Balcicul inimilor noastre

de Elena Trifan

Balcic este un oraş situat pe coasta Mării Negre, în Bulgaria, la o distanţă de 43 de kilometri de Varna şi 304 kilometri de Bucureşti. Valurile istoriei au făcut ca din 1913, în urma Celui de-al Doilea Război Balcanic şi până în 1940, când a fost semnat Tratatul de la Craiova, să aparţină de Regatul României. Auzisem despre el numai în romanul „Pânza de păianjen” al Cellei Serghi şi în romanul „Ioana” de Anton Holban şi îl văzusem numai în tablourile pictorilor români. Un documentar TV vizionat prin anul 2005 m-a făcut însă să mă îndrăgostesc de el. De atunci mi-am dorit să îl vizitez, dar mereu intervenea altceva şi vizita se tot amâna. Exercita asupra mea un fel de miraj şi cu cât citeam mai mult despre el sau mi se povestea, cu atât îmi doream mai mult să îl văd în realitate. Devenise un fel de Meccă cerească sau un fel de far spre care ţinteau să ajungă personajele Virginiei Woolf. Imaginile erau şterse, eu îmi doream un Balcic real pe care să îl am viu în faţa ochilor, să îi descopăr farmecul, în care să mă cufund.

Am vizitat grădinile şi castelul prima data in 2014. Am făcut o plimbare pe străzile oraşului, ceea ce mi-a incitat şi mai mult dorinţa de a-l cunoaşte în profunzime. Am revenit la începutul lunii septembrie, când timpul mi-a permis o mai bună cunoaştere a acestuia.

Balcicul este construit pe o coastă terasată, fiind scăldat la sud de apele Mării Negre şi împrejmuit ca într-un semicerc de stânci de calcar albe, protectoare, ceea ce i-a atras denumirile de „Coasta de Argint” şi de „Oraşul Alb.” Îţi lasă impresia că urcă spre cerul care pare foarte aproape şi coboară spre mare în care stă parcă să cadă, că în el te simţi protejat ca într-o scoică sau ca într-o potcoavă în care energiile muntelui converg cu cele ale mării, ale soarelui, ale vegetalului. Principala atracţie pentru un turist român o constituie Castelul şi Grădinile reginei Maria a României, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, soţia regelui Ferdinand al României (1865-1927). Ajunsă la vârsta maturităţii, aflată în căutarea propriei copilării, a liniştii şi a legăturii cu Dumnezeu şi cu natura, regina a găsit în localitatea Balcic, pe coastele Mării Negre locul mult căutat, singurul care semăna cu Malta copilăriei sale unde tatăl său Alfred Ernst Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, duce de Edinburgh, îşi desfăşurase activitatea de amiral. Aici, în perioada 1925-1936, pe o stâncă terasată vecină cu marea şi-a pus planul în aplicare, reuşind să creeze noi file de unicitate în cartea nemuririi personale şi să deschidă o nouă eră în istoria oraşului. Este vorba de un domeniu de 35 de hectare, cu o simbolistică bogată, construit după modelul labirintului cretan şi al Grădinii Paradisului, în care poţi întâlni peste 3000 de specii de plante, cea mai mare colecţie de cactuşi din Europa, alei, izvoare, cascade, fântâni, cişmele, grădini, vile care îmbină mai multe stiluri arhitectonice: bulgăreşti, gotice, orientale, meditaraneene, o capelă, cruci, oale de lut, dispuse după o geometrie a unităţii în diversitate, a bunului gust, a relaxării, a stimulării curiozităţii şi a dorinţei de cunoaştere.

Pentru realizarea complexului de la Balcic regina Maria a îmbinat bogăţia minţii sale şi propria creativitate cu priceperea unor persoan apropiate, constructori şi grădinari pricepuţi precum: pictorul român Alexandru Satmary, arhitectul român de origine turcă Emil Güneş, Gaetan Denize, secretarul ei particular, Eugen Zwiedineck, aghiotantul şi secretarul particular al acesteia, grădinarul Jules Jannin, grădinarul şi administratorul elveţian de origine evreiască Carol Gutman, arhitecţii italieni Augustino şi Amerigo. Lucrările au fost executate de firmele italiene: Fabro Agostino (antreprenor de lucrări publice) şi Giovanni Tomasini (lucrări în mozaic, ciment, asfalt).

La intrare se află „Ghereta santinelei”, o minicăsuţă suspendată deasupra porţii, construită după modelul caselor din zonă, din piatră, ieşită în afară, cu geamuri prevăzute cu gratii de lemn forjat. Pe partea exterioară are două sfere de scoici marine. În timpul reginei deasupra porţii se afla un felinar cu becuri în formă de lumânări de ceară pentru a lumina calea celor care se întorceau târziu la castel. Trecând de poartă ai impresia că te afli într-o împărăţie a lumii vegetale. Umblând pe alei poţi privi arbori şi arbuşti specifici mai multor zone ale lumii: sălcii pletoase, specii de plopi, ulmi, pini, arbore de hârtie, ginko-biloba, chiparoşi, tuia, smochini, magnolii, liliac. Pe ziduri se caţără viţă-de-vie sălbatică, iederă şi luleaua-turcului. Un miros vegetal, umed şi cărnos, cu esenţe din cele mai diversificate, în care se simt uneori gustul şi mirosul de sare aduse de briza mării, îţi aminteşte de pădurile ecuatoriale. Totul este înviorat de coloritul florilor de pe alei şi din grădini cu nume simbolice: „Grădina lui Allah”, „Grădina principesei Ileana”, „Grădina lui Alexander”, „Grădina trandafirilor”, „Grădina englezească”, „Grădina Ghetsimani”. Aici poţi admira o diversitate de specii florale: nuferi, stânjenei, bujori, lalele, trandafiri, gladiole, crăiţe, salvie, moţul-curcanului, begonii, fucsia, noroc, levănţică, busuioc, anemone, într-o diversitate de culori: alb, mov, lila, roz, portocaliu, roşu, galben, crem şi de mirosuri fine, mai dulci sau mai aspre, cu iz local sau exotic. Vilele modeste comparativ cu măreţia naturii sunt plasate în diferite locuri ale dealurilor terasate, printre copaci şi grădini, majoritatea însă în partea dreaptă a aleii principale, unde se spune că se află partea materială a vieţii de la castel. Deşi este greu să te orientezi în acest labirint, vom încerca totuşi să urmărim un fir călăuzitor în prezentarea noastră. 

Gasiti o descriere amanuntita aici (n.red.)