Muzeul Chihlimbarului, Colti, Judetul Buzau

de Elena Trifan

Unul din cuiburile de lumină, existente pe harta acestui pământ este și localitatea Colți, situată în zona muntoasă a județului Buzău, la aproximativ 67 de km. depărtare de Buzău și 90 de km. de Ploiești.
Venind dinspre Ploiești, după ce treci de Vălenii-de-Munte, în localitatea Pătârlagele un indicator îți recomandă un drum la dreapta care duce către Colți. Cred că până mai ieri-alaltăieri puțini dintre noi am știut că în pântecele munților la poale cărora este așezată se află o adevărată comoară, apreciată pentru cromatica ei caldă, coloritul plăcut și efectele tămăduitoare și estetice și anume chihlimbarul.
Informații complexe și prețioase despre prezența, geneza și exploatarea și întrebuințările chihlimbarului, studii despre acesta pot fi găsite la Colecția Muzeală a Chihlimbarului existentă în localitate.
Pentru conservarea și mediatizarea acestei bogății a subsolului și a ocupației legate de aceasta, în 1972 s-a luat hotărârea realizării unui proiect în vederea deschiderii unui Muzeu al Chihlimbarului.
În anii 1973-1974 au început lucrările de construire a unei case țărănești, în stil autohton tradițional care să găzduiască expoziția. Acestea s-au finalizat în anul 1979 când au început acțiunile de achiziționare și colectare a obiectelor de podoabă și a pepitelor de chihlimbar de la meșteri locali și de la săteni. Expoziția permanentă a fost deschisă la data de 14 iunie 1980.
Intrarea in curtea muzeului se face pe o poartă din lemn, casa este construită din piatră în partea inferioară și din scândură în partea superioară. Este alcătuită din demisol, etaj, mansardă, pridvor.
Muzeul oferă o informație bogată prin asocierea text-imagine, planșe, ghiduri, pliante, un film documentar de arhivă, cu durata de 6 minute, realizat în 1934, exponatele existente în vitrine.
Atât cu ajutorul materialelor documentare existente în muzeu, cât și grație explicațiilor competente și generoase ale doamnei muzeograf Diana Liana Gavrilă, autoarea cărții ”Enigme ale trecutului îndepărtat în Munții Buzăului,” am reușit să pătrundem în laboratorul de creație al Pământului, acolo unde cu aproximativ 60-40 de milioane de ani în urmă a luat naștere chihlimbarul.
Acesta este ”o rășină fosilă provenită din unele specii de pin (pinus succiniferia) având culoarea caracteristică galbenă ca mierea sau de ceară, fiind uneori brun-roșcat sau verde-negru.” (Ghidul Chihlimbarul, 2019, bijuterie și elixir, pag.3)
Care au fost factorii care au contribuit la formarea chihlimbarului și în ce a constat procesul de formare aflăm de la doamna muzeograf. În acele timpuri îndepărtate, în zona în care s-a format chihlimbarul era un climat subtropical și creșteau pini din specia ”pinus succiniferia”, voluminoși și suculenți, care generau cantități mari de rășină. Când erau furtuni mari, crengile se rupeau și rășina se scurgea la baza trunchiului unde se infltra în sol sau era luată de viituri și dusă în pârâuri și râuri care o transportau în mare unde se depunea pe fundul acesteia. Varietățile, calitățile și nuanțele cromatice ale chihlimbarului depind de cele ale rășinii, dar și ale mineralelor cu care aceasta intra în contact, în procesul de formare: sarea, petrolul, fierul, ozocherita.
Chihlimbarul se extrage dintr-un strat argilo-marnos în care apar urme de viață fosilizate de zeci de milioane de ani, astfel în vitrinele muzeului pot fi privite fragmente de rocă ce conțin impresiuni de pești, frunze, cât și exemplare de chihlimbar cu insecte fosilizate.
Printre cei care au efectuat studii asupra chihlimbarului și, în mod deosebit, asupra chihlimbarului din România, muzeul ni-i amintește pe Oscar Helm și pe geologul, mineralogul și pedologul român, Gheorghe Munteanu Murgogi (1872-1925), autorul tezei de docență ”Zăcămintele succinului din România (chihlimbar, romanit), susținută la Universitatea din București în 1903, drept pentru care i se dedică un spațiu documentar în Colecția Muzeală de la Colți.
În România se află cel mai valoros chihlimbar din lume, denumit de Oscar Helm rumanit. Gheorghe Munteanu Murgoci este cel care a descoperit că rumanitul nu este o tămâie, cum se crezuse până atunci, ci o varietate de chihlimbar. În comparațiile pe care le-au făcut între chihlimbarul românesc (rumanit) și cel din Marea Baltică, cei doi cercetători au ajuns la concluzia că chihlimbarul românesc este mai vechi, de profunzime și superior din punct de vedere calitativ. La aceasta au contribuit și modul de formare și mișcările orogenetice.
Valoarea rumanitului românesc a fost și este recunoscută și pe plan internațional.
În anul 1867, la Marea Expoziție Universală de la Paris, România a fost reprezentată de 2 piese: rumanitul și ”Cloșca cu puii de aur.” Ambele au primit Medalia de Aur.
Cea mai mare bucată de rumanit din lume, de culoare roșu ars, cu o greutate de 3480 de grame se află la Muzeul Județean din Buzău.
Exponatul a fost achiziționat în 1999 de la Elena Mușatescu din Comarnic, județul Prahova, care îl folosea ca suport pentru a ține ușa deschisă.
În Colecția Muzeală de la Colți se află 200 de piese din chihlimbar prelucrat, cât și brut, pepite de la zeci de grame, la sute de grame și chiar kilograme, în 162 de nuanțe: galben, roșu, maro, brun foarte închis, negru. Vedeta expoziției este rumanitul de Colți, de culoare neagră.
Un istoric al exploatărilor de chihlimbar în zona Colți este prezent în Ghidul mai sus-menționat.
Primele menționări ale existenței chihlimbarului în zona Colți aparțin contelui rus Demidov (1837) și profesorului I.A. Vaillant.
Extragerea sistematică a chihlimbarului din Munții Buzăului a început în anul 1920, în 39 de puncte, sub îndrumarea inginerului Dumitru Grigorescu. Rezultatele au fost bune, numai în primii 3 ani de exploatare s-au extras 317 kg. de chihlimbar. După moartea inginerului Grigorescu, în anul 1935, extracțiile au trecut în subordinea Ministerului Minelor și au fost închise în anul 1948.
Ministerul Minelor a mai realizat o exploatare sistematică în perioada 1981-1986. Cu ajutorul unui film documentar de numai 6 minute, în Muzeul de la Colți pot fi vizualizate etape ale extragerii și prelucrării chihlimbarului de la săparea galeriilor, desprinderea fragmentelor de rocă, finisare, până la prezentarea doamnelor și domnișoarelor care purtau cu mândrie bijuterii obținute din chihlimbar.
În vitrine se află și unelte de exploatare: dispozitive de iluminat – felinare, lămpașe cu carbit și cu acetilenă, cu baterii; recipente pentru ulei sau apă, topoare vechi, folosite concomitent cu târnăcopul pentru desprinderea bucăților de chihlimbar din argilă, strungul de lemn, întrebuințat pentru șlefuire, asemănător cu rodanul de la războiul de țesut. O punguță din scrot de animal ajuta la păstrarea bănuților și a bucăților de chihlimbar.
Încă din cele mai vechi timpuri chihlimbarului i s-au atribuit calități magice și terapeutice. Se considera că poate vindeca orice boală și, în mod deosebit, febra, probleme de vedere, durerile de stomac, infecțiile, stările de anxietate, reumatismul etc.
Incontestabilă rămâne valoarea estetică a chihlimbarului din care se obțin bijuterii în tonuri cromatice calde și plăcute.
Printre bijuteriile expuse în muzeu se află și cele care i-au fost oferite Elenei Ceaușescu, în timpul unei vizite făcute la Buzău în anul 1987.
O altă sală din muzeu este dedicată florilor de mină, aduse din alte zone ale țării și care încântă ochiul prin diversitatea formelor și a culorilor.
Din pridvorul casei poți admira frumusețea munților din apropiere, verdele revigorant al pădurilor, străpuns de culoarea deschisă a unui afloriment.
Colecția Muzeală de la Colți, într-un spațiu fizic restrâns, a reușit să comaseze milenii de viață subpământeană și umană, oferind o imagine sintetică și bine documentată a ingeniozității creativității naturale și omenești, adresându-se deopotrivă creierului și sufletului într-o atmosferă caldă și relaxantă.

Casa Memorială ”Vasile Voiculescu,” cultură și ospitalitate

 de Elena Trifan

Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti ne-a propus o excursie literară la Casa Memorială „Vasile Voiculescu” din comuna Pârscov, judeţul Buzău.

Deşi cerul era înnorat, am trăit totul ca pe o adevărată sărbătoare a dorinţei de a revedea locul naşterii unuia din cei mai mari scriitori români, de a ne îmbogăţi cunoştinţele literare şi geografice, de a ieşi

din stereotipiile cotidianului. Drumul de la Ploieşti la Pârscov ne-a oferit un spectacol al naturii aflate în anotimpul zămislirii, care, cu cât ne apropiam de obiectivul stabilit, devenea din ce în ce mai bogat şi mai fascinant. Verdele ierbii, albul şi rozul pomilor în floare ne-au creat o puternică impresie de viaţă, de puritate şi frăgezime, de renaştere şi rodire.

Localitatea Pârscov este situată de-a lungul şoselei Buzău-Braşov şi al râului Buzău, într-un spaţiu atractiv atât prin aspectul natural, cât şi material şi cultural, protejat şi înfrumuseţat de dealurile Măgura. Zona este presărată cu obiective turistice remarcabile: Mânăstirile Ciolanu, Răteşti, schiturile rupestre de la Bozioru etc.

Unul din obiectivele turistice emblematice pentru cultura localităţii Pârscov este Casa Memorială „Vasile Voiculescu” situată pe partea stângă a şoselei, în apropierea locului unde se ţine Târgul tradiţional săptămânal şi al podului de peste apa Buzăului. Privită din stradă pare o casă tradiţională cu prispă de lemn, veche şi solidă totodată. În curtea casei câteva elemente alcătuiesc un univers specific

familiei scriitorului şi zonei: câţiva pomi, arbuşti şi câteva flori dau viaţă peisajului, o expoziţie de cruci adunate de pe dealurile din jur leagă prezentul de trecut, viaţa materială de cea spirituală, efemerul de etern; un spaţiu dreptunghiular înconjurat de un gard de piatră aminteşte de stupina familiei. Cea mai atrăgătoare este statuia scriitorului aflată chiar în faţa casei, operă a sculptorului Oscar Han, situată pe un soclu de piatră de Măgura, lucrată în bronz, dezvelită în octombrie 1974.

Am fost întâmpinaţi de doamna muzeograf Fănuţa Gorgan care cu multă amabilitate şi sensibilitate ne-a dat explicaţiile necesare.

Casa Memorială „Vasile Voiculescu” reconstruită după modelul casei părinteşti are o arhitectură cu temelie de piatră, specifică localităţii, cu hol pe mijloc şi patru camere dispuse simetric câte două de o parte şi de alta a acestuia. A fost inaugurată în octombrie 1989. Pe peretele exterior, comun cu prispa casei se află o placă depusă de Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România la prima ei Conferinţă Naţională din 1991, în semn de omagiere a medicului scriitor Vasile Voiculescu. Pe un medalion fixat pe aceasta este imortalizat un adevărat dicton despre artă: „Arta nu are patrie, patria fiind ea însăşi.”

Vasile Voiculescu (1884-1863), medic, poet, prozator, dramaturg, s-a născut în această casă și a trăit aici numai în primii 6 ani de viaţă. Se spune că s-a născut cu căiţă pe cap, ceea ce a fost interpretat ca un semn al norocului. După cum a mărturisit mai târziu, a trăit într-un mod tipic rural, copilăria fiindu-i marcată de educaţia religioasă care i s-a făcut în familie, de datinile şi obiceiurile din viaţa colectivităţii şi de natura înconjurătoare. Jocul lui preferat a fost de-a biserica şi memorabilă a rămas pentru el ziua în care a cules flori de pe dealul din jur şi le-a dus la biserică pentru a fi sfinţite.

Obiectele din casa memorială vin să completeze informaţia existentă despre viaţa şi activitatea lui. Pe lângă expoziţiile de documente referitoare la viaţa şi la activitatea autorului, cărţi care i-au aparţinut, ne-au reţinut atenţia, în mod deosebit, 2 camere: cea ţărănească în care s-a născut scriitorul, mobilată după modelul caselor tradiţionale din Pârscov, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu preşuri pe jos, pat de lemn cu saltea de paie, scoarţă cu motive geometrice pe perete, dulapuri şi poliţe cu vase de ceramică, roată de tors, ştergare cusute în culori vii, unul din ele aflat deasupra uşii de la intrare şi având deasupra o icoană în semn de binecuvântare a celor ce trec pragul camerei şi de protejare a acestui minispaţiu fundamental pentru viaţa familiei.

Prima cameră din dreapta, ca şi cea ţărănească oferă o puternică imagine de viaţă datorită scoarţelor cu motive geometrice, în culori vii, una expusă pe jos şi alta pe perete. Pe scoarţa de pe perete se află

portretul lui Vasile Voiculescu complet încărunţit, cu privirea profundă şi o uimire tristă pe faţă. O imagine mai puţin obişnuită, pe unul din perete, este alcătuită din patru icoane aşezate în cruce, fortificare a credinţei, a puterii de apărare, a binecuvântării locuinţei. Tot aici sunt expuse un tablou care înfăţişează o casă în Pârscov, patefonul care a aparţinut familiei Voiculescu şi portretul soţiei scriitorului, Maria, şi obiecte de mobilier.

Holul oferă imagini ale felului în care au fost receptaţi autorul şi opera sa în sculptură, pictură şi grafică. Astfel, aici pot fi admirate bustul scriitorului realizat de sculptorul Emil Pricopescu şi tablouri cu ilustrări ale sonetelor voiculesciene şi ale scrierilor în proză „Momâia”, „Viscolul”, „Lostriţa”, „Chef la mânăstire” etc.

Cunoaşterea casei a fost urmată de cea a operei prin intermediul unei activităţi literare de cerc pedagogic, pe care profesori şi elevi de la Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti, în colaborare cu Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din aceeaşi localitate şi Casa Memorială „Vasile Voiculesu”, au susţinut-o în curtea muzeului într-o atmosferătipic voiculesciană. Prof. Neagu Ruxandra de la Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” a citit referatul „Personajul psihologic între a simţi şi a vedea, o incursiune în

căutarea sinelui” şi un grup de elevi de la aceeaşi şcoală, coordonaţi de prof. Desdemona Chilan, Ruxandra Neagu, Ana-Maria Tănase şi-au propus să ilustreze aspecte surprinse în referatul mai-sus amintit, prin lectura şi prin interpretarea unor fragmente semnificative din romanele „Zahei Orbul” de Vasile Voiculescu şi „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu. Preotul Ioanin Chilan de la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti a făcut o expunere cu tema „Abordarea dimensiunii teologice în romanul Zahei Orbul”.

Casa vizitată, ca şi Concursul Naţional de Poezie, Proză şi Publicistică organizat de instituţii de cultură buzoiene, la care am fost invitaţi să participăm, sunt dovezi ale cinstirii de care se bucură scriitorul în memoria urmaşilor săi. Am trăit cu toţii o zi plină de frumuseţe şi semnificaţii, în care soarele cunoaşterii a strălucit din plin, chiar dacă cel cosmic a refuzat să îşi arate chipul pe bolta cerească, o zi în care s-a adeverit afirmaţia lui Vasile Voiculescu: „Ar timpul, semăn fapte.”

Biserica Rupestră de la Aluniș

 

de Elena Trifan

După cum se știe, din punct de vedere peisagistic și turistic, județul Buzău se remarcă și prin prezența pe teritoriul său a unui număr mare de formațiuni carstice și de biserici rupestre.
Printre acestea din urmă se află și Biserica ”Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Aluniș, comuna Colți.
După ce ai plecat din Colți și ai ajuns la capătul unui drum de țară de vreo 3 kilometri și jumătate și poți crede că aici se termină lumea și aventura ta de cunoaștere a luat sfârșit, ți se oferă o adevărată revelație.
O poartă din lemn de culoare bleu-albastră te introduce într-un spațiu restrâns, dar uimitor de frumos, protejat de o stâncă în partea dreaptă, ce strălucește vesel și prietenos în lumina soarelui care este foarte puternic în această toamnă.
La poalele stâncii se vede o construcție mică ce îți atrage privirea prin același bleu-albastru relaxant în care este îmbrăcată.
Câteva însemne, precum turla și crucea de deasupa ei, cimitirul din partea dreaptă, te ajută să îți dai seama este un lăcaș de cult religios.
Întâmplarea a făcut ca la bisericuță să îl întâlnim pe Răzvan, un tânăr pădurar de la Ocolul Silvic al Academiei Române, existent în această zonă. Deși locuiește la aproximativ 15 km. depărtare, Răzvan venise aici pentru a nu știu câta oară pentru a se relaxa și a se încărca energetic.
Pentru noi a fost un dar divin, am vizitat împreună biserica și în liniștea și aerul curat din curtea acesteia, ne-a oferit informații despre ineditul complexului în care ne aflam și despre specificul acestei zone.
Explicațiile primite de la Răzvan s-au completat cu cele existente în pisania bisericii, care este expusă atât la exterior, cât și în interiorul bisericii.
Biserica este foarte veche, se spune că datează de la 1274.
În mentalitatea oamenilor din zonă ea este o adevărată minune dumnezeiască și i-au atribuit origine legendară.
Se spune că au fost doi ciobani, Vlad și Simion. Unul din ei a avut într-un vis revelația Maicii Domnului care îi spunea să sape în stâncă unde va gasi icoana ei. I-au ascultat sfatul, au găsit icoana și au dăltuit biserica în piatră. Numele lor sunt scrijelate pe unul din pereții altarului.
După cum se menționează în pisania bisericii, ”Atestările documentare datează din Evul Mediu și constau în danii, litigii și acte comerciale. Astfel, un hrisov al țarului Mihnea Turcitul din 1586-1587 prin care soția lui, doamna Neaga, înzestrează schitul, făcându-l mânăstire.”
Din punct de vedere al construcției, bisericuța are formă de navă, pereții și turla din scândură, 8,80 metri lungime, 4 metri lățime și 2,80 înălțime. Între 1840-1850 a fost prevăzută cu un pridvor de scândură pe ai cărui pereți au fost aplicate icoane din tablă de zinc.
Naosul și altarul sunt săpate direct în stânca nezugrăvită și nepictată, care poartă amprentele timpului și ale ritualurilor religioase.
Catapeteasma originală a fost construită în anul 1870 din lemn de stejar și a fost împodobită cu icoane din tablă de zinc. Actuala catapeteasmă executată tot în lemn are sculptat pe ea motivul strugurelui. Deasupra ușilor împărătești și diaconești este prevăzută cu medalioane cu chipuri de sfinți.
În pridvor, ca și în naos, câteva icoane sporesc sacralitatea locului.
Atât naosul, cât și altarul primesc lumină naturală prin ferestre decupate în stâncă. În partea dinspre stâncă, o scară cioplită în piatră conduce spre clopotniță.
Înscrisurile în chirilică și în paleoslavă îi confirmă vechimea, îi accentuează taina pentru necunoscători și valoarea documentară pentru specialiști.
În apropierea bisericii, tot în stâncă se află chiliile, în care, probabil, au locuit ciobanii sau călugării.
Atât ușa de la intrare, cât și cea dintre cele două camere și ferestrele prin care pătrunde lumina naturală sunt decupate în stâncă.
Prima cameră se pare că a servit drept bucătărie, după cum sugerează formele existente aici, vatra și focul, cât și afumătura de pe tavan.
În cea de-a doua cameră se află un pat și o masă sculptate în piatră, ceea ce conduce la ideea că a fost folosită pentru dormit. Ulterior, au fost depuse aici și câteva icoane și cruci din lemn.
Ambele camere au câte o fereastră cioplită în stâncă, pe unde pătrunde lumina naturală.
Înainte de biserică, tot în stâncă mai este un spațiu concav a cărui utilitate inițială nu o cunoaștem. Este posibil să fi fost loc de refugiu sau unde se săvărșeau ritualuri religioase.
Astăzi în el au fost depuse o cruce din lemn și două din piatră.
Complexul bisericesc de la Aluniș, redus ca dimensiuni, dar amplu ca întindere în timp, mai oferă încă o surpriză. Dacă urci pe o cărare existentă pe stâncă, pe vârful acesteia poți întâlni ”Scaunul Domnului”, un obiect sculptat în piatră, de unde ai priveliștea încântătoare a împrejurimilor. În trecutul îndepărtat, a fost, probabil, loc de odihnă, de observație, de meditație sau de realizare a unor sacrificii.
Este singura biserică rupestră din Munții Buzăului în care se mai oficiază slujbe și astăzi și pe care am găsit-o deschisă și în afara acestora, așteptându-și tăcută, modestă și binevoitoare credincioșii și vizitatorii pentru o mai bună cunoaștere a specificului așezămintelor religioase românești și pentru îndeplinirea rolului misionar pentru care a fost creată.
Brazii înalți, teii cu multe brațe din curtea mânăstirii vin să completeze frumusețea și puterea de relaxare și energizare a acestui spațiu în care omul și-a construit sălaș divin, în puterea stâncii în care pulsează fluxul unei vieți ancestrale, calme, calde și mângâietoare; loc de recluziune din fața furtunilor de orice fel ar fi fost sau ar putea veni.
Mircea Eliade avea dreptate, sacrul se camuflează în profan, totul este să știm să îl descoperim și să ne adăpăm din puterea lui.