Dobrogea, ținutul contrastelor și al diversității - manastirile din Judetul Tulcea

 

de Elena Trifan

O călătorie prin ţinutul Dobrogei spre Murighiol şi Mahmudia îţi dezvăluie o regiune a contrastelor şi a diversităţii: dealuri arse de soare sau presărate cu arbuşti, care uneori stau faţă în faţă cu suprafeţe de câmpii roditoare, uscat şi ape, câmpuri impecabil lucrate sau ierburi uscate, verde fraged, verde matur, verde pigmentat de maroniul toamnei sau uscăciune totală, soare şi vânt, localităţi şi obiective turistice cu nume româneşti sau turceşti, vile moderne şi case tradiţionale, mori de vânt şi centrale eoliene, albastrul cerului şi verdele mării, abundenţă de insecte şi absenţa lor. 

Un prim obiectiv al călătoriei a fost o vizită foarte scurtă la Mânăstirile din judeţul Tulcea: Cocoş, Saon şi Celic Dere. 

Mânăstirea Cocoş este situată la aproximativ 6 km. de comuna Niculiţel, la poalele muntelui Cocoşului acoperit cu păduri de tei. O legendă spune că în vechime aici s-a auzit glasul unui cocoş însoţit de glas de toacă. La intrare te întâmpină un turn înalt pe a cărui poartă veche din lemn sunt sculptate chipuri de sfinţi. Imagini contrastante, impresionante se profilează în curte. În partea stângă, tradiţie arhitectonică şi sculpturală şi un miniparadis floral divers şi viu colorat creează o puternică impresie de frăgezime, puritate şi prospeţime.  În partea dreaptă un gard viu de tuia, copaci şi arbuşti între care predomină coniferele, trimit spre lumea pădurii şi a muntelui din apropiere. În mijlocul lor albă şi impunătoare, cu trei turle cu acoperişul arămiu se înalţă Biserica cu hramul „Sfânta Treime”. În exterior, la intrare sunt patru coloane, iar pe pereţi, de o parte şi de alta a uşii din lemn sunt portretele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gravril, ale apostolilor Marcu şi Luca, o pictură din partea superioară înfăţişează „Sfânta Treime”. În interiorul bisericii pe lângă picturile obişnuite, ne reţine atenţia motivul viţei-de-vie cu struguri ce se înalţă din ghivece la colţuri şi este pictat din abundenţă pe catapeteasmă. În biserică se află moaştele a patru martiri: Zotic, Atal, Camisie, Filip ale căror oseminte au fost găsite în anul 1971 într-o criptă din localitatea Niculiţel. Sărbătorirea lor pe 4 iunie atrage o mulţime de pelerini.

La 11 km. depărtare de Tulcea pe malul bălţii Saon se află mânăstirea cu acelaşi nume care înseamnă „căldare, ceaun,” denumire dată de la forma pe care o ia apa. În apropierea Mânăstirii Saon sunt podgorii foarte bine lucrate. În curte pot fi admiraţi salcâmi vechi, cu trunchiuri contorsionate, roase de vechime, o moară de vânt, flori, o barcă cu năvod, plină cu ghivece de flori, păsări atrăgătoare: struţi, păuni, fazani. Biserica cea nouă cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, în formă de cruce, cu trei turle este suplă, plăcută şi intimă, cu pictură şi sculptură luminoase, catapeteasma, o adevărată bijuterie scluptată în lemn de culoare deschisă, cu motivul viţei-de-vie şi chipuri de sfinţi. Stranele sunt sculptate din acelaşi lemn de culoare naturală, cu motive florale şi imaginea Sfintei Cruci. În biserică se află moaşte şi veşminte de sfinţi şi o părticică din lemnul Sfintei Cruci.

Mânăstirea Celic Dere este situată la 24 km. de Tulcea. Şi-a luat numele de la pârâul din apropriere care în limba turcă înseamnă „apă/pârâu de oţel.” Este situată într-un spaţiu în pantă, prevăzut cu moară de vânt, brădet de baltă, alei cu arbuşti şi flori. Peisajul urcă spre mânăstire ca pe o scară spre lumină, spre pace şi bucurie. Mânăstirea este mare, spaţioasă, elegantă, etajată, cu pictură realizată în stil neo-bizantin, cu chenare orientale, catapeteasmă lucrată în lemn de păr aurit şi multe icoane, despre unele spunându-se că au puteri miraculoase. “Icoana Mântuitorului Iisus Hristos” numită şi “Icoana care se curăţă singură” a fost adusă la mânăstire de către un soldat, în timpul conflictelor ruso-turce. Era înnegrită şi în timp a început să se cureţe singură. Despre “Icoana Maicii Domnului Eleusa, Îndurătoarea sau Grabnic Ajutătoarea” pictată pe lemn, adusă de la Sfântul Munte se spune că le-a vorbit măicuţelor, iar despre “Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni” se afirmă că a scăpat de două ori din incendii, a cerut să fie dusă “La Fecioare” şi a vindecat doi călugări.

Biserica „Sfântul Dimitrie Basarabov”

de Elena Trifan

Mânăstirea Basarabov, din satul cu acelaşi nume, este situata pe malul râului Rusenski Lom, la 80 de kilometri de Bucureşti, 10 kilometri de oraşul Ruse şi la 3-4 kilometri de Dunăre. Istoricul satului şi al mânăstirii scot la iveală relaţiile existente în timpurile vechi între ţarii Bulgariei şi domnitorii valahi. Satul şi biserica se află pe moşia domnitorului român Ioan Basarab I (1310-1352) a cărui fiică Teodora a fost soţia ţarului Ivan Alexandru al Bulgariei (1331-1371). Potrivit documentelor istorice, Basarab I ar fi domnitorul care i-a ajutat pe ţarii bulgari în luptele purtate contra Imperiului Bizatin şi contra sârbilor. Toate acestea i-au făcut pe specialişti să creadă că numele Basarabovo vine de la cel al domnitorului român Basarab I. Conform informaţiei pe care o găsim în pliantul pe care îl cumpărăm de la pangarul Mânăstirii Basarabov, aceasta a fost ctitorită de Teodora, fiica domnitorului român Basarab I şi soţia ţarului bulgar Ivan Alexandru.

Mânăstirea Basarba este menţionată într-un registru fiscal otoman din anul 1479-1480. Sfântul Dimitrie cel Nou s-a născut şi a trăit în satul Basarabovo, după unele păreri în secolul al XIII-lea, după altele în secolul al XVII-lea. A fost păzitor de animale, se hrănea cu pâinea şi apa pe care le primea în schimb de la cei bogaţi pentru munca sa. Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în asceză într-o peşteră din apropierea râului, unde astăzi se află Mânăstirea ce îi poartă numele. Când a simţit că i se apropie sfârşitul şi-a pregătit singur mormântul din două lespezi de piatră de pe malul râului Lom, între care s-a aşezat. În timp lespezile au fost acoperite de apele râului şi Sfântul Dimitrie i-a apărut în vis unei fete bolnave, spunându-i că o va vindeca, dacă părinţii ei îl vor lua de acolo. Minunea s-a săvărşit şi moaştele Sfântului au fost depuse în Biserica din Târnovo unde au rămas până în 1774, când după încheierea Războiului Ruso-Turc urmau să fie duse în Rusia. La rugămintea lui Hagi Dimitrie şi a mitropolitului Grigorie al IIlea au rămas la Bucureşti şi au fost depuse în Catedrala Patriarhală „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.” Sfântul Dimitrie a săvârşit mai multe minuni, i-a vindecat pe locuitorii capitalei de ciumă, de holeră, a alungat seceta, drept pentru care a fost declarat ocrotitorul Bucureştiului şi sărbătorit în întreaga ţară pe 27 octombrie.

Pentru noi contactul cu locul unde se află râul Lom şi Mânăstirea „Sfântul Dimitrie Basarabov” înseamnă trecerea de la legendă şi imaginaţie la realitate, transformarea în convingere a unor cunoştinţe dobândite prin lecturi şi participarea la slujbele religioase. Râul Lom, sacru şi legendar, curge liniştit prin faţă noastră, cu o lăţime de aproximativ 3 metri, cu apa tulbure de atâtea ploi, cu malurile acoperite de verdeaţă. Peste drum de el se află stânca în care a fost construită mânăstirea a cărei faţadă ne aminteşte de Mânăstirea Corbii de Piatră din localitatea Corbi, judeţul Argeş. Mânăstirea constă dintr-o bisericuţă, un pangar, câteva chilii şi o sală de mese. Pentru a ajunge în biserică urcăm o scară de piatră alcătuită din 48 de trepte pe peretele vertical al stâncii. Oprim din când în când pentru a admira peisajul. Bisericuţa îşi păstrează încă iconostasul sculptat în lemn, în ea se află icoanele Sfântului Dimitrie, a lui Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a Sfântului Ioan de Rila, a Sfântului Gheorghe. Icoana Sfântului Dimitrie păstrează o inscripţie în limba română scrisă cu litere chirilice şi una în limba greacă. În jurul ei se află zece scene care prezintă aspecte din viaţa şi minunile Sfântului. 

BISERICA LUI STEFAN CEL MARE DIN BORZESTI

 de Elena Tifan

Dragă călătorule, dacă vei ajunge vreodată în județul Bacău, indiferent din ce parte ai veni, te sfătuiesc să faci un popas și la cele mai cunoscute biserici și mânăstiri, locuri de încărcare spirituală și de cunoaștere. Dacă aș fi în locul tău, eu aș începe cu cea mai cunoscută dintre ele și anume Biserica Adormirea Maicii Domnului din Borzești, datorită importanței ei istorico-legendare și legăturii cu un erou național foarte îndrăgit și anume Ștefan cel Mare și Sfânt. După cum spun unele surse, Ștefan cel Mare s-a născut la Borzești unde și-a petrecut și copilăria. Era un copil frumos, foarte îndrăgit de tovarășii săi de joacă. Aceștia ii spuneau Ștefănucă sau Ștefăniță.Pe partea stângă a șoselei, pe un spațiu urcător, printre copaci de foioase și conifere se zărește silueta zveltă și elegantă, rămasă în piatră și cărămidă naturală a unui lăcaș religios, mândru precum istoria Moldovei și ctitorul ei. Este ușor de făcut legătura cu istoria națională, deoarece la intrarea în curte, pe partea dreaptă se află statuia lui Ștefan cel Mare.

Un prim obiectiv care îți atrage atenția este clădirea din spatele ei, construită din piatră, zveltă și elegantă, ca și biserica. Este localul vechii școli, care găzduiește un interesant și original muzeu de artă religioasă, inaugurat în anul 1994. Acesta conține o colecție de obiecte strânse timp de 10 ani de pe Valea Trotușului, reprezentative pentru secolele al XVII-lea – al XIX-lea. Prin ce se remarcă acesta? Prin rigoarea geometrică și estetică a aranjării obiectelor expuse aici, prin valoarea documentară și unicitatea unora dintre ele. Imediat ce ai trecut de pragul acestei clădiri, privirea îți este atrasă de o pictură care se află la jumătatea peretului din fața ta, de fapt un colț dedicat în exclusivitate lui Ștefan cel Mare și epocii sale.

Aceasta îl înfățișează pe Ștefan cel Mare îngenunchind smerit în fața lui Daniel Sihastru, înainte de a pleca la luptă, cât și pe Ștefan cel Mare binecuvântat de mitropolitul țării,Teoctist. Tabloul este completat cu harta Moldovei din acel timp, bisericile și mânăstirile construite de Ștefan cel Mare. Tot aici se află și pisania bisericii în traducere românească, pomelnicul lui Ștefan cel Mare, o poză a domnitorului realizată în timpul vieții sale de către un desenator italian și un ”microfon” din secolul al XV-lea, făcut dintr-un vas de lut, cu niște orificii.

În vitrinele muzeului poți privi icoane pe lemn pictate în ulei, în stil bizantin, suflate cu aur, cărți în chirilică, slavonă, greacă, printre care pot fi amintite: ”Cazania” lui Varlaam de la 1643, lucrată pe materiale textile: in, cânepă, bumbac, scrisă cu negru de fum și culoare roșie obținută din alge, copertată în lemn de tei, îmbrăcat în piele; cărți realizate de călugări la mânăstiri, ”Evanghelia” îmbrăcată în ferecătură; cruci din lemn de tisa, 2 chivote, unul din lemn si unul din argint, tipărituri originale, unele aduse de la Viena și de la Lipsca, pomelnice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, veșminte preoțești, din secolul al XIX-lea, lucrate în fir de aur și argint. Cea mai groasă carte din colecție are 1000 de pagini și a fost creată în 3 ani.

Ștefan cel Mare însuși a dotat sfântul lăcaș cu obiecte necesare desfășurării ritualului ortodox, printre care este menționat și un ”Tetraevanghel”: ”lucrare deosebit de valoroasă, cu titluri de aur, inițiale înflorate și frontispicii cu forme geometrice la începutul Evangheliilor” (dr. Ioachim Băcăuanul, episcop al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului). Astăzi lucrarea respectivă se află la Mânăstirea Zografu de la Muntele Athos. Un obiect de mare frumusețe din incinta acestui muzeu este catapeteasma Mânăstirii din Bogdania, în stil baroc moldovenesc, veche de 200 de ani, în mărime naturală, restaurată la Suceava timp de 3 ani. Pe unul dintre pereți se află și jumătate dintr-o catapeteasmă cu pictură naivă.

Obiectivul turistic cel mai important rămâne însă Biserica Adormirea Maicii Domnului la care ajungi urcând câteva trepte de piatră. Imaginea bisericii aflată în partea stângă, chipul ei vechi, înalt și semeț, de piatră, de culoare naturală, stejarii și brazii bătrâni și falnici și clopotnița din fața ei înaltă și suplă, construită din lemn, in stil maramureșean, te fac să trăiești deja emoția întâlnirii cu istoria adevărată, să simți izul vremurilor de altădată care într-un flux ascendent, neîntrerupt se revarsă în actualitate. Începutul bisericii stă sub semnul istoriei și al legendei. 

Se spune că în timpul copilăriei lui Ștefan cel Mare, când năvălirile turcilor și ale tătarilor constituiau un mare pericol, copiii se jucau de-a războiul. Într-una din zile ei s-au împărțit în două tabere, una îi reprezenta pe români conduși de Ștefănucă (viitorul Ștefan cel Mare) și cealaltă îi reprezenta pe tătari, conduși de Mitruț (după unele legende, Gheorghe, după altele), prietenul viitorului domnitor. Așa-zișii tătari au fost învinși, iar căpetenia lor, urcată într-un stejar și pregătită pentru a fi spânzurată. Între timp, tătarii cei adevărați au năvălit în localitate, copiii au fugit și Mitruț (Gheorghe) a fost ucis de aceștia. Ștefănucă a jurat ca atunci când va deveni domnitor să răzbune moartea prietenului său, ceea ce s-a și întâmplat. După ce i-a învins pe tătari într-o luptă, pe hanul lor l-a spânzurat chiar în copacul unde fusese ucis Mitruț. Pe locul unde s-a aflat copacul a înălțat o biserică. Masa altarului a fost construită din trunchiul stejarului și expusă pe locul unde s-a aflat rădăcina acestuia. Nu știm cât este istorie și cât este adevăr, dar cert este că biserica există, fiind ctitorită de Ștefan cel Mare și de fiul său Alexandru între 9 iulie 1493 – 12 octombrie 1494, adică într-un an, trei luni și trei zile. Să fie oare întâmplătoare simbolistica cifrei 3?

Biserica are lungimea de 26 metri, înălțimea de 14 m., lățimea de 10 m. și grosimea zidurilor este de 1,5 m. Este construită în stil moldovenesc ștefanian, cu elemente gotice la ferestre și la uși, lucrate de meșteri sași și cupole în stil bizantin. Privită în ansamblul ei biserica oferă o împletire de elemente istorico-legendare și religioase, de sacru și profan, de modestie și de măreție. În timpul celor 526 de ani de existență, a beneficiat de mai multe reparații ”în secolul al XVIII-lea, în anii 1904-1905, 1924, 1938-1940, 1952.” A fost pictată în anii 2003-2004, cu ocazia împlinirii a 510 ani de la fondare și comemorării a 500 de ani de la moartea domnitorului. Deasupra ușii de la intrare se află pisania bisericii, sculptată în piatră, în limba slavonă, în care se menționează că Ștefan cel Mare și fiul său au construit biserica, văleat 7002 (1494), ”întru rugă sieși și întru pomenirea răposaților moși și strămoși.” Tot aici este și icoana hramului, ”Adomirea Maicii Domnului.”

În pronaos, se află mormântul din piatră albă al Irinei Rosetina, care a propus și a susținut financiar pictarea iconostasului. Lângă o fereastră este pictată scena spânzurării lui Mitruț și tot în pronaos sunt pictate scene din viața domitorului. Ușa dintre pronaos și naos este joasă, după unele păreri, fiind de mărimea domnitorului purtând coroana pe cap, după altele corespunde stilului epocii, potrivit căruia ușile bisericilor erau joase pentru a nu permite profanarea lor de către năvălitorii care intrau în ele călare pe cai. În dreapta ei este icoana Mântuitorului, sub care este scris numele Nifon, probabil, autorul ei. Deasupra ei este testamentul lui Ștefan cel Mare, găsit într-o carte de istorie: ”Doamne, numai tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinereții n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este însuși Hristos, pe a cărui Cruce de-a pururi, îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o, având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toți vrăjmașii am gonit și am înfrânt.”

Catapeteasma este din piatră. Deasupra a avut Crucea Răstignirii care astăzi se află în muzeu. Cele 3 registre superioare care înfățișează patimile Mântuitorului, cei 12 apostoli și cei 12 proroci sunt originale. Cel de jos a fost stricat în perioada interbelică și refăcut. Atât în partea de jos a iconostasului, cât și la ancadramentele uneia dintre uși se mai păstrează fragmente de pictură originală. În decupajele de la ferestre se poate vedea structura din lemn de stejar a bisericii. O pictură care ne reține atenția este tabloul votiv al lui Ștefan cel Mare și al fiului său Alexandru. Domnitorul poartă în mână chivotul bisericii pe care îl înmânează Mântuitorului și Mamei Sale.

În vremurile vechi biserica a fost împrejmuită cu un zid al cărui început se mai poate observa în partea inferioară a clopotniței. Privit în ansamblul său, complexul religios de la Borzești poate constitui o bază solidă și originală pentru studiile de istorie, religie, artă sau poate satisface curiozitatea și îmbogăți cunoștințele despre istoria Moldovei călătorului care trece pe aceste meleaguri.

Vizitând acest sfânt lăcaș, un sentiment de înălțare spirituală și de trăire patriotică autentică te cuprinde, fiind dat, nu numai de terenul în pantă care urcă parcă spre cer, spre lumină și nemurire, ci și de alura înaltă a mânăstirii, a faptelor mărețe pe care le consemnează prin înscrisurile și picturile ei. Deși s-au scurs 526 ani de la construirea ei, biserica a reușit să înfrunte veacurile datorită calității construcției, a trăiniciei faptelor și a sentimentelor pe care le închide în zidurile și ornamentele ei, cât și grijii cu care a fost și este întreținută de slujitorii ei. Ce putem face noi toți cei de astăzi pentru ea? Datoria noastră ar fi să contribuim la susținerea bisericii și a muzeului măcar prin vizitele noastre aici.

Spectacolul Naturii pe plaja de la Balcic

de Elena Trifan

Petrecem câteva zile pe plajă la Balcic de unde putem admira priveliştea castelului şi a grădinilor, manifestările mării şi coloritul stâncilor. Privind dinspre mare spre castel şi spre grădini peisajul impresionează prin linia ascendentă a teraselor, vilelor, copacilor. De aici poţi privi latura de sud şi de est a castelului, poţi zări grădina de trandafiri, magnoliile, „Capela Stella Maris”, vârful stâncilor terasate, acoperite de arbori şi arbuşti verzi, vila „Săgeata albastră”, care se ridică mândră, albă şi luminoasă pe creasta cea mai înaltă şi copacul care alături de ea zvâcneşte din stâncă înalt şi dominator, dornic să lege cerul şi pământul.

În partea dinspre răsărit vecin cu marea în care parcă ar vrea să coboare se înalţă protectoare o stâncă albă, acoperită pe anumite suprafeţe de copaci verzi. Cromatic marea de verde a copacilor este pigmentată de albroşcatul pietrelor de pe terase şi dominată şi luminată de albul vilei, al copacului de lângă ea şi al stâncii, creându-se un puternic sentiment de viaţă, ascensiune, contopire a elementelor naturii. Înainte de răsăritul soarelui marea este calmă, liniştită, aerul este blând, cald şi mângâietor. La răsărit, pe cer deasupra stâncii începe spectacolul de lumini. În spatele şi deasupra stâncii care mărgineşte golful cerul are reflexe aurii care strălucesc printre nori din ce în ce mai puternic.

Pe cer prezenţa încă ascunsă a soarelui ia forma unei hărţi sau a unui munte în care două culori se luptă să învingă: albastrul plumburiu al boltei cereşti şi auriul soarelui. Chipul ascuns al soarelui ne stârneşte şi mai mult curiozitatea. Treptat soarele reuşeşte să învingă şi să domine cerul la răsărit. Norii se pierd treptat şi sunt înlocuiţi de lumina solară. Fascicule de raze pleacă în evantai spre înaltul cerului. Chipul lui se reflectă în mare asemenea unei fâşii strălucitoare. Devine cerc luminos, auriu-argintiu înconjurat de o aură galbenă. Fâşia de pe mare este din ce în ce mai strălucitoare. In jurul lui cerul devine auriu cu reflexe liliachii până la mari depărtări. O lumină aurie se împrăştie deasupra golfului. Se anunţă o zi senină, caldă. Soarele devine o vâlvătaie aurie ce se înalţă pe cer. Cerul este senin cu mici pete de nori albi. Marea are străluciri de diamant ce se sparg în mii de cioburi de oglinzi ce plutesc în valuri iluzorii.

Soarele aduce luminozitate diferită în partea de răsărit şi de apus. La răsărit, imaginea stâncii de pe care răsare este estompată de strălucirea lui. În partea opusă răsăritului cerul este senin, marea este albastră, dealurile şi stâncile sunt clare, începând să strălucească. Căldura se intensifică. Natura pare cuprinsă de nemişcare. Mişcarea valurilor este o legănare lină, un uşor clipocit se sparge de ţărm, pescăruşii nu mai zboară, se lasă legănaţi uşor de valuri, alţii se odihnesc pe acoperişul restaurantului vecin cu plaja, unul stă pe plajă, mândru de prada lui, un peşte pe care îl ţine în gură.

Pe măsură ce soarele se înalţă, stâncile devin din ce în ce mai albe şi mai strălucitoare. La ora prânzului, briza adie foarte uşor, marea devine verde cu nuanţe de verde-albastru sau albastru-roşcat. Asfinţitul soarelui ne oferă un spectacol de lumini asemănător şi totuşi opus celui de la răsărit, desfăşurându-se în direcţie inversă de pe înălţimea boltei cereşti înspre stânci, lumina mergând de la strălucire la estompare. Soarele devine un disc strălucitor între nori, marea se retrage în sine si parcă dormitează, clipocitul ei se loveşte firav de ţărm. Soarele apare şi dispare dintre nori. Când se arată pe cer într-o lumină strălucitoare orbitoare, marea străluceşte pe margini, împrejurimile devin aurii.

O ceaţă pare a acoperi dealurile din zare. Cerul şi marea încep să aibă aceeaşi culoare gri-albastră. Un nor alb creează o pată de lumină pe marea plumburie a cerului. Cu cât soarele se coboară spre asfinţit, cu atât coloritul mării se schimbă, dobândind nuanţe uimitoare. Jumătate de mare are culoare verde-argintie, cealaltă dinspre răsărit are culoare albastră. Ca şi în răsăritul soarelui pe mare se manifestă o fâşie de lumină argintie, dar mult mai palidă decât cea din răsărit.

Totul este cuprins de nemişcare, marea pare că dormitează, clipocitul ei se loveşte firav de ţărm, stoluri de pescăruşi se adună pe ţărm, pregătindu-se parcă de somn. Soarele începe să îşi piardă din strălucire, stâncile devin albgălbui. Dealurile din partea de vest încep să se lumineze. Cerul dobândeşte reflexe aurii cu slabe nuanţe roşietice. Soarele devine o pată aurie cu margini difuze şi chip strălucitor. În preajma lui cerul se înseninează. Chipul luminos al soarelui se restrânge şi se apropie din ce în ce de dealuri. Fâşia strălucitoare de pe mare se restrânge şi ea. Soarele îşi pierde aura difuză ce îl înconjoară şi ia forma unui disc strălucitor. Treptat se ascunde în spatele dealurilor, cu toate acestea lumina lui aurie persistă pe cer în locul unde s-a aflat el şi în împrejurimi. Din punctul respectiv razele lui pleacă în evantai luminând cerul până la mari depărtări.

O parte din nori sunt luminaţi de razele lungi ale soarelui, alţii au culoare liliachiu-roşcată. Treptat spectacolul de lumini dispare, cerul pregătindu-se şi el de culcare. Lipsite de strălucirea soarelui, stâncile se contaminează de cenuşiul împrejurimilor. Soarele pare a fi adevăratul stăpân al Balcicului şi al Universului.

Frumuseţea naturală a Balcicului este dependentă de manifestările lui. Când soarele se ascunde în nori sau când plouă, marea, stâncile, copacii devin întunecaţi, îşi pierd strălucirea. Când se înalţă triumfător pe cer întregul ţinut străluceşte în lumina lui aurie. Stâncile din mat-cenuşiu devin gălbui şi treptat îşi recapătă puritatea şi strălucirea. Timp de câteva zile am avut ocazia să ne cufundăm într-un spaţiu paradisiac care graţie minţii cuprinzătoare a reginei pe o suprafaţă relativ restrânsă ne-a oferit o sinteză a celor mai îndepărtate zone ale lumii. Poposind chiar şi pentru puţin timp în complexul reginei Maria de la Balcic ai impresia că ai călătorit oriunde în lume, făcând economie de bani şi de timp, că ai scăpat de oboseala drumului şi de căldurile toropitoare ale deşertului.

Cuba, țara trabucurilor și trestiei de zahăr...

de Valentin Oanta

Cuba, țara trabucurilor și trestiei de zahăr, a muzicii obsedante, samba veselă sau jazzul tânguitor, a Cadillacurilor și Cryslerelor masive și hodorogite, a oamenilor prietenoși și plini de viață, așa aș putea caracteriza în doar câteva cuvinte aceasta țară insulară aflată la doar 145 de kilometri de coastele americane.

Dar este mai mult decât atât pentru turistul care vrea să descopere acest ținut inedit, plin de soare și căldură, unde iarna nu își găsește loc niciodată.

Cubanezii au o cultură unică, ale cărei rădăcini merg în tradițiile spaniole și africane, "Los cubanos" cu își spun ei, îmbinând dragostea pentru tradiție cu o atitudine progresistă.

Capitala țării insulare, Havana, sau pe numele său spaniol San Cristobal de la Habana, este un oraș sufocant și stupefiant în același timp, situat în preajma unui golf larg. Arhitectura locului amintește oarecum de Sevilia datorită străzilor înguste, pietruite, piețelor umbroase, grădinilor închise și