Sub nori, verdele inconfundabilului peisaj italian avea nuanțe
stranii și schimbătoare, ducându-mă cu gândul la penajul irizat
al unui colibri. Cred că niște zile mereu îsorite mi-ar fi făcut
experiența oarecum incompletă. Totuși, în primăvara aceea am
avut mult noroc: niciun strop de ploaie nu mi-a stânjenit căutarea
febrilă și contra-cronometru de a surprinde cât mai multă istorie
și artă prin locurile care au fost leagănul Renașterii în
Europa. Seninul și norii s-au perindat cu schimbul pe tot drumul
nostru – o vreme perfectă de umblat ziua-ntreagă pe străzi.
Nu mai știu la ce oră am ajuns în Assisi. Era înainte de amiază,
cred, iar zidurile micii fortificații umbriene își înfățișau
sobrietatea blocurilor de piatră roasă de vremuri într-o sumedenie
de nuanțe argiloase, ideale pentru iubitorii de rustic și arhaic,
dar mai greu sesizabile pentru ochii doritori de spectacol fastuos.
Din loc în loc, rar și prețios, severitatea medievală era
întreruptă de elegante dar discrete arcade cioplite, ancadramente
și ornamentații de Renaștere foarte timpurie, ca să ne amintească
unde suntem și de ce am venit.
Drumul urca, îngust și mărginit de clădiri sobre și
rectangulare, cu unul-două etaje și cu prăvălii de suveniruri, ca
peste tot prin orașele turistice. La capătul lui, printr-un arc
mare de piatră, se zărea Bazilica San Francesco d'Assisi,
sfântul-cerșetor și truditor cu
mâinile, care predica păsărilor,
care și-a împărțit săracilor bunurile lumești și care a adus
un nou mod de simțire și înțelegere a iubirii divine prin milă,
smerenie, egalitate, dăruire și iubire pentru natură, într-un Ev
Mediu dominat de spaime și privilegii, contribuind astfel, încă
din secolul al XIII-lea, la apariția noului curent de gândire ce
avea să fie Umanismul renascentist.
Urcam cu gândul la ceea ce voi vedea înăuntru: celebre fresce de
Cimabue și Giotto, dar mai ales Giotto, un fel de „Sfânt
Francisc” al pictorilor medievali, care, după sute de ani de
schematism canonic, reintroduce în pictură freamătul vieții,
emoțiile și sentimentele personajelor, firescul gesturilor și
atmosfera apropiată de real în peisajele fundalurilor.
Deodată, mi s-a părut că făcusem un salt în timp, de n-ar fi
fost în jur atâția turiști mult-prea-contemporani: pe pietrele
gri, reci și cam colțuroase ale drumului, îmbrăcat în cea mai
aspră pânză de sac, un pelerin își târa genunchii goi spre
biserică. Părea să aibă undeva între 50-60 de ani sau chiar mai
mult, pielea îi era roșie-vineție de soare și intemperii,
genunchii – plini de răni și noroi. Nu vedea pe nimeni în jur,
urca neabătut și umil în suferința lui pe calea ce și-a ales-o
pentru izbăvire. Ce neștiute și crunte păcate l-or fi mânat spre
această benevolă tortură? Ce remușcări? Ce neliniști? Ce lupte
cu sinele? Sau, poate, nimic din toate acestea, doar o pură și
nestrămutată credință.
L-am depășit, dar îmi stăruia în minte, suprapunându-se acum
peste tot ceea ce vedeam. Jos, în bazilică, credincioșii atingeau
mormântul Sfântului Francisc și se rugau în tăcere. Un mormânt
pe care nu și l-a dorit, o venerație pe care n-a așteptat-o, o
altă neștiută cale, fiindcă Francisc ar fi vrut ca rămășițele
să-i fie aruncate în uitare pe Colina Iadului, loc de îngropăciune
pentru cei excomunicați.
Când am ieșit din bazilică, pelerinul tocmai ajunsese în fața
intrării, tot în genunchi, neabătut și orb la toată forfota din
jur. Lumea îi făcea loc cu milă, cu uimire ori cu ceva dezgust
slab disimulat. Oare ce hazard sau ce destin ni l-a scos în cale? Cu
siguranță, experiența mea în Assisi ar fi fost total diferită,
mai săracă, dacă nu l-aș fi zărit, dacă am fi ajuns cu vreo
jumătate de oră mai devreme sau mai târziu.
Din Assisi, am pornit spre San Marino. Norii tocmai se împrăștiau
și, pentru tot restul zilei, alte neștiute ori imprevizibile căi
promiteau că ne așteaptă, de astă dată însorite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu