de Radu Cristian Alexe
M-am hotărât acum mult timp că îmi voi lăsa poveştile de ghid spre păstrare în clepsidra timpului care, finalmente, le va cerne și va decide a le scurge prin cerneală într-un caiet tip jurnal, care sa foloseasca vreunui cititor — fie ca simplu pribeag, fie ca un conducator de ,osti” insetate de expediţii, cunoaștere, peisaje şi poveşti interesante, asemeni mie. Am să fac o excepţie si voi rezuma o anumită destinație din programul nostru efectuat în anul bisect al Dragonului de Apă din zodiacul chinezesc, alături de o „armată“ de români pregătiți de călătorie, care ne-a creat mari plăceri și unde dorim să revenim cât mai des, pe viitor.
O insulă stâncoasă, ce a fost multă vreme preferata aristocraților italieni, britanici, francezi, ruptă parcă din tablourile în ulei expuse în marile saloane internaţionale, un loc unde deşi se ajunge exclusiv pe apă, întâmplarea a făcut să nu fi întâlnit Dragonul pe care chinezii îl venerau în acea perioadă. Insula Capri a fost cucerită în trecut atât de greci, cât mai ales de romani, și se spune că este cel mai romantic loc de pe Pământ - sau cel puţin din Europa. Depinde de subiectivismul autorilor de ghiduri turistice editate sau jurnaliştilor care mediatizează locul în căutare de audiență sau în scop de marketing ascuns. Deşi sunt adeptul principiului că, în urma oricărei drumeţii privite ca experienţă, fiecare dintre noi îşi poate forma propria opinie după ce își alocă răgazul necesar ca să se scufunde în mrejele locurilor şi să le înțeleagă obiceiurile, natura și secretele, tind să dau dreptate celor care se (re) îndrăgostesc în timpul vizitei pe insulă. Se simte acolo, fără îndoială, un parfum imperial ce persistă de secole. „Oastea” mea a fost compusă din oameni unul și unul. Sau unul și una, căci preponderent femeile dominau acel grup. Nu mi-am dat seama din ce motiv, însă nu de puţine ori, tinerii sau cei mai seniori bărbaţi din grup ba se înarmau cu instinctivele arme ale seducţiei, ba se simțeau stânjeniți de dezinvoltura excesivă a celor şapte domnișoare ce alcătuiau o biată gașcă de burlăciţe trecute de prima tinereţe, dar mult prea petrecăreţe pentru media de vârstă şi tonusul general al echipei noastre. La urma urmei, în grup se aflau doar oameni bine educați, care câștigau peste medie și care nu îşi permiteau să deprecieze latura culturală a acestei călătorii prin activităţi pur hedonistice, lipsite de o consistenţă instructivă sau care să nu implice un minim efort intelectual. În cataloagele marilor operatori de turism insula este recomandată ca destinaţie de vacanţă ideală pentru 4-5 zile, în special cuplurilor, dar şi ca destinaţie de o zi, pentru cei care se află în şedere pe ţărmul continental, așa cum era situația noastră. Charles Dickens afirma cu entuziasm că „Nicăieri în lume nu există atât de multe oportunităţi încântătoare de liniște ca pe această mică insulă”. Şi alţi autori şi-au găsit, tot pe insulă, inspiraţia pentru creaţiile lor (Thomas Mann, Pablo Nerruda, Maxim Gorki).
Valul de mister și de exotism al insulei Capri a constituit, cu siguranţă, premisa pentru a polariza, de-a lungul anilor, crema milionarilor în valută şi a celebrităților din America si Europa. Câţiva cunoscuţi actori de la Hollywood au fost văzuţi repetându-și vacanţele acolo, iar politicieni şi oameni de afaceri europeni deţin în permanenţă iahturi de lux în portul insulei. Împaratul Tiberius (14-37 d. Hr.) a locuit pe insulă în ultimii zece ani din viată şi şi-a construit nu mai puţin de 12 vile. Dintre acestea, Villa Jovis este cea mai grandioasă şi mai bine păstrată în prezent. La vremea respectivă proprietatea era extrem de bine fortificată, iar întreg domeniul se întindea pe circa 7000 de metri pătraţi de teren montan terasat. În anul 866, împăratul Ludovic II (844-875 d. Hr.) a acordat insula oraşului Amalfi, astfel că prin legăturile sale cu Mediterana de est a adus în Capri influenţe bizantine şi islamice în artă. Insula a trecut prin numeroase perioade turbulente, fiind o ţintă frecventă a piraţilor maghrebieni timp de aproape trei secole. Insula Capri a trecut sub dominație engleză si franceză în timpul Războaielor Napoleoniene (1803-1815) şi a revenit în anul 1813 ca parte a Regatului celor Două Sicilii. Romanii au găsit primele documente care atestă faptul că insula a fost locuită încă din preistorie. Istoricul Suetonius a relatat în scrierile sale despre interesul împăratului Augustus (63 î. Hr. - 14 d. Hr.) faţă de oasele animalelor preistorice şi de uneltele din piatră descoperite în timpul săpăturilor pentru fundaţia vilei sale. Temperatura acelei zile - şi încă din zori! — era aceea a unei plite fierbinţi din fontă ce prepara omleta gustoasă cu care fusesem, de altfel, serviţi la micul dejun ă la carte — din cauza unei erori produse de administraţia hotelului care nu-şi calculase în mod corect rația de mâncare, personalul din bucătărie şi capacitatea sălii de mese pentru a deservi trei grupuri simultan ce însumau peste 150 de persoane. Orarul de mese a fost dat peste cap, iar noi, deşi abia aşezaţi linistiti la masă, aidoma celorlalţi câţiva călători solitari străini, am fost brusc invadaţi de o armată de adolescenţi zvelţi, cu vârste de până în 17 ani, parcă trași prin inel şi la indigo, care în pofida unui bufet suedez îndestulător pus de îndată la dispoziţie — de care noi nu am beneficiat — au consumat doar cereale cu lapte. Conducătoarea de grup (ce le era antrenor de atletism) s-a năpustit asupra noastră, invitându-ne la plimbare: - Quien es usted? Danos espacio, por favor! - Entschuldigung, ich spreche kein Spanisch!, i-am răspuns deloc ofensat în germană, însă văzând-o cam arțăgoasă, n-am intenţionat să-i ofer vreun indiciu că, în fapt, vorbind tot o limbă romanică (şi, în plus, mulțumită telenovelelor din spaţiul latino-american transmise la televizor cu mare succes la finele anilor 90, pe care le urmăream în mod fidel), am înţeles ce mă ruga — ori mai degrabă, îmi ordona. Şeful de sală își făcuse apariţia la preţ de câteva secunde după dialogul nostru fară efect, însă la fel de bulversat ca și noi, nu a reuşit să ne aşeze la masă împreună, deci a trebuit, prin compromis, să plecăm fără zăbavă pentru a permite tinerilor atleți să aibă loc pe scaune şi să se înfrupte din fulgii de ovăz italienești de import. Numele hotelului ar fi trebuit să ne prevină. Sogno Bianco, aşa a fost și singura masă inclusă în pachetul nostru, un fel de vis alb. Am pornit din portul Salerno cu un mare vas de tranzit numit Caretta (ceva îmi aduce aminte de faimoasele țestoase din Zakynthos, Caretta-Caretta, cu cele mai dure carapace din lume!) spre destinaţia noastră unde aveam să petrecem circa 10 ore. După o experienţă pluvială neaşteptată (precipitaţii intense de scurtă durată și vânt), Caretta a andocat, în cele din urmă, şi ne-a adus la Capri cu 30 min. întârziere, aşa că a trebuit să scurtez traseul, obligându-mi grupul să purcedem, în mod sprinten, direct la casa de bilete ca să aşteptăm telefericul pentru a ne sui pe pisc. Prima „coliziune” cu insula a fost brutală. O senzaţie continuă de dolce far niente. O atmosferă de lejeritate. Nici nu aș putea contesta revelatorul modus vivendi al italienilor, despre care s-au scris cărți şi făcut studii, şi care, în mod cert, le atestă şi conferă o anume vivacitate şi longevitate mult râvnite în rândul europenilor. În tot acest răstimp, doamna Stânișoară pleca ochiul la magazinele de bijuterii fine, doamna Vitejie savura cu o lentoare veroasă o gelato în trei arome cu fistic, nucă de cocos şi alune de pădure (nu ştiu cum a rezistat îmbrâncelii din cabină), iar copilul doamnei Tucan, directoarea unei agenţii de asigurări, se cerea la toaletă. Era unșpe fix, telecabina urca și cobora, și nu ierta pe nimeni care nu apuca a-și scana cardul cu iuţeală, pentru a face accesul prin uşile rămase deschise în cele 60 de secunde disponibile. După ce m-am asigurat că tot grupul meu s-a îmbarcat în cele câteva cabine care au făcut rondul, intru și mă îndes, la rându-mi, într-un miros pestilențial, alături de alte câteva zeci de turiști exaltați și peste poate de vocali, pentru a parcurge ascensiunea de numai două minute către Piazzetta orașului Capri. Lângă mine, o bătrânică de 86 ani, italiancă, venită cu două generații ale familiei, îşi făcea vânt cu un imens evantai din catifea roșu, singura mea armă colaterală împotriva sudorii ce-mi curgea în șiroaie, neîncetat, peste pielea deshidratată a feței. Odată ajunşi pe platou, ne-am despărţit temporar drumurile, luându-ne ca reper Turnul cu Ceas şi dându-ne întâlnire, din nou, peste trei ore. Liberă alegere — totuşi, majoritatea mi s-a alăturat într-o scurtă hoinăreală pe un drum bătătorit și prăfuit, prin vegetaţia de stepă deloc abundentă, către o renumită oază de umbră ce oferă perspective deosebite asupra golfului şi a Coastei Amalfi: Grădinile lui Augustus. De aici am putut observa faimoasele stânci Faraglioni în toată splendoarea lor. Pădurea de pini ne-mai înlesnit mersul la coborâre. Două dintre petrecăreţe abandonaseră deja drumul, pornind înapoi, pe jos, spre Piaţa de buticuri, cafenele și gelaterii, în căutare de gablonţuri, parfumuri și straie pentru eternitate. Magazinele de lux sunt şi ele prezente în acel colţ paradisiac, iar clienţii potriviţi le ajută să prospere sezon după sezon. Vorbim despre Dolce&Gabbana, Prada, Chanel, Dior, Fendi, Hermes, Miu-Miu, Bvlgari, Rolex si altele. Marina Grande sau Portul Mare, situat la nord de orasul Capri, este principalul port al insulei și a fost folosit ca port pescăresc în timpul lui Augustus. Muntele Solaro, la poalele căruia se deschide portul, este cel care conferă farmec locului. Umbra formată de unghiul convergent cu lumina Soarelui pe timpul întregii zile oferă privelişti încântătoare și oportunități multiple fotografilor amatori şi profesioniști. Vârful muntelui la care se poate accede cu uşurinţă oferă privelişti speciale de oriunde am privi. Se spune că impactul vizual este atât de impresionant încât îţi vine să te manifești în felurite moduri. Personal, ajuns sus, am avut privilegiul să ascult doi tineri turiști fermecători, care au izbucnit cântând acapella în italiană ceva canzonette — nu le-am descifrat (deşi sunt familiarizat cu acordurile lor). Aș fi suspectat scena ca o regie, însă mi s-a infirmat totul când aceștia s-au alăturat, la rândul lor, grupului de croazieră MSC Fantasia din care făceau parte. Revenind la port, căci el reprezintă o atracţie în sine, acesta a fost până în 1928, de fapt, un golf natural, amenajat ulterior pentru andocarea vaselor de capacitate mare. Lângă acesta se află şi o plajă cu nisip, prezent destul de rar pe insulă sau în zona de coastă. Nu mai are rost să menţionez arhitectura caselor — balcoane largi, galerii deschise şi fațade multicolore — predominantă în toate regiunile central-sudice din Italia, în speţă Campania. Tot de aici se poate ajunge în pitorescul sat Anacapri, un punct de interes major pentru cei care caută estetica rustică. La doar 275 de metri deasupra nivelului mării, satul oferă minunate puncte de belvedere, iar străduţele șerpuinde și înguste amintesc mai degrabă de insulele din Egee. De la sine înţeles că pentru o Marina Grande există şi o Marina Piccola (Portul Mic), primul şi singurul port utilizat în scop comercial și militar în vremea împăraţilor Augustus si Tiberius. Foarte aproape de acest port se află situată semeţ o mănăstire pustiită, Cetosi di San Giacomo, cea mai veche clădire istorică din Capri — o mănăstire carthusiană fondată în secolul al XIV-lea de către un anume conte Giacomo Arcucci, însuși călugărit acolo ceva mai târziu, pe un teren donat de regina Ioana I de Neapole. A fost prădată de englezi și închisă la începutul secolului al XIX-lea, deservind, pe rând, drept cazarmă, ospiciu şi centru de detenţie și reabilitare pentru militari și anarhiști. O parte din clădire este astăzi un muzeu de artă dedicat pictorului Karl Wilhelm Difenbach, care și-a petrecut mare parte din viaţă în Capri. O altă variantă de excursie de care se poate beneficia pe insulă este parcurgea traseului cu autobuzul sau cu taxiul acvatic la Grotta Azzurra, faimoasă pentru nuanţa unică de albastru de azur care este reflectată de apa mării. Nu am scăpat nici de obligaţia de a trimite câteva obiecte de artizanat celor de acasă. Dacă aș fi avut posibilitatea la acel moment, în magazin, i-aș fi răsplătit cu un buchet de flori amabilitatea nebănuită a stimabilei Giulianna, negustoreasa care îmi număra mănunchiul de euro-mărunţi pe care îi dădusem la schimb pentru un magnet vesel de lipit...pe frigidere. Nu înţeleg moderna datina a magnetilor decorativi, dar cine sunt eu să mă pot împotrivi dorințelor şi fanteziilor prietenilor şi rudelor mele care pun la bătaie rezistenţa freonului împotriva acestor mici câmpuri electro-magnetice...? Celor familiarizati cu frumusetile Italiei, insula Capri le va aduce aminte putin de ambianta hipnotica venetiana, dar si de freamatul strazilor din Paris, avand in vedere că turiștii francezi nu sunt deloc puţini aici. Preţurile sunt mari și foarte mari. Însă pentru grupul meu, nu a fost un impediment. Domnul Merlovici a achiziţionat în mercato o sticlă de Masseto la fabulosul preţ de 1170 euro. L-aş fi invidiat dacă la dineul final al sejurului nostru nu ar fi scos-o de sub masă drept surpriză şi ar fi spart-o pentru noi toţi, camarazii de călătorie, în semn de cinste pentru noile prietenii legate, și în fond, pentru o săptămână aventuroasă reuşită. Înfruntam cu succes, aşadar, încă o după-amiază toridă al lunii lui cuptor. De ce au pus colegii mei din agenţie data de plecare în plin sezon, când știau că insula este ticsită de vizitatori, iar definiția vremii călduroase este alta decât cea cu care suntem noi obisnuiţi, ei știu. Nici italienii nu se încumetă a ieşi din case la orele din miazăzi, decât pentru urgenţe. În fine, urgenţa noastră a fost să coborâm cât mai rapid panta muntelui, pentru a ajunge la timp la feribot. Ne-am întâlnit cu doi localnici care cărau pe măgăruși două butelii de apă pentru aprovizionare. Probabil mici producători sau afaceriști — singurele îndeletniciri ale locuitorilor insulei, asemeni Greciei insulare. Turismul este singura lor sursă de venit, o dependenţă a oamenilor simpli ce au ales să viețuiască tot timpul anului pe insulă. Dacă pierdeam vasul, am fi fost nevoiţi să îl luăm pe următorul peste o oră și am fi pierdut şi suma aferentă (ar fi urmat să schimbăm firma, deci tariful se modifica), dar şi petrecerea burlăciţelor la care oricum nu am fost invitat şi oricum nu m-aş fi dus. Deci o cheltuială în plus, şi o bubă pentru agenţie şi recenzia turiştilor de sfârşit. La întoarcere, Tireniana învolburată ne arunca episodic stropi răcoroşi peste chipuri. Domnul Piţa (ce nume predestinat, nu știu dacă şi-a dat seama că viaţa l-a pregătit din faşe, cel mai probabil, pentru această călătorie initiatica în Italia) ne ameninţa că se aruncă înainte de debarcader pentru a împinge apele cu corpul său în sincron, până la mal, numai să retrăiască gloria lotului de nataţie Dinamo București din care a făcut parte în 1974. Soţia, neatentă la gestul şi intenţia soţului, ne-a cerut un metoclopramid pentru a face față tangajului destul de mare, datorat valurilor puternice. Ne-am întors pe deplin fermecaţi de frumuseţile micuţei insule boeme, cu puţin din aerul de la dolce vita furat în plămâni, şi ușor răpuși de zăduful ce ne-a urmărit încă din zilele anterioare, când am pășit pe aleile vestitului oraș antic Pompeii, înghiţit în anul 79 d. Hr de lava necruțătoare a vulcanului Vezuviu. Deşi încă activ, ultima sa erupție a avut loc în 1944, în timpul războiului. Cu un oarecare nod în gât, parcă temător ca nu cumva Vezuviul să erupă în timpul călătoriei noastre și să dam ortul popii, am indicat şoferului adresa următorului loc de cazare, Ravello, continuându-ne periplul pe Coasta Amalfitană. La sosire, pe baza numărului de înmatriculare raportat de către agenţie, bariera proprietăţii ni s-a ridicat și am primit salutul gardianului cu ochelari de soare de la serviciul de pază al hotelului, iar autocarul nostru bej s-a făcut una cu pietrișul din parcare. Am fost întâmpinați chiar de gazda unităţii în care aveam să înnoptăm, cu zâmbetul pe buze și — atenţie! — o tavă plină de sticle de limoncello di Capri, despre care m-am plâns doamnei Alessia la telefon că nu am apucat a achiziţiona nici măcar o mostră, grăbiţi fiind, şi pentru care, acum, i-am mulțumit politicos.
- Ciao, ragazzi! Benvenutti!
