Arbanasi - o adevărată fortăreaţă medievală

de Elena Trifan

Ne îndreptăm spre satul Arbanasi, o adevărată fortăreaţă medievală, situat la 4 kilometri de Târnovo, inclus în patrimoniul UNESCO. Bazele satului au fost puse de albanezi şi greci. Timp de câteva secole s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman. 

Numele localităţii este menţionat pentru prima dată într-un document din 1538, prin care sultanul Soliman Magnificul a dăruit această aşezare ginerelui său, marele vizir Rustem paşa, căsătorit cu Mirimah, fiica sultanului. Satul a cunoscut o dezvoltare înfloritoare în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea când a dezvoltat relaţii comerciale puternice cu Italia, Austria, Ungaria, Rusia, Transilvania, India. Demne de remarcat sunt relaţiile existente de-a lungul timpului între Arbanasi şi Ţările Române. În 1639 în Sibiu s-a constituit Compania grecească condusă de persoane din Arbanasi.

În Arbanasi, în anumite perioade au trăit familii aristocratice româneşti, precum Cantacuzino, Brătianu, Filipescu, Brâncoveanu. Constantin Brâncoveanu avea o casă în Arbanasi. Stema Cantacuzinilor a fost sculptată pe iconostasul Bisericii „Naşterea lui Iisus” şi al Bisericii „Sfântul Nicolae”. Domnitorul român Vasile Lupu s-a născut în Arbanasi de unde era originară familia sa. Mai multe familii de boieri valahi trăiau în Arbanasi si locuitori ai satului Arbanasi s-au retras in Valahia în timp de ciumă, holeră şi din cauza atacurilor bandiţilor turci. (După Petya Ovcharova - Arbanasi Veliko Târnovo; Arbanasi e la chiesa Natività di Cristo).

Ajungem în localitate şi suntem impresionaţi în primul rând de arhitectura tradiţională păstrată de localnici cu sfinţenie, de aerul curat şi aspectul îngrijit al aşezării. Totul degajă o puternică impresie de vechime, siguranţă şi rigoare geometrică, un puternic instinct de apărare a proprietăţii individuale şi colective. Fiecare casă este alcătuită în partea de jos din piatră şi în cea de sus din zid văruit alb sau din lemn sau jumătate este din zid şi jumătate din lemn. Ferestrele şi uşile sunt vopsite într-un maro antichizat, ceea ce sporeşte impresia de vechime. La geamuri au gratii din fier forjat. Fiecare casă este înconjurată de un zid solid, construit din piatră acoperită cu olane de culoare roşie. Pe oameni nu îi deranjează uniformitatea, nu simt nevoia concurenţei de a fi cât mai originali în construcţiile lor, pentru ei important este să conserve un mod de viaţă emblematic. Pătrundem pe o stradă îngustă, străjuită de zidurile gardurilor identice, unde ai impresia că pe caldarâm auzi mersul cailor de altădată sau vezi o lume pestriţă, ţărani în costume populare, turci cu turbane, căruţe trase de măgari, trăsuri boiereşti, soldaţi înarmaţi, meşteşugari ce îşi vând produsele.

Plimbarea pe o singură stradă ne dezvăluie aspecte complexe ale vieţii din Arbanasi. În magazinul pictorului Ivan Ivanov găsim o colecţie bogată de obiecte vechi, vase moderne de ceramică, foarte multe picturi cu motive laice şi religioase, realizate pe vase de lemn, mai ales pe copăiţe, scoarţă de copac, jumătate de cofă, chiar şi pe un fier de călcat vechi. Pictorul şi-a propus să adune în tablourile sale tradiţie şi originalitate, să imortalizeze peisaje, clădiri şi chipuri umane din Arbanasi şi din zonă. La un colţ de stradă sunt tarabe cu icoane pe sticlă, feţe de masă cu motive populare. Ajungem la Complexul Etnografic Bakgarka, vechi de aproximativ 350 de ani, alcătuit dintr-o vilă cu două etaje, o curte spaţioasă şi relaxantă, situat într-un spaţiu liniştit, cu aer curat, înconjurat de un zid solid. A aparţinut de-a lungul timpului mai multor proprietari. La un moment dat s-a aflat şi în proprietatea domnitorului român Constantin Brâncoveanu despe care se spune că după înfrângerea revoltei de la Chiprovtii i-a adăpostit pe refugiaţii bulgari in ţara sa. Clădirea a avut un rol important în istoria Bulgariei, de-a lungul timpului servind ca loc pentru diverse familii în momente de nelinişte sau de robie şi pentru călugării de la Athos. De asemenea, a funcţionat ca şcoală şi spital pentru copii. Astăzi, Complexul Bakgarka a fost transformat în hotel şi restaurant.

Într-o curte, ascunsă parcă privirilor se află Biserica „Naşterea lui Hristos”, datând din secolul al XVI-lea, o minune arhitectonică şi picturală, o sinteză de artă, ştiinţă, religie, viaţă sacră şi profană, un mod de exprimare a unei viziuni proprii despre lume şi viaţă.

Pătrundem într-un singur restaurant, „Cheshmata”, ai cărui pereţi sunt bogat împodobiţi cu obiecte tradiţionale de artizanat: costume populare, furcă de tors cu caier, ştergare etc. Cei doritori aici pot servi cheshmata, un preperat culinar propriu, pregătit din cinci feluri de carne. Şi aici ca şi în celelate localităţi vizitate, oamenii sunt primitori, amabili, preţurile la muzee sunt acceptabile, variind între 4-6 leva, în muzee se pot face fotografii fără a se plăti taxă suplimentară, uneori plata se poate face şi în lei, la pangare şi în magazine pot fi găsite albume şi pliante redactate şi în limba română, unii vânzători şi muzeografi au cunoştinţe modeste de limba română. Mai presus de toate se află respectul locuitorilor pentru tradiţie despre care putem spune fără să greşim că aici are rezistenţa pietrei.

Plecăm spre casă. În timp ce coborâm colina pe care se află localitatea, în faţa noastră, la o depărtare nu prea mare, pe un spaţiu agricol plat o mare de rapiţă galbenă ne încântă privirea. Drumul de întoarcere se desfăşoară în lumina blând-aurie a soarelui de primăvară ce se pregăteşte să coboare spre asfinţit.