. Un izvor care se bucură de o mare popularitate este Domogled, amenajat acum 20 de ani, renumit pentru apa lui care are şi calităţi terapeutice, dar poate fi folosită şi pentru potolirea setei. Lângă el se află o fabrică de gheaţă, care nu mai este funcţională.

Sub raport arhitectonic staţiunea oscilează însă între glorie şi decădere. Curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere, tendinţa de a admira îţi sunt repede umbrite de un gust amar provocat de decăderea în care au ajuns clădirile emblematice ale localităţii. După ce a trecut sub stăpânire austriacă, a cunoscut cea mai mare perioadă de înflorire din istoria ei, fiind unul din locurile preferate ale împărătesei Elisabeta (Sissi), soţia lui Franz Iosef. Aici au fost construite Băile Imperiale care atrăgeau personalităţi ale timpului, precum Spitalul „Ana Aslan” în comunism; Cazinoul, vila şi foişorul împărătesei Sissi, Biserica Soldaţilor. Ce se mai păstrează azi din ele?

Băile Imperiale, colosul arhitectonic şi emblema staţiunii, fost sanatoriu de uz general în comunism, a ajuns o simplă clădire dezafectată, mâncată de rugină şi de igrasie. Un miros de mort care se degajă printr-o spărtură pe unde poţi privi în interior îţi creează un imens dezgust, oricât de dornic ai fi să cunoşti tainele unui astfel de loc şi te îndepărtează cu o adâncă părere de rău. Frumuseţea turlelor, ca şi culorile exterioare, semne de atracţie altădată, au fost şi ele afectate de patina timpului lăsat să lucreze nestingherit de mâna omului.

Podul de fier forjat construit peste apa Cernei pentru familia imperială mai există încă, dar este închis. Ca multe obiective turistice din Herculane este prevăzut cu o placă documentară de pe care putem afla că a fost construit din fier forjat odată cu Băile Imperiale între anii 1883-1886 pentru a permite direct accesul vilegiaturiştilor la băi. Are o lungime de 32 metri, o structură cu arc cu zăbrele cu 2 articulaţii şi cu montanţi verticali din cornier placaţi cu elemente din fontă.

Vis-a-vis de Băile Imperiale, în Parcul Central privirea îţi este revigorată de clădirea Cazinoului, aflată în plin proces de renovare. A fost construită între anii 1862-1864, după planurile arhitectului german Wilhelm von Doderer, în stil baroc austriac, monobloc, cu parter şi etaj, fiind unul din cele mai renumite cazinouri din Sud-Estul Europei. Comunica prin coridoare acoperite cu hotelurile Traian şi Decebal, avea sală de spectacole, restaurnat şi sală de joc, mai ales pentru amatorii de ruletă. Scopul lui era de recreere, după cum sugerează şi deviza de pe frontispiciul clădirii: „Saluti et Letitiae” (Sănătate şi veselii). De legăturile împărătesei Sissi cu staţiunea Herculane mai vorbesc încă localnicii de la care am aflat că aceasta i-a dăruit un inel de aur unui pădurar. Inelul îl mai păstrează încă nepotul acestuia, un profesor de 85 de ani care este încă în viaţă.

Simbolul staţiunii rămâne totuşi statuia lui Hercule. Cea originală construită de romani din piatră se află în Hotelul Roman, cea din centrul oraşului este copia ei construită din bronzul unui tun şi îl înfăţişează pe Hercule purtând pe umeri blana leului din Nemeea. În partea inferioară a piedestalului se află capul unui leu. Legendele locale din zona Herculane vorbesc despre popasul făcut de Hercule în Banat în drumul lui pentru căutarea lânei de aur. După cum spun unele legende, apariţia multor locuri geografice din zona Banatului este legată de lupta lui Hercule pentru a ucide un balaur care îi chinuia pe oameni şi că Hercule însuşi s-a revigorat după ce s-a scufundat în izvoarele existente aici. 

Anterioară staţiunii Karlovy Vary, a fost locul de atracţie al familiei imperiale austriece, al aristocraţiei, al regelui Carol I, al compozitorilor şi scriitorilor. Compozitorul austriac Jakob Pazeller a compus aici valsul „Souvenir de Herkulesbad.” Chiar dacă nu ai cunoaşte cu nimic istoria acestei localităţi, denumirile şi stilul arhitectonic ar fi suficiente pentru a putea descifra cele două influenţe cu rol civilizator: cea romană şi cea austriacă. Aspectul general al staţiunii îţi lasă impresia a două perioade distincte: una de glorie şi una de decădere. Va reuşi oare staţiunea să îşi refacă chipul de altădată adaptat exigenţelor moderne, să rivalizeze cu staţiunile celebre din ţară şi din lume şi să devină atracţia turiştilor de toate originile, vârstele și profesiile? 

Trepte de lumină în Banat - Drobeta Turnu Severin

 de Elena Trifan

Dorinţa mea de a cunoaşte mai bine acest ţinut al ţării noastre mă obsedează de aproximativ 30 de ani, când întorcându-ne dintr-un concediu petrecut la Moneasa am făcut un scurt popas în Timişoara, am admirat din mers splendoarea Dunării la Cazane, am poposit o noapte în Drobeta şi a doua zi de dimineaţă am vizitat piciorul podului lui Apolodor din Damasc, ruinele castrului roman şi Muzeul Regiunii Porţile-de-Fier. Power point-urile primite de la cunoscuţi cu imagini ale Dunării la Cazane mi-au incitat şi mai mult această dorinţă. Abia în toamna anului 2017 dorinţa mi-a fost împlinită când împreună cu un grup de excursionişti am făcut o călătorie cu un itinerariu destul de complex în localităţi de pe malul Dunării şi din Banatul Montan: Porţile-de-Fier, Orşova, Eşelniţa, Băile Herculane, Oraviţa, Anina, Rudăria. Drobeta-Turnu Severin, oraşul de pe malul Dunării, cu o istorie milenară, gazda multor „musafiri” mai mult sau mai puţin doriţi şi-a creat un aspect şi o cultură originale aflate la confluenţa mai multor civilizaţii. În mod indirect poate fi numit element sine qua non al formării poporului român, căci fără podul lui Apolodor din Damasc construit aici peste Dunăre de către romani, aceasta nu ar fi fost posibilă.

Piciorul podului şi castrul roman stau mărturie şi astăzi a acelor vremuri de măreţie arhitectonică şi militară, dar, din păcate, nu au putut fi vizitate, în schimb panorama Dunării şi Cetatea Medievală a Severinului ne-au oferit o frumoasă şi interesantă formă de cunoaştere. Cetatea Medievală, cel mai important obiectiv strategic din regiune în Evul Mediu, impresionează atât prin construcţia în sine, cât şi prin cadrul de natură în care se află: în Parcul „Dragalina” şi pe malul Dunării, locuitorilor oraşului de astăzi şi turiştilor oferindu-le şi un minunat prilej de recreere. Cetatea a fost construită în anul 1233 şi fortificată după fiecare atac. Evenimente importante din istoria ei amintesc de numele lui Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin etc. După 300 de ani de existenţă a fost distrusă din ordinul lui Suleiman Magnificul şi materialele ei duse pe malul sârbesc. Cetatea a fost reconstruită între anii 2013-2015 şi impresionează prin culoarea şi grosimea zidurilor de 1,5 – 2 metri, prin felul în care este compartimentată, capelă, turnuri de apărare. Viaţa pulsează parcă în zidurile şi în interiorul ei, într-o dezvoltare a verticalităţii din vremuri imemorabile, cu deschideri spre apa Dunării, sub ocrotirea mai mult sau mai puţin luminoasă a cerului. 

În apropierea ei se află Palatul Culturii „Theodor Costescu”, monument de arhitectură, aflat pe lista UNESCO. A intrat în circuitul public în 1924 şi poartă numele celui care a fost directorul Liceului „Traian” din Drobeta, membru al Academiei şi a contribuit cu fonduri proprii şi prin organizarea de subscripţii la construirea acestuia. Privită din exterior clădirea impresionează prin monumentalitate si prin stilul plăcut, elegant, rafinat. 

În apropierea palatului un copac cu frunze de un galben intens luminează peisajul şi fascinează privirea. Frunzele lui par a fi bucle de lumină curgătoare, aur fraged şi însufleţit. În faţa lui este Fântâna Cinetică, o invenţie din oţel inoxidabil, creaţie a sculptorului Constantin Lucaci, unul din marii sculptori în oţel ai lumii, laureat al Premiului Herder. Ingenioase ţâşniri acvatice izvorăsc pe rând din axul central sau din panouri laterale, părând braţele unor dansatori cuprinşi într-un dans al armoniei universale. Privită în ansamblul formelor şi manifestărilor ei fântâna este un elogiu adus apei ca simbol al germinaţiei veşnice, într-o mişcare ce sfidează trecerea timpului, în sens invers acelor de ceasornic.

Mergând spre centrul oraşului, într-un spaţiu verde bine îngrijit, loc de relaxare şi promenadă, poţi admira statuile lui Decebal şi a lui Traian, poţi face un popas la Biserica Catolică sau urca în Turnul de Apă pentru a admira priveliştea oraşului şi a împrejurimilor acestuia. Am avut şansa de a ajunge într-o zi însorită, când oraşul atât cât s-a putut vizita din el într-un timp foarte scurt şi-a arătat întreaga splendoare autumnală. Peste liniştea şi curăţenia lui, peste clădirile construite într-un stil arhitectonic plăcut şi elegant, peste albastrul Dunării strălucea blândă, aurie şi pură lumina soarelui de toamnă. În mod involuntar mi-a venit în minte imaginea unui alt oraş construit pe malul Dunării, Bratislava.