Catedrala Romanica din Puglia

 de Marian Lisu

Vreau sa vorbim azi despre Basilica Pontificia San Nicola și Basilica Cattedrale di San Sabino din Puglia, Italia

Zona costieră e scăldată strașnic de apele de albastru degrade-infinit ale Adriaticii, pe care mulți o râvnesc pentru plaja cu nisip extrafin, unii așteptând disciplinați rândul la teatrele istorice la care reprezentațiile sunt cu casa închisă mereu, iar unii (puțini totuși) o abordează pentru bijuteriile arhitectonice pe care le deține în grandoare – edificiile etalon pentru creștinătate.

Bari e poarta maritimă de acces în Puglia (Apulia), orașul pe care l-au râvnit (dar nu l-au avut) grecii, pe care l-au ridicat în rang imperialii (romanii ce au lăsat drumul care poartă și acum urmele carelor), pe care l-au împodobit în stil lombard noii cuceritori, devine bizantin și cade sub normanizi (de la care ni se păstrează maiestuosul Castel Svevo și basilica despre care vorbim imediat).

Am urmat vechea rută a pelerinilor, cea făcută de romani sub denumirea de Via Francigena, cea de Sud, ce lega Eterna de Brindisi (și chiar spre tocul Cizmei). Găsim rapid urmele lăsate adânc de antichitate chiar relativ aproape de promenadă, dar azimutul îl păstrăm pe străduțe înguste, cu arhitectură specifică sudului – balcoanele apropiate susțin sforile pe care cearșafuri și cămăși se zbat în briza caldă, aruncând spre senzorii nazali parfumul balsamului folosit aici, și acolo, și dincolo – la un moment dat pierzi șirul aromelor și creierul nu mai poate procesa decât un amalgam, înmiresmat otova.

Stăm oarecum în umbra marilor edificii, la propriu și la figurat. Din spatele unei arcade imense rămânem pe moment fără grai, e un colos alb, ce pare că nu are capete – complexul Basilicii Pontificale San Nicola.

E chiar templul de credință ridicat acum aproape un mileniu (și a cărui construcție a durat peste un veac) și care deține moaștele Sfântului Nicolae, cel mult prea-iubit de creștinii de pretutindeni, al cărui nume e unul dintre cele mai uzitate de ortodocși și pe care majoritatea copiilor îl îndrăgesc nespus. Nu chiar toți, că are sfântul și nuielușe...

Osemintele sunt aduse aici de pirații vestiți care bântuiau mările lumii, căci se puteau pierde din Biserica Myrei (cea din Licia, acum sub Turcia) pe vremea când grecii erau alungați de segeucizi, otomanii ce doreau pierderea creștinătății.

Aspectul exterior e tipic romanic, stilul curat consacrat, preluat din epoca imperială cu elemente carolingiene, dar rămas fidel stilului de credință creștină, cu ziduri drepte, masive, albe. Puține elemente de decor stau încadrate în marile blocuri din calcar bine zidite, căci privită de departe e o adevărată fortăreață – nu doar împotriva vitregiilor dușmăniilor oamenilor, ci și a naturii dezlănțuite, căci marea e vitregă câteodată. Doi străjeri stau pavăză în laterale – Turnul Catapan și cel al Miliției.

Pășim agale prin portalul împodobit cu filigran de sfințenie, intrând direct în spațiul interior. E mare de-a dreptul, iar coloanele grele și stâlpii ce susțin înaltul tavan din lemn mărește cu mult aerul descăract de păcate.

Dar spațiul sacru nu este doar cel de la nivelul solului – adevărata credință e în măruntaie, unde se țin slujbe în mai multe limbi (într-o zonă catolicii, în cealaltă ortodocșii).

Relicvariul deține, pe lângă osemintele Sfântului Nicolae, moaște ale Sf. Apostol Toma, ghimpi din Coroana de spini ce a stat pe fruntea Mântuitorului, ba chiar și un fragment din Sfânta Cruce.

În zona de altar e un mormânt regal, frumos modelat în piatră, cu două reprezentări sub formă de muze (una întruchipează Bari, cealaltă Polonia, iar deasupra le veghează sfinții ce ocrotesc teritoriile – Nicolae și Stanislav) căci sarcofagul odihnește pe cea care a fost odată regină polonă (și ducesă de Bari) – Bona Sforza.

Și pe noi românii, în special pe sudiști, ne leagă ceva de Bari și de această biserică veche, căci la 1600 Banul Mihai, cel zis Viteazul, va primi mâna (ca moaște sfinte) lui Nicolae de Myra, dăruită de mai-marele cardinal pentru unul dintre bravii apărători ai creștinătății.

Nu e dificil să înțelegem de unde dragostea față de sfântul lor pentru locuitorii zonei – orașul a prosperat constant, fiind un punct de reper pe ruta pelerinajului, iar bucuria sărbătorii împodobește orașul cu flori multicolore, steaguri cu stindarde felurite și procesiuni adaptate tradițiilor locului.

Nu foarte departe, la preț de 5 minute agale, găsim cealaltă nestemată arhitecturală în stil romanic – Catedrala San Sabinus. Prima impresie din partea fațadei e că un arhitect a avut ca sarcină să reconfigureze Basilica San Nicola la scară redusă, terenul nefiind generos aici.

Are aceeași configurație, fațada imaculată are tot trei porticuri, accesul făcându-se pe cea mare din centru, care este stilizată. Este o diferență, cea de aici nu are decât un turn semeț, cu rol de clopotniță pentru tot centrul vechi, având o înălțime apreciabilă.

Totuși, avem surpriza de a regăsi un altul teșit, în genul celora care stau la intrarea marilor fortărețe, aflând repede că de fapt acesta este Baptisperiul.

Marea rozetă de pe fațadă are și o poveste încărcată de mister – solstițiul aduce razele solare astfel încât să lumineze perfect podeaua în dreptul unei reprezentări ale unui trandafir, petalele fiind puse în evidență de razele puternice pe modelul unei copii perpendiculare a rozetei orizontale – sărbătoarea de la momentul respectiv fiind marcată de localnici ca cea a Luminii.

Cripta de aici are alți sfinți, mai așezați, cei ai locului – Sf. Sabino (fostul episcop de acum 1500 de ani al zonei) și Sf. Colomba (o fecioară spaniolă martirizată pe vremea lui Aurelian).

Localnicii îi spun însă Catedralei ca fiind cea cu hramul Adormirii Maicii Domnului (Santa Maria Assunata), căci statuia Fecioarei este cea mai înaltă dintre cele de deasupra portalului de acces, acolo unde cei doi sfinți protectori ai orașului (Nicolae și Sabinus) tronează deasupra a două coloane stilizate, asemeni unor stâlpi ai credinței creștine.

Dăm ocol larg megastructurii – arcuri, arcade, stâlpi și piloni, totul în stilul arhitectural consacrat în literatura de specialitate ca fiind încadrat în cel Romanic Apulian, cel nu prea mult influențat de adaosurile baroce venite odată cu primenirea noilor viziuni.