Edificiul, ce adăpostește acum opere de mare valoare, a fost acum un secol și jumătate o imensă terasă acoperită, la doi pași de promenada Senei, unde se păstrau peste iarnă plantele exotice care aveau nevoie de îngrijire specială (și care, în restul anului încântau pe cei primiți în Palatul Tuileries).
Reamenajarea și compartimentarea ulterioară s-a dorit a permite galeriilor să devină primul muzeu francez de artă modernă. Și numai pentru sala unde Monet a jugrăvit peisajele cu nuferi merită să intri aici. Plantele acvatice dau senzația unor ornamente în nuanțe de alb și roz, dând azurului reflecții nebănuite. Florile deschise, plutind pe ape line, te introduc în atmosfera franceză, căci îți închipui instinctiv parfumuri cu arome fine.
Auguste Renoir aduce o ofrandă tinereții, prin galeria unor tinere cu frumusețe ireală, în nuduri sau în scene de viață vivace. Admirație prelungă...
Colecțiile sunt gândite ca o alergare la antipozi, o luptă surdă între modernism și figurativ – Ronoir lângă Matisse, ori Rousseau lângă Modigliani.
L-am găsit aici pe Picasso altfel de cum îl știm în marile muzee – e mai așezat, îl înțelegi ușor, femeile în nud, seminud ori strașnic echipate, au sentimente omenești, departe de suprarealism. E perioada în care modelele și muzele ce-l inspirau pozau îndelung, în poziții ce inspiră stări și trăiri intense.
Andre Derain ni-i propune pe „Arlequin și Pierrot” într-o scenă a Comediei artei, inspirat din tetrul italian cu saltimbanci. Pozițiile neomenești, cu picioarele din spate ridicate nenatural, lasă mai degrabă impresia că în spate s-ar afla un sforar cu ațe invizibile. Atitudinea spune totul – deși suntem obișnuiți cu genul lor de personaje comice, transmit mai degrabă tragedia vieții – sunt victimele decadenței celor ce se bucură de nefericirea lor, căci nu au zâmbete, ci mai degrabă grimase.
Nici la capitolul nuduri nu se dezminte, căci damele ce ni se perindă privirii au o anume melancolie care se transmite prin privire, deși restul corpului încearcă un altfel de mesaj.
Cadre de viață ne prezintă Henri Rousseau, avangardistul, care ne face nuntași de ocazie. Familiile, ce se unesc prin acordul celor tineri, par a fi un singur personaj. Doar lipsa picioarelor miresei indică faptul că e un alt plan pentru bătrânul cu baston. Ea plutește de-a dreptul, dar de fericire, că l-a prins în plasă pe cel vizat, iar mâna ce-o ține să nu fugă nu știi dacă-i a celui de lângă ea sau a celui de după (oricum, într-o poziție nenaturală). Doar arborii ce se pierd în albastrul infinit dau senzația de spațialitate. Un câine milog cerșește atenție... o merită căci i se citește-n ochi un interes aparte (și chiar mă întrebam dacă și lui i-a pus artistul o mustață).
Maurice Utrillo ne poartă pe străzile Orașului Luminilor, ori ne așază în fața marilor catedrale, spre contemplație. Reușește să ne capteze atenția prin nuanțele puține combinate lângă șevalet, căci rezultatul muncii e unul de efect, umanizând prin culoare edificiile mult prea serioase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu