Domul din MIlano

 de Marian Lisu

Fațada e împodobită strașnic, elementele decorative abundă – iar lângă ușa mare de bronz, plină cu personaje în scene biblice, găsim cioplit în marmură un balaur, ce se strecoară viclean printre rugi.

Aici asistăm la nașterea legendei, spre a marca regimul care stăpânea Milano – Casa Visconti. Numele venise din renume, căci cel dintâi fusese viceconte de-a dreptul, căci zorii Renașterii schimbă vechile conduceri – familia (Della Torre) ce condusese cedând frâiele.

Mulți știu de Sforza, dinastia de temut a zonei lombarde,căci marele castel Sforzesco e cel mai cel, dar primul Sforza (Francesco) e un ginere al casei Visconti, deci tot în familie rămâne puterea, dar schimbă din nou numele, preluând pe stemă chiar elementele inițiale – șarpele albastru, cu coroană de aur, care încearcă să înghită un tânăr.

V-am încurcat un pic: un balaur viclean de piatră, un șarpe ce înghite copilul. Care-i legătura?! Păi legenda locului la vremea de atunci ne spune că un balaur (Tarantasio) trăia în smârcurile lacurilor mari de lângă oraș, vânând copiii ce doreau să se-mbăieze, pe unii înghițindu-i pe de-a dreptul... Și spre a da putere legendei locale, se spune că unul dintre cei din neamul de Visconte a ucis acel balaur, venind din cruciadă, deci e asimilat salvatorului (un Sfânt Gheorghe local). Tărie i se dă legendei și prin aducerea unei fosile grele, un os de mamifer (ori vechi de când lumea, ori adus mai pe-atunci de prin pelerinaje africane), și uite că povestea-i gata împănată.

Oricum, Visconte și Bonaparte sunt cele două nume ce-și leagă definitiv destinul de aceast grandios edificiu. Primul nume îl începuse cu șase secole-nainte, Napoleon îl desăvâșește, căci fațada minunată e făcută rapid, din ordinul său, pentru a glorifica aici titlul ce și-l dorea - acela de Rege al Italiei, iar Domul era locul unde i se punea coroana. Dar și pe vremea lui Napoleon, când nu mai era familia veche la putere în Milano, un alt Visconti – Louis (arhitectul) îi face cel mai cel mormânt văzut vreodată – acela-n care Împăratul doarme somnul spre vecie, în Domul Invalizilor (acum Palatul cu Musee dArme). Ce destine...

În cinstea Împăratului, acum și al lor rege, cei din Milano înălțară o statuie în înaltul catedralei – cea a Sfântului Napoleon. Da, ați citit bine, chiar era cinstit în ziua în care Bonaparte s-a născut - 15 august (motiv de sărbătoare), deși acest sanctificat era preluat dintr-un altul de demult – Sfântul Neapole. Și cât de grav sunat-au vocile din cor, la încoronarea celui ce se dorea stăpânul nou al lumii de atunci, căci multe suflete încăpeau în cea mai mare navă a unei catedrale din câte s-au văzut vreodată. E mult spațiu ce trebuie cuprins, lumină multă vine, dar prinde o culoare, ca în Rai, căci și vitraliile sunt parcă cele mai înalte.

Pentru a înțelege ceea ce-i esențial, e indicat să vezi Muzeul Domului, un palat ce păstrează o sumedenie de vestigii încă din faza facerii. Decorațiuni de secole, schițe și machete, statui cu sfinți sau îngeri, tablouri minunate, pe toate le găsești.