joi, 29 octombrie 2020

Assisi și neștiutele căi

de Elena Cercel
        Sub nori, verdele inconfundabilului peisaj italian avea nuanțe stranii și schimbătoare, ducându-mă cu gândul la penajul irizat al unui colibri. Cred că niște zile mereu îsorite mi-ar fi făcut experiența oarecum incompletă. Totuși, în primăvara aceea am avut mult noroc: niciun strop de ploaie nu mi-a stânjenit căutarea febrilă și contra-cronometru de a surprinde cât mai multă istorie și artă prin locurile care au fost leagănul Renașterii în Europa. Seninul și norii s-au perindat cu schimbul pe tot drumul nostru – o vreme perfectă de umblat ziua-ntreagă pe străzi.
Nu mai știu la ce oră am ajuns în Assisi. Era înainte de amiază, cred, iar zidurile micii fortificații umbriene își înfățișau sobrietatea blocurilor de piatră roasă de vremuri într-o sumedenie de nuanțe argiloase, ideale pentru iubitorii de rustic și arhaic, dar mai greu sesizabile pentru ochii doritori de spectacol fastuos. Din loc în loc, rar și prețios, severitatea medievală era întreruptă de elegante dar discrete arcade cioplite, ancadramente și ornamentații de Renaștere foarte timpurie, ca să ne amintească unde suntem și de ce am venit.
Drumul urca, îngust și mărginit de clădiri sobre și rectangulare, cu unul-două etaje și cu prăvălii de suveniruri, ca peste tot prin orașele turistice. La capătul lui, printr-un arc mare de piatră, se zărea Bazilica San Francesco d'Assisi, sfântul-cerșetor și truditor cu
mâinile, care predica păsărilor, care și-a împărțit săracilor bunurile lumești și care a adus un nou mod de simțire și înțelegere a iubirii divine prin milă, smerenie, egalitate, dăruire și iubire pentru natură, într-un Ev Mediu dominat de spaime și privilegii, contribuind astfel, încă din secolul al XIII-lea, la apariția noului curent de gândire ce avea să fie Umanismul renascentist.
Urcam cu gândul la ceea ce voi vedea înăuntru: celebre fresce de Cimabue și Giotto, dar mai ales Giotto, un fel de „Sfânt Francisc” al pictorilor medievali, care, după sute de ani de schematism canonic, reintroduce în pictură freamătul vieții, emoțiile și sentimentele personajelor, firescul gesturilor și atmosfera apropiată de real în peisajele fundalurilor.
Deodată, mi s-a părut că făcusem un salt în timp, de n-ar fi fost în jur atâția turiști mult-prea-contemporani: pe pietrele gri, reci și cam colțuroase ale drumului, îmbrăcat în cea mai aspră pânză de sac, un pelerin își târa genunchii goi spre biserică. Părea să aibă undeva între 50-60 de ani sau chiar mai mult, pielea îi era roșie-vineție de soare și intemperii, genunchii – plini de răni și noroi. Nu vedea pe nimeni în jur, urca neabătut și umil în suferința lui pe calea ce și-a ales-o pentru izbăvire. Ce neștiute și crunte păcate l-or fi mânat spre această benevolă tortură? Ce remușcări? Ce neliniști? Ce lupte cu sinele? Sau, poate, nimic din toate acestea, doar o pură și nestrămutată credință.
L-am depășit, dar îmi stăruia în minte, suprapunându-se acum peste tot ceea ce vedeam. Jos, în bazilică, credincioșii atingeau mormântul Sfântului Francisc și se rugau în tăcere. Un mormânt pe care nu și l-a dorit, o venerație pe care n-a așteptat-o, o altă neștiută cale, fiindcă Francisc ar fi vrut ca rămășițele să-i fie aruncate în uitare pe Colina Iadului, loc de îngropăciune pentru cei excomunicați.
Când am ieșit din bazilică, pelerinul tocmai ajunsese în fața intrării, tot în genunchi, neabătut și orb la toată forfota din jur. Lumea îi făcea loc cu milă, cu uimire ori cu ceva dezgust slab disimulat. Oare ce hazard sau ce destin ni l-a scos în cale? Cu siguranță, experiența mea în Assisi ar fi fost total diferită, mai săracă, dacă nu l-aș fi zărit, dacă am fi ajuns cu vreo jumătate de oră mai devreme sau mai târziu.
Din Assisi, am pornit spre San Marino. Norii tocmai se împrăștiau și, pentru tot restul zilei, alte neștiute ori imprevizibile căi promiteau că ne așteaptă, de astă dată însorite.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu