de Georgeta Cican
Aveam să o văd prima oară, de aproape, în anul 1979. O hotărâre de moment, dictată probabil de curiozitate, m-a adus la Orșova, imediat după ce obținusem un post de profesoară într-unul dintre liceele orașului. Nu puteam ști pe atunci că urma să lucrez în acea școală până la pensie și nici că mica urbe danubiană avea să-mi devină casă mai bine de patru decenii. Îmi amintesc cu claritate că, sub soarele acelei zile de iunie, stăteam pe niște trepte de beton care coborau spre Dunăre, ascultam clipocitul apei și mă simțeam ca în vacanță la mare. Nu îmi dau seama cum e să trăiești la umbra adormitului Vezuviu, nici să treci zilnic, în drum spre serviciu, pe lângă silueta tot mai înaltă a catedralei Sagrada Familia; în ce măsură amenințarea unei colosale zvârcoliri telurice îți poate afecta percepția asupra realității și chiar determina ritmurile existenței; în cazul celălalt, dacă trudnica săvârșire a frumuseții de către mai multe generații aprinde scânteia divină în fiecare privitor ori potențează sentimentul propriei nimicnicii în fața desăvârșirii divine. Știu însă din experiență proprie că vecinătatea unei asemenea prezențe covârșitoare te influențează și te schimbă.
De-atunci, din acel iunie însorit al tinereții mele, am văzut Dunărea în locuri și cu chipuri felurite: valsând, desigur, între maluri regularizate la Viena, alunecând solemn printre palatele Budapestei, clocotind cu valuri îndărătnice și vârtejuri viclene între stâncile de la Cazane, în leneșă revărsare pe câmpie la Calafat, în fecunda somnolență a labirintului Deltei. Familiar îmi este, bineînțeles, marele golf care mărginește înspre est Orșova. De când masivul dig sparge-val a fost înlocuit cu un brâu decorativ de metal, pare că orașul însuși se modulează cu cele două străzi paralele după conturul sinuos al lacului, ridicându-și pe dealuri aripile zonelor de case, Nord și Sud. Lungul pod peste gura de vărsare a Cernei în fluviu, chiar la intrarea în oraș, dă impresia că e singura cale de acces în insula-urbe. Insula adevărată, bucățica aceea de paradis oriental numită Ada-Kaleh, s-a scufundat ca vechiul oraș și satele din jur în apele lacului de acumulare. Eu nu am văzut decât în fotografii și filme insula cu moscheea sa și minaretul înalt, cu fabrica de țigarete „Musulmana”, cu livezile de smochini și trandafirii cățărători, cu terasele cafenelelor și dughenele cu zaharicale, n-am văzut niciodată în realitate Orșova Veche, cu frumoasa ei arhitectură bănățeană și aleea de castani de pe faleză. L-am cunoscut însă pe Husref Usref, ale cărui delicioase cofeturi m-au dus de fiecare dată cu gândul la versurile poeziei barbiene „Selim”: „Ca sculele-n sipeturi, așa mi-ați răsărit, / Alvițe rumenite, minuni de acadele/... / Și dârdâind sub bruma și colții de migdale, / Rahatul părea urmă de-ngheț după topit.” Mi-am făcut prieteni printre mulți strămutați care, deși risipiți prin tot orașul nou și la jumătate de secol de când satele Jupalnic și Tufări se înecaseră în ape, își afirmă cu obstinație identitatea de jupălniceni și tufăreni. Insula și vechiul oraș sălășluiesc încă în memoria oamenilor.
Dintre miile și miile de fețe ale Dunării, câteva nu încetează să mă fascineze: rândurile simetrice de valuri, trupe de asalt împinse de vânt spre baraj, părând șiraguri lucitoare de mărgele din înaltul viaductelor; spuma clocotitoare țâșnind în șuvoaie în urma șalupelor, strălucirea de hidrargir a apei la lumina soarelui, întunecimea catifelată de smoală la luminile nopții. Îmi aduc aminte însă și chipurile ei neobișnuite: lacul închis sub un strat gros de gheață opacă în iarna geroasă a anului 1985, pe care, traversând-o în linie dreaptă, muncitorii scurtau drumul spre Șantierul Naval; în anul 2000, câmpul strălucitor și moale de zăpadă dintre cele două maluri la baraj, în care îți venea să te rostogolești dacă nu ai fi știut primejdia întunecată de sub el; apele revărsându-se de pe străzi în albia adâncă la viitura de acum 8 ani, ducând cu ele pietre, cărămizi și crengi. Îmi amintesc, de asemenea, din anii bogați în zăpezi și ploi, albia scăzută, primăvara, din care se ițeau, ici și colo, ca niște oase de dinozauri pietrificate în imemoriale noroaie, ruinele unor vechi clădiri pe care dinții apei nu apucaseră să le macine și să le niveleze. S-ar fi arătat o dată, zice-se, nu numai ultimele vestigii ale geamiei din Ada-Kaleh, ci și cele ale pandantului ei creștin de la Cazane, Mraconia, mănăstirea de sub ape. După ce, săptămâni la rând, gurile barajului se opinteau să deverseze apele lacului în aval, Măria Sa fluviul umplea albia la loc în doar câteva ore...
Orșova este, în datele ei esențiale, un oraș danubian tipic, pitoresc, cu port, șantier naval, pontoane cu bărci și vaporașe, cu pescari solitari și răbdători, cu școală de marină și două cluburi pentru sporturi nautice, cu o faleză generoasă, terase și tarabe cu suveniruri. În timpul iernii, pescărușilor, rezidenți permanenți ai lacului, li se alătură lebede, rațe sălbatice și lișițe. Vara, lacul are mirosul inconfundabil al Deltei, de alge și mâl, iar orașul se umple de glasurile, zgomotele amestecate și freamătul litoralului. Asemenea fluviului, oameni și comunități deopotrivă își clădesc și reclădesc neîntrerupt meandrele propriilor destine. Am văzut, în aproape o jumătate de veac, cum orașul de frontieră, poarta spre libertatea pentru care unii au plătit cu propria viață, a devenit un punct important al zonei turistice a Defileului Dunării. Am văzut cum micuța construcție din care se dirija navigația în Cazanele Mici, numită La Balon, s-a transformat în biserică, replică a celei înecate; cum în stânca de la intrarea în Golful Mraconiei s-a sculptat timp de zece ani, într-o aprigă luptă cu piatra, înălțimea, vremea și viperele, chipul gigantic al regelui Decebal; cum tabăra de pictură s-a închis și tabăra de copii din Mraconia a devenit o paragină, dar malurile micului golf, malul Dunării din toată Clisura și faleza Orșovei s-au umplut de pensiuni și hoteluri. Cum, spontan, natural s-a născut un pol turistic al acestei țări. În zona Orșovei, pe lângă așezarea fermecătoare, sunt de remarcat câteva obiective turistice (printre care nonconformista biserică romano-catolică, dar și Mănăstirea Sf. Ana, ctitorie în stil tradițional a lui Pamfil Șeicaru, având însă muzeu, clopotniță și chilii mult mai recente). (Există chiar, pe o stradă lăturalnică, un muzeu modest, ascuns într-o încăpere dintr-o clădire administrativă, de parcă s-ar sfii că este atât de mic pentru o istorie atât de bogată.) Specificitatea Orșovei e dată însă de aerul de localitate fără trecut. Construirea hidrocentralei și a lacului său de acumulare a creat o falie între orașul nou și istoria lui venerabilă, din care nu s-a recuperat aproape nimic. Și totuși, atâta timp cât orice discuție cu un localnic trecut de vârsta tinereții alunecă spre orașul de altădată, iar grupurile de prieteni de pe rețelele de socializare rulează la nesfârșit fotografii ale Orșovei Vechi și ale insulei Ada-Kaleh, atâta timp cât amintirile și poveștile se transmit din generație în generație, se poate spune că aproape nimic nu s-a pierdut. Într-o narațiune din volumul „Ochiul căprui al dragostei noastre”, Mircea Cărtărescu spune că „... toți avem o insulă scufundată în apele minții și pe care o căutăm cu disperare, ca pe diamantul topit al ființei noastre. Că noi înșine și lumea noastră suntem adânc scufundați, în apele timpului, ca o Ada-Kaleh ce nu va mai fi niciodată reală.” Însă, dincolo de această simbolistică extraordinară, în concretul lumii, aici și acum, sunt oameni a căror insulă scufundată în abisurile minții are un nume – un nume-cicatrice, care, odată cu vechea durere, le aduce aminte că sunt niște supraviețuitori.
