de Marian Lisu
Brâncuși–inegalabilul cioplitor în perfecțiune, universalul, cel care plecase pe jos din Hobița natală până în Orașul Luminilor spre a-l întâlni și a-l îndupleca pe Roden să-i descifreze din arta sublimului.
Cel cunoscut de toți iubitorii artelor frumoase și nu ne mai aparține decât în parte, resturile ființei lui, prin creații, împânzind mapamondul.
Și pentru a bucura pe cei de acum și de după, ne-a lăsat marcând posteritatea, amintirea vremurilor tulburi în care viețuise, marcate de Marele Război, cel prea urât în sufletele celor din interbelic, căci luase tribut de sânge cum nu se mai văzuse pe aceste meleaguri.
Ansamblul excepțional nu a fost descifrat niciodată așa cum îl visase Maestrul, căci a păstrat pentru sine detaliile plăsmuirilor.
Se pleacă în linie dreapta, începând cu malul de lângă Jiu (apa lui Dumnezeu), ce-l scaldă pe Gorj (pământul lui Dumnezeu), căci în viață plecăm de jos, spre a ținti înaltul, unde e Raiul promis, căci dealul ce deține perla coroanei e cel mai aproape de divinitate.
Trecuseră deja două decenii de la urgie, se uscaseră lacrimile mamelor sau văduvelor și nimeni nu gândea că se aflau deja în zorii celei de-a doua conflagrație ce dă foc întregii lumi.
Masa Tăcerii e poate simbolul ultimei cine a recruților ce plecau la oaste și scaune sunt multe, căci familia era numeroasă, modelul mesei scunde și rotunde fiind a celor din casele familiilor gorjene.
Alții au gândit poate că era de fapt masa unde generalii întindeau hărți și puneau la cale metode doar de ei știute, spre a pregăti detaliile conflagrației, că doar așa incepea răzbelul.
Sau poate fi semnul că venise vremea, că e timpul salvării nației și a țării, căci văzută de deasupra pare un ceas cu cele 12 ore marcate de scaunele amplasate ca punctele indicate pe un cadran imens din piatră calcaroasă. Ori e masa Apostolilor, căci 12 erau și Ei, iar Domnul era centrul tuturor lucrurilor. Dar de ce a Tăcerii?
Păi oare cei bătrâni nu rămâneau fără grai împotriva cruntului destin ce le răpea copiii, dându-i pradă pierzaniei, spre a fi trecuți prin foc sau baionetă?!?! Nu-și înghițeau oare generalii vorbele la masa de lucru, înțelegându-se mai degrabă prin semne, spre a nu da dușmanului posibilitatea de a le afla planurile, considerate informații vitale sorții conflictului?!?!
Nu e timpul martor tăcut al trecerii vremii și vremurilor?!?! Și nu e ultima cină, cea de taină, fără multe vorbe, căci Mântuitorul își știe sfârșitul aproape și trădarea lui Petru ... și vinderea lui Iuda...Restul e tăcere.
Aleea Scaunelor, de pe drumul lin spre Poartă e anunțul că vine vremea, căci multele clepsidre (forma stilizată a scaunelor) induc subliminal că deși pare mult, trece repede, și vine o zi, aceea a despărțirii.
Poarta. Cea a Sărutului. E oare acela al Mamei, cel dătător de speranță și încredere că totul va fi bine? Sau al iubitei iubită, de draga lui dragă, acela focos, să n-o uite prea repede și amintirea lui să-l țină viu? Sau e Poarta Raiului, unde sufletul sărută trupul, într-un gest de aprigă dezlipire, spre trecere la Tatăl? E greu de spus. Și tragic ca reprezentare, căci greu trebuie să-i fi fost Maestrului cănd da el suflet pietrei, cu propriile-i arme: dalta și ciocanul. Și priceperea. Și atingerea geniului.
Pe axă, urmând Calea Eroilor, ne lovim la propriu de ușa Bisericii Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Cum ar fi putut trece dincolo sufletele drepților fără un spațiu sacru, un altar de credință al celor sacrificați pe un alt altar, al patriei mamă.
Deloc sofisticat, edificiul ascunde oarecum privitorului apogeul creației brâncușiene –Coloana Fără Sfârșit, o veritabilă scară a sufletelor spre cer. Sau ideea sacrificiului infinit. Sau ceea ce, în fapt, trebuie perceput ca Brâncuși în esență – un talent fără cuprindere, pentru care cuvintele ar fi de prisos. Peste toate de mai sus mai există varianta ce comprimă interpretarea ansamblului doar la momentul final, al unei ultime zile, cea în care sufletul soldatului mai rămâne prea puțin în trup, acolo unde la Masă scaunele-clepsidre îi măsoară clipele de pe urmă, într-o tăcere profundă, care doare totodată, Poarta fiind portalul ce-i permite desprinderea ce corpul cel fizic, dându-i sărutul de pe urmă spre intrarea în lumea de dincolo, iar la capătul vieții, când deja se realizează desprinderea, ca separare și amprentă a nemuririi și rămânerii în veșnicie, acesta urcă spre înalt , prin intermediul Coloanei, spre a se uni cu infinitul, în nemărginire.
Trebuie amintit și efortul unei femei ce a marcat istoria gorjană în vremuri aprige, stașnică personalitate locală – Aristia Tătărăscu, soția lui Gheorghe, cel care conducea cabinetul de miniștrii în interbelic. Munca pro bono făcută astfel de Brâncuși e meritul Aristiei, pe când aceasta conducea lucrările Ligii Naționale a Femeilor Gorjene și a găsit resurse în a se realiza minunea.
Superbă descriere!...
RăspundețiȘtergere