Trepte de lumină în Banat - Oraviţa-Anina - prima cale ferata montana din Romania

de Elena Trifan

Orăviţenilor le-a fost hărăzit rolul de pionieri în multe domenii. Aici au fost create şi au funcţionat şi prima farmacie montană, prima fabrică de bere, primele baraje de greutate, prima linie ferată. Ne-am deplasat spre gara din Oraviţa, una din primele gări feroviare din ţară, pentru a face o călătorie cu trenul pe prima linie de cale ferată montană din ţară, pe traseul Oraviţa-Anina. Mai întâi ar trebui menţionat faptul că gara din Oraviţa a fost construită în paralel cu tronsonul de cale ferată Oraviţa-Baziaş şi finalizată în 1847. În faza iniţială era prevăzută cu un lift-pasaj. Printre călătorii ei de seamă s-au aflat şi poetul Mihai Eminescu, deputatul maghiar Jókai Mór, împărăteasa Sissi şi regele Carol I al României. Este declarată monument istoric. 

În gara Oraviţa ne aştepta un tren cu iz de vechime pentru a ne transporta spre Anina, o surpriză unică în peisajul feroviar românesc. Surprizele de fapt s-au ţinut lanţ, atât la nivel peisagistic, cât şi arhitectonic şi informaţional. Astfel, am aflat că este prima cale ferată montană din România, finalizată la sfârşitul toamnei anului 1863, dată în folosinţă la data de 15 decembrie 1863 pentru transport de mărfuri şi pe 1 noiembrie 1869 a început să fie destinată şi transportului de persoane. Are o lungime de 33,8 km., 134 de curbe, 14 tunele, 10 viaducte, 2117 drumuri înguste săpate în stâncă, 9946 metri ziduri de susţinere. Deşi linia ferată în ansamblul ei este un unicat, trebuie totuşi amintite, în mod special, tunelul de la Gârlişte, cu o lungime de 660 metri, unul din cele mai înguste tuneluri din România, şi Viaductul Jitin cu o lungime de 131 de metri. Privirea ne era aţintită fie spre peisajul exterior alcătuit din văi şi munţi împăduriţi, împodobiţi în culorile toamnei, crescuţi uneori până lângă calea ferată, cu trunchiuri drepte sau ramificate, printre care pătrundea din loc în loc auriul soarelui tomnatic, fie de cel interior care îţi oferea imaginea unui tren cu aspect învechit, vizibil atât la nivelul ferestrelor, cât şi al canapelelor lungi de lemn, al cromaticii. Trecerea prin câte un tunel sau pe câte un viaduct ne sporea curiozitatea şi ne crea noi şi noi satisfacţii. Aspecte senzaţionale ale căii ferate puteau fi admirate şi pe tablourile expuse pe pereţii vagonului. Călătorind cu trenul de la Oraviţa la Anina, am avut impresia că am parcurs un drum ascendent atât la nivelul peisajului, cât şi al epocilor istorice. Gara Anina bine îngrijită ne-a primit cu multă amabilitate cu materiale documentare şi cu un magazin de suveniruri cu obiecte specifice zonei. Curiozitate, dorinţă de cunoaştere, fascinaţie şi mândrie ne-au fost deopotrivă satisfăcute numai în 2 ore de mers. Admiraţia noastră s-a îndreptat atât asupra constructorilor, cât şi asupra celor care timp de 150 de ani s-au străduit să întreţină asemenea creaţie de anvergură şi cărora prin călătoriile noastre ar trebui să le venim în ajutor.

Bratislava - un oras al tihnei!

 de Ioan Laslo
Am ajuns de multe ori la Bratislava, insa mereu in drum spre Praga, astfel ca, de fiecare data m-am limitat la a vizita zona castelului si contra- cronometru, la o fuga spre orasul de jos. Cand am avut ocazia insa sa poposesc pentru mai multe zile in capitala Slovaciei, mi-am dat seama cat de mult am pierdut anterior. Pentru ca orasul are o tihna a lui, pe care nu o poti percepe in fuga. Daca ai timp, orasul- vechi te vrajeste: te simti luat de mana si dus inapoi in timp. Nu am sa insist pe evenimentul care mi-a prilejuit cele cateva zile la Bratislava, ci am sa insist pe relaxarea traita in acele zile. 

          Orice plimbare in orasul vechi incepe la

  

Poarta Sfantului Mihail (Michalska brana), singura care de altfel rezista inca din

Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa - primul teatru din Romania

de Elena Trifan

 Cea de-a treia zi a excursiei noastre a fost rezervată în exclusivitate pentru vizitarea altor obiective turistice din judeţul Caraş-Severin: Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa, linia ferată Oraviţa-Anina, Cascada Bigăr, Complexul Mulinologic Rudăria.

Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa, adevărat monument de arhitectură, a fost construit între anii 1814-1817 şi inaugurat pe data de 5 octombrie 1817, în prezenţa împăratului Francisc I al Austriei şi al soţiei acestuia: Carolina-Augusta. Este prima clădire din piatră a unui teatru din România şi din Europa de Sud-Est şi primul teatru din Europa iluminat cu lămpi de acetilenă. În anul 1957 a fost declarat monument istoric. Este construit după proiectele arhitectului macedoromân Ion Niuni, în stil baroc vienez, după modelul Burgtheater din Viena. Se păstrează şi astăzi în forma sa originală. Clădirea are o lungime de 33 metri, o lăţime de 15 metri şi două niveluri. Sala de spectacole este de formă semicilindrică, cu loje şi are o capacitate de 191 de scaune. Impresionantă este pictura interioară realizată în stil rococo, în culorile galben-auriu şi roşu, cu decoraţiuni reprezentând motive vegetale şi simboluri masonice, ceea ce creează o atmosferă intimă, luminoasă şi elegantă. Deşi s-au scurs 200 de ani de la darea lui în folosinţă, acustica este încă foarte bună. De-a lungul timpului Teatrul Vechi din Oraviţa s-a remarcat printr-o activitate foarte bogată, fiind gazda unui număr impresionant de reprezentaţii dramatice susţinute de trupe de teatru străine şi româneşti. Printre numele celebre cu care se poate mândri sunt şi cele al lui Mihai Eminescu şi George Enescu. În august 1868 Mihai Eminescu în calitate de sufleor şi secretar a participat la Turneul organizat de Societatea Dramatică a Artiştilor Superiori din Bucureşti, condusă de Mihai Pascaly, iar George Enescu a susţinut un concert aici pe data de 5 noiembrie 1931. La etaj se află Sala Cazinou destinată activităţilor culturale. Aici în noaptea de 14 spre 15 iunie se organizează o activitate artistică de veghe dedicată poetului Mihai Eminescu. Un teatru mic, aflat într-o ţară mică s-a încumetat să înfrunte vremurile şi să supravieţuiască modelului care l-a inspirat. Cine vrea să vadă cum a arătat Burgtheater din Viena care a fost demolat să vină la Oraviţa pentru a găsi o imagine vie a acestuia!

Linderhof - castelul favorit al "regelui nebun"

    Peste 450 000 de turisti viziteaza anual castelul cel mai mic dintre cele construite in timpul lui Ludovic al II-lea al Bavariei si resedinta favorita a "regelui nebun". De altfel, Linderhof a fost singurul dintre castelele finalizate in timpul vietii acestuia si locul in care a locuit cel mai mult. Sali precum cea a tapiseriilor, a oglinzilor, sufrageria, dormitorul, camera de audiente constituie tot atatea motive de incantare pentru orice turist. Si cum o doamna deosebita mi-a pus la dispozitie un montaj foto pe care l-a realizat in urma vizitei sale acolo, cred ca cea mai buna dovada a frumusetii castelului si gradinilor sale o veti regasi pe muzica asortata impecabil in materialul care urmeaza:

Trepte de lumină în Banat - Băile Herculane

de Elena Trifan

 În după-amiaza aceleiaşi zile ne-am început deja călătoria în judeţul Caraş-Severin, prin a vizita vechea şi renumita staţiune Băile Herculane. Dacă vii la Herculane cu trenul, deja dai de un prim obiectiv reprezentativ pentru gradul de civilizaţie al acestei localităţi situate în inima Banatului, pentru clima şi influenţele culturale care s-au exercitat asupra ei, gara feroviară. O primă uimire şi încântare îţi sunt oferite de lianele care se caţără în faţa gării pe suporturi şi pe grilaje de lemn, asemenea viţei-de-vie sălbatice. Clădirea gării este un adevărat monument artistic de arhitectură şi pictură. A fost construită între anii 1878-1886 după modelul castelului de vânătoare al Mariei Tereza, de lângă Viena. Scopul ei iniţial a fost de-a servi drept castel de vânătoare pentru Franz Ioseph. Este construită în stil baroc, privită din exterior pare un mic templu, o mică reşedinţă a unor probleme oficiale, distingându-se prin discreţia proporţiilor, armonia culorilor, cupola cu aspect mozaicat, divers colorat. Dacă stilul arhitectonic baroc aminteşte de perioada stăpânirii austriece în Banat, picturile de pe cupolă şi de pe pereţii interiori amintesc de primii cuceritori şi întemeietori ai staţiunii, romanii. Pe cupolă sunt pictate chipuri de zei, pe un perete, chipul lui Hercule, pe alţi pereţi, scene de vânătoare. Un ceas vechi este încă funcţional. În mod involuntar mi-au venit în minte imagini ale metrolului din Moscova pe care le-am văzut numai în power-point-uri şi un modest sentiment de mulţumire mi-a invadat sufletul, deoarece avem şi noi un minimonument de artă cu rol feroviar. Un gând de apreciere s-a îndreptat către localnicii care au reuşit să îl conserve şi să îl menţină în circuitul public.

O plimbare prin centrul staţiunii ne-a ajutat să ne bucurăm de aerul ei blând şi curat, de pastelul toamnei revărsat asupra pădurilor de foioase de pe munţii care o străjuiesc, de stâncile golaşe pe ale căror coame brazi ce par a fi fost sădiţi de mâna omului salută respectuos cerul şi te invită la o călătorie pe munte. O cruce ce se zăreşte pe versantul unui munte veghează asupra localităţii care nu a fost şi nu este lipsită de pericole.

În parcul din centrul oraşului poţi admira copaci rari: un arboremamut de Sequoia şi un pin plantaţi în 1864, odată cu amenajarea parcului, un arbore de Tisa etc. La tot pasul dai de izvoare termale a căror putere tămăduitoare a fost descoperită de romani care au pus şi bazele staţiunii. În amintirea lor multe izvoare şi hoteluri poartă nume de zei sau de conducători ai antichităţii: Neptun, Diana, Ares, Venera, Decebal, Traian. Un izvor care se bucură de o mare popularitate este Domogled, amenajat acum 20 de ani, renumit pentru apa lui care are şi calităţi terapeutice, dar poate fi folosită şi pentru potolirea setei. Lângă el se află o fabrică de gheaţă, care nu mai este funcţională.

Sub raport arhitectonic staţiunea oscilează însă între glorie şi decădere. Curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere, tendinţa de a admira îţi sunt repede umbrite de un gust amar provocat de decăderea în care au ajuns clădirile emblematice ale localităţii. După ce a trecut sub stăpânire austriacă, a cunoscut cea mai mare perioadă de înflorire din istoria ei, fiind unul din locurile preferate ale împărătesei Elisabeta (Sissi), soţia lui Franz Iosef. Aici au fost construite Băile Imperiale care atrăgeau personalităţi ale timpului, precum Spitalul „Ana Aslan” în comunism; Cazinoul, vila şi foişorul împărătesei Sissi, Biserica Soldaţilor. Ce se mai păstrează azi din ele?

Băile Imperiale, colosul arhitectonic şi emblema staţiunii, fost sanatoriu de uz general în comunism, a ajuns o simplă clădire dezafectată, mâncată de rugină şi de igrasie. Un miros de mort care se degajă printr-o spărtură pe unde poţi privi în interior îţi creează un imens dezgust, oricât de dornic ai fi să cunoşti tainele unui astfel de loc şi te îndepărtează cu o adâncă părere de rău. Frumuseţea turlelor, ca şi culorile exterioare, semne de atracţie altădată, au fost şi ele afectate de patina timpului lăsat să lucreze nestingherit de mâna omului.

Podul de fier forjat construit peste apa Cernei pentru familia imperială mai există încă, dar este închis. Ca multe obiective turistice din Herculane este prevăzut cu o placă documentară de pe care putem afla că a fost construit din fier forjat odată cu Băile Imperiale între anii 1883-1886 pentru a permite direct accesul vilegiaturiştilor la băi. Are o lungime de 32 metri, o structură cu arc cu zăbrele cu 2 articulaţii şi cu montanţi verticali din cornier placaţi cu elemente din fontă.

Vis-a-vis de Băile Imperiale, în Parcul Central privirea îţi este revigorată de clădirea Cazinoului, aflată în plin proces de renovare. A fost construită între anii 1862-1864, după planurile arhitectului german Wilhelm von Doderer, în stil baroc austriac, monobloc, cu parter şi etaj, fiind unul din cele mai renumite cazinouri din Sud-Estul Europei. Comunica prin coridoare acoperite cu hotelurile Traian şi Decebal, avea sală de spectacole, restaurnat şi sală de joc, mai ales pentru amatorii de ruletă. Scopul lui era de recreere, după cum sugerează şi deviza de pe frontispiciul clădirii: „Saluti et Letitiae” (Sănătate şi veselii). De legăturile împărătesei Sissi cu staţiunea Herculane mai vorbesc încă localnicii de la care am aflat că aceasta i-a dăruit un inel de aur unui pădurar. Inelul îl mai păstrează încă nepotul acestuia, un profesor de 85 de ani care este încă în viaţă.

Simbolul staţiunii rămâne totuşi statuia lui Hercule. Cea originală construită de romani din piatră se află în Hotelul Roman, cea din centrul oraşului este copia ei construită din bronzul unui tun şi îl înfăţişează pe Hercule purtând pe umeri blana leului din Nemeea. În partea inferioară a piedestalului se află capul unui leu. Legendele locale din zona Herculane vorbesc despre popasul făcut de Hercule în Banat în drumul lui pentru căutarea lânei de aur. După cum spun unele legende, apariţia multor locuri geografice din zona Banatului este legată de lupta lui Hercule pentru a ucide un balaur care îi chinuia pe oameni şi că Hercule însuşi s-a revigorat după ce s-a scufundat în izvoarele existente aici. 

Anterioară staţiunii Karlovy Vary, a fost locul de atracţie al familiei imperiale austriece, al aristocraţiei, al regelui Carol I, al compozitorilor şi scriitorilor. Compozitorul austriac Jakob Pazeller a compus aici valsul „Souvenir de Herkulesbad.” Chiar dacă nu ai cunoaşte cu nimic istoria acestei localităţi, denumirile şi stilul arhitectonic ar fi suficiente pentru a putea descifra cele două influenţe cu rol civilizator: cea romană şi cea austriacă. Aspectul general al staţiunii îţi lasă impresia a două perioade distincte: una de glorie şi una de decădere. Va reuşi oare staţiunea să îşi refacă chipul de altădată adaptat exigenţelor moderne, să rivalizeze cu staţiunile celebre din ţară şi din lume şi să devină atracţia turiştilor de toate originile, vârstele și profesiile?