Dobrogea, ținutul contrastelor și al diversității - Delta Dunarii

 de Elena Trifan

 Un popas în localitatea Murighiol îţi oferă şansa de a trăi momente de linişte, izolare şi arhaicitate. Majoritatea străzilor sunt pietruite, case tradiţionale din lut, acoperite cu stuf coexistă cu câteva vile moderne dintre care unele au acoperişul din stuf sau au în curte şi câte un foişor acoperit cu stuf, din loc în loc, câte o barcă veche abandonată. La marginea satului poţi avea priveliştea caselor fără garduri, a unei văi pe care creşte stuf şi pasc animale, a dealului cuprins de uscăciune.

 Un farmec aparte îl dau peisajului dealurile unduioase ale localităţii Mahmudia, ce par izbucniri simetrice ale unor energii telurice, lăcaş al zeilor, al blândeţii şi al armoniei. Două centrale eoliene situate în faţa lor par siluete albe ce ne fac prietenos cu mâna într-un peisaj auster. Localitatea Mahmudia, cu aspect mai mult de oraş decât de sat, este situată chiar pe malul Dunării, legătura cu tradiţia arhitectonică este mai greu de găsit. Cu greu reuşeşti să dai de câte o casă acoperită cu stuf. Farmecul este însă sporit de imaginea Dunării cu malurile ei acoperite de verdeaţă, apa liniştită, cerul albastru fără niciun fel de nor, aerul blând. Am ajuns seara când cerul şi apa erau acoperite de vâlvătaia cu nuanţe de indigo şi auriu a asfinţitului. Un miracol ceresc învăluia totul în mister. Tainele serii se contopeau cu cele ale zilei, cele ale apei se uneau cu cele ale cerului. Realitatea părea fascinant de diafană, cu irizări divine proiectate pe pânza unui pictor. În jurul orei 6 dimineaţa am aşteptat cu respiraţia tăiată răsăritul soarelui care s-a desfăşurat timp de o oră, după un ritual care pentru noi rămâne o enigmă. Natura încă mai dormita. În atmosferă plutea un calm desăvârşit, singurele vieţuitoare erau câţiva pescari care îşi încercau norocul stând pe malul apei şi câţiva pescăruşi care dădeau târcoale deasupra acesteia. Liniştea dimineţii era tulburată doar de zgomotul unei bărci cu motor şi de croncănitul câtorva păsări. Soarele şi-a arătat cu greu chipul pe cer. Părea un bătrân mucalit ce îşi râdea fin de nerăbdarea noastră de a-l vedea.

- Hai, bătrâne, zvâcneşte şi arată-te pe cer în toată splendoarea ta cosmică! La început i-am ghicit doar prezenţa prin flacăra de culoare roşie ce a apărut pe cer dintre copacii de pe malul opus. Treptat s-a conturat imaginea unui disc argintiu înconjurat de o coroană aurie. Părea un ochi cosmic, un tunel luminos ce făcea legătura cu străfundurile Universului, din care îşi trăgea izvorul şi a cărei esenţă de un alb metalic incandescent o capturase în imaginea sa care se reflecta în apă sub forma unei lumânări albe îndreptate spre adâncuri. Pe măsură ce soarele se înălţa pe cer, cu atât chipul lui devenea tot mai difuz, fâşia albă de pe ape se alungea, reuşind să lege cele două maluri. Cer şi ape se colorau în galben-portocaliu. Copacii de la răsărit erau întunecaţi, în timp ce în partea opusă a apei şi a localităţii umbrele dimineţii erau alungate până la iluminare totală. Treptat culorile din jurul soarelui s-au contopit în marea albastră a cerului, fâşia strălucitoare de pe ape a dispărut. Soarele triumfase, devenise un rege puternic şi semeţ, care unea cerul cu apele, apele cu uscatul, captivant şi respingător în strălucirea lui nefirească ce îţi ardea privirea. Să fie flăcăul din poveste metamorfozat în astru mândru şi seducător? Biserica şi cimitirul îşi înălţau chipul alb în lumina soarelui. Satul se trezea încet la viaţă. O nouă filă a vieţii universale se desfăşura de la înaltul cerului până în adâncurile apelor. Gânduri de lumină îmi limpezeau creierul, o adiere caldă şi blândă îmi mângâia sufletul, o nouă bucurie că exişti, că poţi privi şi admira.

Marea revelaţie a călătoriei noastre a constituit-o însă o plimbare de trei ore cu barca cu motor pe canalele şi lacurile deltei, mai exact pe traseul: canalele Carasuhat, Litcov, al Lacului Rotund, pe lacurile: Rotund, Cozminţâu Mare, Cozminţâu Mic, Rădăcinos, Gorgova, canalul Gârla Filatului, până la Murighiol. O plutire mai iute sau mai lină asigurată cu multă pricepere de către barcagiul nostru, Ivan Silvian, zis Căpitanu, om al locului, pasionat de ape şi de pescuit, ne-a dezvăluit imagini fascinante, originale şi inegalabile care diferă de la un canal la altul, de la un lac la altul, de la o insulă şi insuliţă la alta. Dunărea s-a dovedit o alma mater, generoasă şi fermecătoare, apărută în vremuri imemorabile, care şi-a creat forme originale de viaţă, ce par izvorâte din adâncuri, întrajutorate de puterea cerului. Barca spinteca valurile, creând în jur o broderie acvatică ce se pulveriza în picuri argintii.

Am plutit prin liniştea desăvârşită a dimineţii însorite, cu simţurile ascuţite la culme. Se auzeau doar clipocitul fin al apei străpunse de barcă şi glasul vreunei păsări, în schimb văzul şi mirosul ne-au fost surescitate la culme. Canale mărginite de perdele de stuf şi papură, de sălcii cu rădăcini bogate ieşite la suprafaţă, cu crengi aplecate asupra apei sau cu vârfurile unite în boltă deasupra acesteia, lacuri lipsite de vegetaţie sau acoperite aproape în întregime cu nuferi şi riziac printre care barca abia îşi făcea cu greu loc să treacă, copaci uscaţi în care cormoranii stăteau nemişcaţi, dispuşi după reguli cunoscute numai de ei păreau desprinşi dintr-o poveste sau dintr-un manual de geometrie.

Deşi toamna se afla la începuturile ei, din punct de vedere cromatic delta părea în perioada ei de apogeu, o fertilitate mustoasă pulsa în verdele plantelor. Apa era limpede, de culoarea plantelor care se reflectau în ea sau a cerului senin. O diversitate de păsări acvatice: pelicani, răţuşte, stârci, egrete izolate sau în stoluri, mai aproape sau mai departe de barca noastră, diferite prin mărime, formă, culoare, comportament ne ţineau atenţia trează, ne ofereau o nouă şi nouă surpriză, o nouă şi o nouă uimire, o nouă şi o nouă formă de cunoaştere. Unele zburau în preajma noastră, altele pluteau liniştite pe lac, altele se odihneau în stoluri pe apă sau în copaci, un stol de pelicani în mişcare se zbătea pentru a-şi face rost de hrană. O imagine neaşteptată părea desprinsă dintr-o epopee antică. Pe o insulă plină de verdeaţă, în lumina soarelui, o turmă de vaci păştea cu mare sârguinţă. Cum au ajuns aici? Printr-un vechi meşteşug specific, probabil, numai oamenilor acestor locuri şi anume prin apă, legate cu o funie de o barcă cu motor. Să fie o nouă întruchipare a Vacilor Soarelui?

Delta îşi are nu numai flora şi fauna, ci şi mirosul ei. O mireasmă de mâl fertilizator, în care s-au topit vieţile animalelor şi ale plantelor care au sălăşluit de secole aici, ne-a umplut nările, coborându-ne până în adâncul fiinţei. Cu cât te afundai pe canale, cu atât simţeai mai puternic mirosul de mâl şi viaţă acvatică. Pământul lăsat în urmă îmi părea uscat şi auster, o plutire infinită pe ape devenise o nouă tentaţie. Abia acum am înţeles de ce unii oameni nu se pot desprinde de lumea apelor.

Mi-au venit în minte locuinţele lacustre, cât şi locuinţele moderne ale prezentului construite pe ape şi mi-ar fi plăcut să trăiesc în una din ele. Singurele fiinţe umane care s-au pierdut pe aici eram noi şi câţiva pescari. Am avut impresia că suntem un miracol al civilizaţiei rătăcit în lumea apelor. Un puternic sentiment de părere de rău m-a cuprins că acest paradis unic în lume nu are vizitatori. Mi-ar fi plăcut să îl văd plin de un număr mare de bărci, plutind în toate direcţiile, în care turişti veniţi de pe toate meridianele lumii să se bucure de ceea ce văd, să se salute în diverse limbi. Delta mi s-a părut singură, retrasă în lumea ei interioară, insuficient de vizitată şi de valorificată. Stuful aşteaptă o mână dibace care să îl taie şi să îl facă util societăţii, cormoranii care oferă o încântare vizitatorilor sunt duşmanii ecosistemului. Ne-am bucurat să îi privim, dar ne-am întristat auzind că prin înmulţirea lor necontrolată devin un pericol pentru peştii cu care se hrănesc. Spectacolul nautic s-a continuat însă cu unul culinar, un meniu pescăresc cu ciorbă şi saramură pregătite în ceaun, la foc de lemne, după reţete dobrogene de organizatorii noştri ploieşteni: Vasilica Satmari şi Vasile Robescu.

Delta Dunării este sursa multor contradicţii. Avem ape, dar nu avem peşte suficient, avem stuf, dar nu avem fabrici de hârtie, avem frumuseţi inegalabile, dar nu avem turişti suficienţi, trăim în era performanţei tehnice, dar ne deplasăm prin deltă cu mijloace învechite, avem ecosistem, dar nu avem legi corespunzătoare pentru protejarea lui. În calitate de turişti am bătătorit pragurile altor ţări în căutare de frumuseţe şi senzaţional şi uităm că raiul ne bate la uşă. Ce ar face alte ţări ale lumii din el dacă l-ar avea? Oricât de insensibil ai fi, nu poţi să nu îi simţi singurătatea şi plânsul interior. O fascinaţie amară te va obseda mult timp.

Arbanasi - o adevărată fortăreaţă medievală

de Elena Trifan

Ne îndreptăm spre satul Arbanasi, o adevărată fortăreaţă medievală, situat la 4 kilometri de Târnovo, inclus în patrimoniul UNESCO. Bazele satului au fost puse de albanezi şi greci. Timp de câteva secole s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman. 

Numele localităţii este menţionat pentru prima dată într-un document din 1538, prin care sultanul Soliman Magnificul a dăruit această aşezare ginerelui său, marele vizir Rustem paşa, căsătorit cu Mirimah, fiica sultanului. Satul a cunoscut o dezvoltare înfloritoare în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea când a dezvoltat relaţii comerciale puternice cu Italia, Austria, Ungaria, Rusia, Transilvania, India. Demne de remarcat sunt relaţiile existente de-a lungul timpului între Arbanasi şi Ţările Române. În 1639 în Sibiu s-a constituit Compania grecească condusă de persoane din Arbanasi.

În Arbanasi, în anumite perioade au trăit familii aristocratice româneşti, precum Cantacuzino, Brătianu, Filipescu, Brâncoveanu. Constantin Brâncoveanu avea o casă în Arbanasi. Stema Cantacuzinilor a fost sculptată pe iconostasul Bisericii „Naşterea lui Iisus” şi al Bisericii „Sfântul Nicolae”. Domnitorul român Vasile Lupu s-a născut în Arbanasi de unde era originară familia sa. Mai multe familii de boieri valahi trăiau în Arbanasi si locuitori ai satului Arbanasi s-au retras in Valahia în timp de ciumă, holeră şi din cauza atacurilor bandiţilor turci. (După Petya Ovcharova - Arbanasi Veliko Târnovo; Arbanasi e la chiesa Natività di Cristo).

Ajungem în localitate şi suntem impresionaţi în primul rând de arhitectura tradiţională păstrată de localnici cu sfinţenie, de aerul curat şi aspectul îngrijit al aşezării. Totul degajă o puternică impresie de vechime, siguranţă şi rigoare geometrică, un puternic instinct de apărare a proprietăţii individuale şi colective. Fiecare casă este alcătuită în partea de jos din piatră şi în cea de sus din zid văruit alb sau din lemn sau jumătate este din zid şi jumătate din lemn. Ferestrele şi uşile sunt vopsite într-un maro antichizat, ceea ce sporeşte impresia de vechime. La geamuri au gratii din fier forjat. Fiecare casă este înconjurată de un zid solid, construit din piatră acoperită cu olane de culoare roşie. Pe oameni nu îi deranjează uniformitatea, nu simt nevoia concurenţei de a fi cât mai originali în construcţiile lor, pentru ei important este să conserve un mod de viaţă emblematic. Pătrundem pe o stradă îngustă, străjuită de zidurile gardurilor identice, unde ai impresia că pe caldarâm auzi mersul cailor de altădată sau vezi o lume pestriţă, ţărani în costume populare, turci cu turbane, căruţe trase de măgari, trăsuri boiereşti, soldaţi înarmaţi, meşteşugari ce îşi vând produsele.

Plimbarea pe o singură stradă ne dezvăluie aspecte complexe ale vieţii din Arbanasi. În magazinul pictorului Ivan Ivanov găsim o colecţie bogată de obiecte vechi, vase moderne de ceramică, foarte multe picturi cu motive laice şi religioase, realizate pe vase de lemn, mai ales pe copăiţe, scoarţă de copac, jumătate de cofă, chiar şi pe un fier de călcat vechi. Pictorul şi-a propus să adune în tablourile sale tradiţie şi originalitate, să imortalizeze peisaje, clădiri şi chipuri umane din Arbanasi şi din zonă. La un colţ de stradă sunt tarabe cu icoane pe sticlă, feţe de masă cu motive populare. Ajungem la Complexul Etnografic Bakgarka, vechi de aproximativ 350 de ani, alcătuit dintr-o vilă cu două etaje, o curte spaţioasă şi relaxantă, situat într-un spaţiu liniştit, cu aer curat, înconjurat de un zid solid. A aparţinut de-a lungul timpului mai multor proprietari. La un moment dat s-a aflat şi în proprietatea domnitorului român Constantin Brâncoveanu despe care se spune că după înfrângerea revoltei de la Chiprovtii i-a adăpostit pe refugiaţii bulgari in ţara sa. Clădirea a avut un rol important în istoria Bulgariei, de-a lungul timpului servind ca loc pentru diverse familii în momente de nelinişte sau de robie şi pentru călugării de la Athos. De asemenea, a funcţionat ca şcoală şi spital pentru copii. Astăzi, Complexul Bakgarka a fost transformat în hotel şi restaurant.

Într-o curte, ascunsă parcă privirilor se află Biserica „Naşterea lui Hristos”, datând din secolul al XVI-lea, o minune arhitectonică şi picturală, o sinteză de artă, ştiinţă, religie, viaţă sacră şi profană, un mod de exprimare a unei viziuni proprii despre lume şi viaţă.

Pătrundem într-un singur restaurant, „Cheshmata”, ai cărui pereţi sunt bogat împodobiţi cu obiecte tradiţionale de artizanat: costume populare, furcă de tors cu caier, ştergare etc. Cei doritori aici pot servi cheshmata, un preperat culinar propriu, pregătit din cinci feluri de carne. Şi aici ca şi în celelate localităţi vizitate, oamenii sunt primitori, amabili, preţurile la muzee sunt acceptabile, variind între 4-6 leva, în muzee se pot face fotografii fără a se plăti taxă suplimentară, uneori plata se poate face şi în lei, la pangare şi în magazine pot fi găsite albume şi pliante redactate şi în limba română, unii vânzători şi muzeografi au cunoştinţe modeste de limba română. Mai presus de toate se află respectul locuitorilor pentru tradiţie despre care putem spune fără să greşim că aici are rezistenţa pietrei.

Plecăm spre casă. În timp ce coborâm colina pe care se află localitatea, în faţa noastră, la o depărtare nu prea mare, pe un spaţiu agricol plat o mare de rapiţă galbenă ne încântă privirea. Drumul de întoarcere se desfăşoară în lumina blând-aurie a soarelui de primăvară ce se pregăteşte să coboare spre asfinţit. 

Biserica „Naşterea lui Hristos” Arbanasi

de Elena Trifan

Într-o curte, ascunsă parcă privirilor se află Biserica „Naşterea lui Hristos”, datând din secolul al XVI-lea, o minune arhitectonică şi picturală, o sinteză de artă, ştiinţă, religie, viaţă sacră şi profană, un mod de exprimare a unei viziuni proprii despre lume şi viaţă.  Biserica ale cărei părţi au fost construite la date diferite este alcătuită dintr-un naos pentru bărbaţi, un pronaos pentru femei, o galerie şi o capelă. Este de înălţime joasă, pereţii şi bolta sunt bogat împodobite cu fresce realizate în culori vii, strălucitoare. În total sunt pictate aproximativ 5000 de chipuri omeneşti. În naos se află picturi precum: „Sfânta Maria”, „Euharistia”, „Liturghia cerească”, părinţi ai Bisericii, martiri şi sfinţi, sărbătorile, patimile şi miracolele lui Iisus, „Naşterea Maicii Domnului”, „Adormirea Maicii Domnului”,”Intrarea în Templu” etc. Pe bolta Bisericii sunt trei picturi care îi reprezintă pe Hristos Emanuel, Iisus Pantocratorul purtat de îngeri în zbor, Trinitatea înconjurată de îngeri. Iconostasul sculptat foarte fin în lemn aurit este luminos şi strălucitor. Pe el se află icoane impresionante, printre care şi Geneza. În pronaos sunt pictate Judecata Universală, sfinţi monahi, scene din viaţa Fecioarei Maria, 24 de scene din „Imnul către Fecioară”. Pe peretele de nord şi pe boltă sunt imagini unice: în partea de jos portretele a doisprezece filozofi greci şi deasupra lor arborele genealogic al lui Iisus a cărui rădăcină este regele David. În centrul arborelui genealogic se află figura lui Iisus Hristos. Pe boltă este pictat Iisus Pantocratorul înconjurat de imagini cu îngeri, de Fecioara Maria şi de Ioan Botezătorul. În colţuri sunt imaginile celor patru evanghelişti şi pe ambele părţi figuri de profeţi.

În Capela „Sfântului Ioan Botezătorul” sunt pictate imagini din viaţa sfântului şi din minunile sale, un calendar mural, supliciul martirilor din lunile septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, Naşterea lui Hristos, Masacrul Pruncilor. Pe cupolă este şi aici pictată imaginea lui Iisus Pantocratorul. În Galerie poate fi admirată printre alte picturi o imagine mai puţin obişnuită pentru o biserică, dar foarte bine realizată, „Roata vieţii”, alcătuită din cercuri concentrice care înfăţişează etape din viaţa omului, lunile anului şi zodiacul. 

Privită în ansamblul ei Biserica „Naşterii Domnului” din Arbanasi constituie o adevărată enciclopedie în imagini a unei viziuni despre viaţă şi moarte, în care aspecte consacrate de scrieri mai ales religioase sunt prezentate într-o manieră originală de pictorii atenţi la stilurile picturii religioase a timpului, dar dornici să dea glas şi modului propriu de a gândi, de a simţi, de a înfăţişa. Biserica „Naşterii Domnului” din Arbanasi este totodată un elogiu adus devenirii cosmosului şi Creatorului Suprem, o formă de rezistenţă a unui mod de viaţă şi a religiei ortodoxe, în ciuda valurilor istoriei care s-au abătut asupra localităţii aflate secole de-a rândul sub ocupaţie otomană. Imaginile foarte numeroase şi culorile vii în care sunt înfăţişate creează o impresie sui-generis de viaţă.

Veliko Târnovo - un „Oraş împărătesc”

de Elena Trifan

Spre Veliko Târnovo peisajul este asemănător cu cel al Dobrogei noastre, colinar, stâncos pe alocuri, acoperit de lanuri verzi de grâu, înviorate din loc în loc de strălucirea galbenă a florilor de rapiţă cultivată pe suprafeţe mici. Drumul este străjuit de copaci izolaţi sau adevărate liziere înverzite din care nelipsiţi sunt nucii şi liliacul înflorit, amintind de peisajul din partea de sud-vest a ţării noastre. Cenuşiul caselor, majoritatea modeste, acoperite cu ţiglă de culoare roşie, este înviorat de verdele naturii. Cu cât ne apropiem de Târnovo înălţimile cresc si cerul devine mai luminos.

Istoria localităţii Târnovo începe cu aproximativ 7000 de ani în urmă. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, a devenit capitala celui de-al doilea Ţarat Bulgar, având numele Târnovgrad, „cel mai frumos dintre toate oraşele Hlemului.” Oraşul este situat pe malurile râului Iantra, pe şi în jurul colinelor: Ţaraveţ, Trapeziţa, Sveta Gora, Momina Krepost. În Evul Mediu a cunoscut o dezvoltare înfloritoare, demne de remarcat fiind cele două cetăţi bine fortificate, de pe colinele Ţaraveţ şi Trapeziţa. Datorită statutului şi aspectului său de-a lungul timpului localitatea Târnovo a primit diverse denumiri: „Regina oraşelor”, „Oraşul ţarilor, ocrotit de Dumnezeu”, „Oraş împărătesc”, „O mare de case”. (După Petya Ovcharova - Arbanasi Veliko Târnovo).

Când ajungem la Târnovo, în mod surprinzător, oraşul ne întâmpină zâmbitor în lumina soarelui de primăvară. În faţa noastră se înalţă măreaţă, plăcută şi elegantă Cetatea „Ţaraveţ” al cărei turn se zăreşte de la distanţă, ca o emblemă a acestei străvechi aşezări. Aceasta se întinde pe o suprafaţă de 100.000 de mp. şi are trei intrări. Trecem podul, pătrundem prin cele trei porţi succesive şi vizităm biserica pe ai cărei pereţi sunt picturi realizate în variantă modernistă de pictorul Teofan Sokerov, reprezentând aspecte din istoria Bulgariei medievale. În absenţa unui ghid local şi a timpului necesar, ne mulţumim să aruncăm o simplă privire. Atât de la poalele cetăţii, cât şi din turnul acesteia admirăm panorama oraşului, ce poate fi asemănat cu un amfiteatru sau cu grădina fermecătoare a paradisului. Jos curge apa Iantrei, pe malurile ei şi pe versanţii colinelor sunt case cu acoperişuri roşii de ţiglă. Peste toate se înalţă cupolele verzi ale Bisericii „Bogorodniţa”. Totul este înconjurat de un zid protector, păstrat de secole şi restaurat recent. Natură, oameni şi creaţiile lor sunt statornicite aici de veacuri, într-un spaţiu binecuvântat de Dumnezeu şi hărăzit să reziste, în ciuda vremurilor mai mult sau mai puţin potrivnice. Într-un arbust vedem agăţate şnururi de mărţişoare, „Mărţişorul” fiind un obicei specific şi bulgarilor. Tinerii stau la coadă pentru a se fotografia pe un tron aidoma celor ale ţarilor, expus într-un foişor. Intrăm în cateva magazine unde predominante sunt dulceaţa şi cosmeticele de trandafiri, obiectele de artizanat: ştergare ţesute în război pe fond bej, roşu, verde, vase de ceramică ale căror modele amintesc vag de ceramica de Horezu, farfurii de lemn pictat cu motive tradiţionale, pliante şi albume turistice etc.

Biserica „Sfintei Fecioare” Ivanovo

de Elena Trifan

Prin Defileul Rusenski Lom ne îndreptăm spre Ivanovo. După cum ne informează ghizii noştri, la o distanţă de 22 kilometri la sud-vest de oraşul Ruse, pe malurile râului Rusenski Lom, la o altitudine de 32 metri deasupra nivelului apei, în această zonă se află o reţea de aproximativ 300 de chilii din care 40 au devenit biserici, fiind săpate în stâncă de călugării eremiţi stabiliţi aici începând cu secolul al XIII-lea. Cele mai renumite sunt cele cinci biserici din piatră datorită picturii lor murale din secolele XIII-XIV, bine conservate, în care sunt prezente motive ale artei antice: cariatide nude, capiteluri cu ulei şi măşti. Acestea au fost incluse în patrimoniul universal UNESCO.

Vizităm numai Biserica „Sfintei Fecioare”. Pentru a ajunge la ea urcăm o scară de piatră săpată pe peretele aproape vertical al stâncii. Ni se atrage atenţia să fim foarte atenţi pentru a evita accidentele. Peştera este situată la o înălţime de 38 de metri deasupra drumului, are o lumgime de 16 metri, lăţime de 4 metri, înlăţime de 2,5 metri. Este compusă din două încăperi şi o capelă. Pe pereţii şi pe tavanul ei se mai păstrează fragmente de frescă veche, reprezentative pentru arta medievală bulgară din secolul al XIV-lea, realizată în manieră originală, în culori vii, de artişti necunoscuţi. Imaginile reprezintă scene biblice din Săptămâna Patimilor şi din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul. În naos se află portretul ţarului Ivan Alexandru şi al soţiei lui Teodora care au susţinut financiar construirea şi pictarea bisericii. În capelă sunt pictaţi sfinţi eremiţi creştini sirieni.

La capătul peşterii există o deschidere în zid şi de pe un balcon poate fi admirată panorama peisagistică. Deosebit de interesante şi atractive sunt şi stâncile, monumente ale naturii, din preajma mânăstirii, înalte, calcaroase cu aspect scorburos. Fiind situate în locuri stâncoase, înalte, greu accesibile, peşterile şi lăcaşurile de cult de la Basarabovo şi Ivanovo au oferit, într-adevăr, de-a lungul timpului spaţii de refugiu şi asceză, fiind pentru vizitatorii de astăzi sursă de cunoaştere geologică, peisagistică şi religioasă. Pătrunzând în ele, în mod involuntar ne vin în minte lăcaşurile rupestre româneşti din partea de sud a ţării, precum: Biserica „Corbii de Piatră” din localitatea Corbi, Biserica de la Nămăeşti, judeţul Argeş, Peştera „Sfântului Grigorie Decapolitul” de la Mânăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea.