Linderhof - castelul favorit al "regelui nebun"

    Peste 450 000 de turisti viziteaza anual castelul cel mai mic dintre cele construite in timpul lui Ludovic al II-lea al Bavariei si resedinta favorita a "regelui nebun". De altfel, Linderhof a fost singurul dintre castelele finalizate in timpul vietii acestuia si locul in care a locuit cel mai mult. Sali precum cea a tapiseriilor, a oglinzilor, sufrageria, dormitorul, camera de audiente constituie tot atatea motive de incantare pentru orice turist. Si cum o doamna deosebita mi-a pus la dispozitie un montaj foto pe care l-a realizat in urma vizitei sale acolo, cred ca cea mai buna dovada a frumusetii castelului si gradinilor sale o veti regasi pe muzica asortata impecabil in materialul care urmeaza:

Trepte de lumină în Banat - Băile Herculane

de Elena Trifan

 În după-amiaza aceleiaşi zile ne-am început deja călătoria în judeţul Caraş-Severin, prin a vizita vechea şi renumita staţiune Băile Herculane. Dacă vii la Herculane cu trenul, deja dai de un prim obiectiv reprezentativ pentru gradul de civilizaţie al acestei localităţi situate în inima Banatului, pentru clima şi influenţele culturale care s-au exercitat asupra ei, gara feroviară. O primă uimire şi încântare îţi sunt oferite de lianele care se caţără în faţa gării pe suporturi şi pe grilaje de lemn, asemenea viţei-de-vie sălbatice. Clădirea gării este un adevărat monument artistic de arhitectură şi pictură. A fost construită între anii 1878-1886 după modelul castelului de vânătoare al Mariei Tereza, de lângă Viena. Scopul ei iniţial a fost de-a servi drept castel de vânătoare pentru Franz Ioseph. Este construită în stil baroc, privită din exterior pare un mic templu, o mică reşedinţă a unor probleme oficiale, distingându-se prin discreţia proporţiilor, armonia culorilor, cupola cu aspect mozaicat, divers colorat. Dacă stilul arhitectonic baroc aminteşte de perioada stăpânirii austriece în Banat, picturile de pe cupolă şi de pe pereţii interiori amintesc de primii cuceritori şi întemeietori ai staţiunii, romanii. Pe cupolă sunt pictate chipuri de zei, pe un perete, chipul lui Hercule, pe alţi pereţi, scene de vânătoare. Un ceas vechi este încă funcţional. În mod involuntar mi-au venit în minte imagini ale metrolului din Moscova pe care le-am văzut numai în power-point-uri şi un modest sentiment de mulţumire mi-a invadat sufletul, deoarece avem şi noi un minimonument de artă cu rol feroviar. Un gând de apreciere s-a îndreptat către localnicii care au reuşit să îl conserve şi să îl menţină în circuitul public.

O plimbare prin centrul staţiunii ne-a ajutat să ne bucurăm de aerul ei blând şi curat, de pastelul toamnei revărsat asupra pădurilor de foioase de pe munţii care o străjuiesc, de stâncile golaşe pe ale căror coame brazi ce par a fi fost sădiţi de mâna omului salută respectuos cerul şi te invită la o călătorie pe munte. O cruce ce se zăreşte pe versantul unui munte veghează asupra localităţii care nu a fost şi nu este lipsită de pericole.

În parcul din centrul oraşului poţi admira copaci rari: un arboremamut de Sequoia şi un pin plantaţi în 1864, odată cu amenajarea parcului, un arbore de Tisa etc. La tot pasul dai de izvoare termale a căror putere tămăduitoare a fost descoperită de romani care au pus şi bazele staţiunii. În amintirea lor multe izvoare şi hoteluri poartă nume de zei sau de conducători ai antichităţii: Neptun, Diana, Ares, Venera, Decebal, Traian. Un izvor care se bucură de o mare popularitate este Domogled, amenajat acum 20 de ani, renumit pentru apa lui care are şi calităţi terapeutice, dar poate fi folosită şi pentru potolirea setei. Lângă el se află o fabrică de gheaţă, care nu mai este funcţională.

Sub raport arhitectonic staţiunea oscilează însă între glorie şi decădere. Curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere, tendinţa de a admira îţi sunt repede umbrite de un gust amar provocat de decăderea în care au ajuns clădirile emblematice ale localităţii. După ce a trecut sub stăpânire austriacă, a cunoscut cea mai mare perioadă de înflorire din istoria ei, fiind unul din locurile preferate ale împărătesei Elisabeta (Sissi), soţia lui Franz Iosef. Aici au fost construite Băile Imperiale care atrăgeau personalităţi ale timpului, precum Spitalul „Ana Aslan” în comunism; Cazinoul, vila şi foişorul împărătesei Sissi, Biserica Soldaţilor. Ce se mai păstrează azi din ele?

Băile Imperiale, colosul arhitectonic şi emblema staţiunii, fost sanatoriu de uz general în comunism, a ajuns o simplă clădire dezafectată, mâncată de rugină şi de igrasie. Un miros de mort care se degajă printr-o spărtură pe unde poţi privi în interior îţi creează un imens dezgust, oricât de dornic ai fi să cunoşti tainele unui astfel de loc şi te îndepărtează cu o adâncă părere de rău. Frumuseţea turlelor, ca şi culorile exterioare, semne de atracţie altădată, au fost şi ele afectate de patina timpului lăsat să lucreze nestingherit de mâna omului.

Podul de fier forjat construit peste apa Cernei pentru familia imperială mai există încă, dar este închis. Ca multe obiective turistice din Herculane este prevăzut cu o placă documentară de pe care putem afla că a fost construit din fier forjat odată cu Băile Imperiale între anii 1883-1886 pentru a permite direct accesul vilegiaturiştilor la băi. Are o lungime de 32 metri, o structură cu arc cu zăbrele cu 2 articulaţii şi cu montanţi verticali din cornier placaţi cu elemente din fontă.

Vis-a-vis de Băile Imperiale, în Parcul Central privirea îţi este revigorată de clădirea Cazinoului, aflată în plin proces de renovare. A fost construită între anii 1862-1864, după planurile arhitectului german Wilhelm von Doderer, în stil baroc austriac, monobloc, cu parter şi etaj, fiind unul din cele mai renumite cazinouri din Sud-Estul Europei. Comunica prin coridoare acoperite cu hotelurile Traian şi Decebal, avea sală de spectacole, restaurnat şi sală de joc, mai ales pentru amatorii de ruletă. Scopul lui era de recreere, după cum sugerează şi deviza de pe frontispiciul clădirii: „Saluti et Letitiae” (Sănătate şi veselii). De legăturile împărătesei Sissi cu staţiunea Herculane mai vorbesc încă localnicii de la care am aflat că aceasta i-a dăruit un inel de aur unui pădurar. Inelul îl mai păstrează încă nepotul acestuia, un profesor de 85 de ani care este încă în viaţă.

Simbolul staţiunii rămâne totuşi statuia lui Hercule. Cea originală construită de romani din piatră se află în Hotelul Roman, cea din centrul oraşului este copia ei construită din bronzul unui tun şi îl înfăţişează pe Hercule purtând pe umeri blana leului din Nemeea. În partea inferioară a piedestalului se află capul unui leu. Legendele locale din zona Herculane vorbesc despre popasul făcut de Hercule în Banat în drumul lui pentru căutarea lânei de aur. După cum spun unele legende, apariţia multor locuri geografice din zona Banatului este legată de lupta lui Hercule pentru a ucide un balaur care îi chinuia pe oameni şi că Hercule însuşi s-a revigorat după ce s-a scufundat în izvoarele existente aici. 

Anterioară staţiunii Karlovy Vary, a fost locul de atracţie al familiei imperiale austriece, al aristocraţiei, al regelui Carol I, al compozitorilor şi scriitorilor. Compozitorul austriac Jakob Pazeller a compus aici valsul „Souvenir de Herkulesbad.” Chiar dacă nu ai cunoaşte cu nimic istoria acestei localităţi, denumirile şi stilul arhitectonic ar fi suficiente pentru a putea descifra cele două influenţe cu rol civilizator: cea romană şi cea austriacă. Aspectul general al staţiunii îţi lasă impresia a două perioade distincte: una de glorie şi una de decădere. Va reuşi oare staţiunea să îşi refacă chipul de altădată adaptat exigenţelor moderne, să rivalizeze cu staţiunile celebre din ţară şi din lume şi să devină atracţia turiştilor de toate originile, vârstele și profesiile? 

Angelokastro, punctul de aparare perfect pentru Paleokastrita!

de Ioan Laslo
    Angelokastro este una dintre cele trei fortarete bizantine care au mai ramas in picioare pe Insula Corfu. Aflata la 305 m deasupra nivelului marii, pe varful unei stanci, cetatea domina zona Paleokastrita, una dintre cele mai incantatoare din "Insula Verde" a Marii Ionice. Impreuna cu cetatile din Kassiopi si Garniki, ea formeaza un adevarat triunghi defensiv. Satenii erau adapostiti aici in timpul invaziilor de odinioara. Cetatea a fost construita undeva in secolul al XIII-lea, dar spre finalul acestuia a fost cucerita de venetieni, care se pare ca au preluat-o de la regele Siciliei ce facea parte din dinastia de Anjou napoletana. Din sec. al XIV pana in sec al XVI-lea, in timpul venetienilor, "castelanul", guvernatorul castelului era numit de consiliul orasului Corfu. El era si comandantul flotei venetiene cantonata pe insula.

       In timpul lui Soliman Magnificul, celebrul sultan otoman, Angelokastro si Fortareata Veche din Corfu Town au fost singurele care au

„Muzeul de Etnografie” din Balcic

de Elena Trifan 

„Muzeul de Etnografie” din Balcic oferă o imagine complexă a mediului de viaţă tradiţional din zonă. Într-una din săli se află unelte tradiţionale pentru munca la câmp, în centru o masă rotundă, joasă, înconjurată de scaune mici, obiecte de uz casnic: pirostrii, ploscă, putinei, dublă pentru măsurat cantităţi, vase de metal: căldăruşe, talere, tăvi, oale de ceramică. Vizitatorii pot admira un costum tradiţional păstoresc pentru bărbaţi alcătuit din iamuruc „glugă ciobănesc㔺i torba „traistă” ţesută în război, cu figuri geometrice de diferite culori. În ea se află un caval, iar alături ghega „obiect de lemn, pentru prins oile de picior.” Tot în această cameră se află manechini îmbrăcaţi în costume tradiţionale de bărbat şi de femeie. Costumul bărbătesc este alcătuit din: calpac „căciulă” neagră de oaie, riza „cămaşă” din pânză albă, ţesută în casă, încheiată în nasturi, guler pe gât, mânecă lungă cu manşetă, elek „bundiţă” de miel de culoare albă naturală, cu aplicaţii din piele maro, poturi „pantaloni” negri din postav, bufanţi, poias „brâu” negru de postav din lână, cu dungi colorate, verticale, calţuni „ciorapi” din lână albă, până la genunchi, prinşi peste pantaloni cu şnur maro, ţărvuli „opinci”. Costumul de femeie este alcătuit din zăbratca „batic” negru, riză „cămaşă” albă, din pânză cu mâneci lungi, largi, la baza gâtului, fără guler, fără nasturi, deschisă cu o tăietură, sucman „sarafan” de culoare neagră, din lână, anchior, fără nasturi, prestilca „şorţ” în dungi de diferite culori: negru, maro, galben, roşu deschis, colan „brâu din lână, mai îngust decât cel bărbătesc, în dungi orizontale de culoare: galben, negru, roşu deschis. O cameră este dedicată meseriilor din zonă. Astfel vizitatorii pot vedea obiecte care au aparţinut: pescarilor, fierarilor, tâmplarilor, dogarilor, cizmarilor, croitorilor. La etaj într-una din camere sunt expuse bijuterii din metal: brăţări, inele, mărgele, centuri cu paftale, gherdan „colier”, racla „ladă de zestre”, o traistă, două costume de damă. Faţă de cele din prima cameră sunt mai vii, mai tinereşti. Unul din ele este alcătuit din: terliţi „opinci din postav”, basma de culoare galben-portocaliu, cămaşă albă, sarafan roşu cu dunguliţe galbene, la poale cu volan alb, de pânză, şorţ negru cu motive geometrice, divers colorate. Un alt costum se deosebeşte de acesta numai prin faptul că are vestă şi sarafanul fără volan.Muzeul şi-a propus să ofere informaţie despre modul de viaţă al mai multor categorii sociale din zonă. Astfel, vizitatorul are posibilitatea de a pătrunde şi într-o cameră foarte luxoasă şi luminoasă ce se pare că a aparţinut unei familii înstărite. Pe podea se află un covor asemănător cu scoarţele olteneşti, cu motive geometrice, în mijloc, o masă rotundă acoperită cu o faţă de masă de culoare albă, din pânză ţesută în război, scaune, o canapea, o comodă, oglindă mare de toaletă, sfeşnice, o lampă tradiţională. Un manechin poartă vestimentaţia unei doamne tinere foarte elegante: rochie albă, lungă, din pânză, cambrată, bolerou de catifea, pălărie, poşetă, pantofi. O altă cameră este mobilată tot în stil rustic, reuşind să creeze o impresie puternică de viaţă, naturaleţe, prospeţime. Ochiul şi curiozitatea vizitatorului sunt încântate de: lăzi de zestre, covor ţesut în război, paturi din lemn acoperite cu covoare ţesute în război, carpetă neagră cu motive florale pe care sunt ţesute scene de viaţă: chipuri umane, cai, păsări, dispuse într-o simetrie perfectă, costume ţărăneşti de femeie şi bărbat. Îmbrăcămintea femeii se compune din: batic alb, cămaşă albă cu mâneci creţe jos, sarafan mai scurt şi şorţ de culoare bleumarin, făcut din pânză, nu din postav. Bărbatul poartă căciulă neagră, cămaşă albă, vestă lungă din blană de oaie, pantaloni negri din postav lungi, drepţi, opinci.

O mare surpriză o constituie o masă mică, rotundă, pe care este sculptată o adevărată concepţie despre Univers, ce ne face să credem că este mai degrabă opera unui filozof decât a unui ţăran dulgher. În mijloc se află câteva cercuri concentrice, ce pot simboliza centrul Universului, o Fiinţă Supremă sau eventual Soarele. De la ele pornesc în evantai 12 rânduri de încrustaţii la capătul cărora se află câte un cerc, toate cele 12 cercuri marginale fiind unite atât cu centrul, cât şi între ele. Doisprezece este o cifră cu o simbolistică bogată, reprezentând vârsta la care Iisus a intrat în templu, cele 12 seminţii ale lui Israel, cele 12 ore ale zilei, cele 12 luni ale anului, cele 12 zodii etc. Indiferent la care din aceste semnificaţii s-o fi gândit creatorul acestei mese, cert este că pentru el Universul este un tot circular, bazat pe o ordine, o simetrie şi un echilibru perfecte, ce se desfăşoară în curgerea neîncetată a Timpului.

Vizita la Muzeul de Etnografie din Balcic evidenţiază şi câteva asemănări lexicale româno-bulgare. Câţiva din termenii auziţi aici ne amintesc de cuvinte româneşti precum: suman, pistelcă, rodan, raclă, târlici, unele din ele fiind considerate în DEX de origine bulgărească.

Trepte de lumină în Banat - Clisura Dunarii

 de Elena Trifan

Dorinţa mea de a cunoaşte mai bine acest ţinut al ţării noastre mă obsedează de aproximativ 30 de ani, când întorcându-ne dintr-un concediu petrecut la Moneasa am făcut un scurt popas în Timişoara, am admirat din mers splendoarea Dunării la Cazane, am poposit o noapte în Drobeta şi a doua zi de dimineaţă am vizitat piciorul podului lui Apolodor din Damasc, ruinele castrului roman şi Muzeul Regiunii Porţile-de-Fier. Ne-am continuat drumul spre Orşova, Eşelniţa, Herculane, Oraviţa, având şansa de a pătrunde într-una din cele mai senzaţionale porţiuni de pe cursul Dunării, cunoscută cu numele de clisură sau defileu.

Un popas la Porţile-de-Fier ne-a oferit posibilitatea de a vizita Muzeul Hidrocentralei şi Sala turbinelor. Prin intermediul planşelor şi al exponatelor muzeul oferă o prezentare sintetică a peisajului, a formelor de viaţă şi civilizaţie din zonă. Astfel, poţi dobândi cunoştinţe despre flora şi fauna regiunii, formaţiuni geologice, unelte şi arme din timpurile vechi, cetăţi, ateliere de cărămidărie, cele 13 tezaure monetare din bronz descoperite în zona Banatului ce datează din secolele IV-V, vase fluviale, costume populare. O apariţie insolită şi atrăgătoare este un interior specific locuinţelor din Insula Ada-Kaleh în a cărui organizare turcii au adus concepţia veche a cortului. Pe lângă covor, care este elementul central, pot fi admirate măsuţa scundă, lăzi, obiecte de îmbrăcăminte, tablouri vechi cu sentinţe din scrieri sacre. Am coborât cu liftul în Sala turbinelor unde ne-au fost oferite noi informaţii. Aici am aflat că hidrocentrala a fost construită între anii 1964-1972 prin cooperare româno-sârbă. În total sunt 6 turbine, fiecare având o greutate de 3680 tone, grosime de 30 metri, înălţime de 20 metri şi o putere de 1195 kw, un transformator şi un rezervor de 60 de tone de ulei.

Clădirea barajului are o înălţime de 74 metri, este garantată pentru 100 de ani. Pe locul unde a fost construit lacul de acumulare au fost strămutate 10 localităţi de pe teritoriul românesc, 7 de pe teritoriul sârbesc, Insulele Ada-Kaleh şi Şimian, confirmându-se încă o dată principiul că „Nimic măreţ nu poate fi construit fără un mare sacrificiu.”

Un scurt popas la Orşova a fost dedicat vizitării Bisericii Romano-Catolice „Neprihănita Zămislire,” un impresionant monument de arhitectură şi pictură religioasă. Este singura biserică de rit catolic care a fost construită în comunism (1972-1974), deoarece din cauza lucrărilor pentru realizarea barajului de la Porţile-de-Fier credincioşii catolici din zonă riscau să rămână fără biserică. Originalitatea ei este dată de câteva elemente: interiorul în formă de cort, acoperişul şi luminatorul de la altar în formă de cruce, pictura interioară „Drumul Crucii” în care pe lângă scene biblice sunt pictate şi persoane din lumea profană: V.I. Lenin, Nadia Comăneci, John Lennon, Florin Piersic, Anna Széles. Slujba religioasă se oficiază în patru limbi. Pe o placă de marmură se menţionează faptul că „La Orşova a fost ascunsă în perioada 1848-1853 Coroana Sfântă pentru a cărei amintire în anul 1855 s-a ridicat <Capela Sfintei Coroane>. Astăzi această capelă este acoperită de apele Dunării.”