Catedrala Sfantul Nicolae din Bari - locul moastelor sale

de Ioan Laslo

O vizita la Bari, capitala Pugliei te duce foarte repede la mormantul Sfantului Nicolae, cel care aduce nuieluse copiilor neastamparati, dar si protectorul marinarilor(drept urmare, catedrala inchinata lui este in imediata apropiere a portului din Bari!).

Dupa ce orasul bizantin Mira a fost cucerit de musulmani, moastele Sfantului Nicolae au fost furate (salvate, spun italienii azi) de niste marinari si au ajuns la Bari (voiau sa le duca la Roma, insa legenda spune ca Sfantul Nicolae le-a dat de inteles ca trebuie sa ajunga la Bari!), pe 9 mai 1087. Desigur s-a inceput construirea unei biserici, care sa le gazduiasca, finalizata in 10 ani(ea constituie azi cripta in care se afla moastele, imediat sub altarul principal al actualei biserici). Pentru a finaliza splendidul edificiu in stil romanic pe care il putem vedea azi a mai fost nevoie de un secol.

Am pasit in biserica intr-o dimineata de toamna si la subsol, sub altar, se oficia o slujba de inmormantare, astfel ca am fost nevoit sa revin dupa aproximativ o ora pentru a lua imagini edificatoare si cu mormantul. Interiorul este in forma de litera T(cruce latina), cu trei nave impartite prin coloane. Impresioneaza tavanul pictat de Carlo Rosa, in secolul al XVII-lea. Altarul cu baldachin este cel mai vechi din Puglia (secolul al XI-lea). Culoarele laterale duc la doua scari care permit coborarea spre mormantul Sfantului Nicolae. Tot jos se afla si doua altare (unul pentru ritul catolic, iar celalalt pentru cel ortodox) si o serie de capiteluri variate.

Canterbury Cathedral, St Augustine's Abbey si St Martin's Church

de Marian Lisu

Minunatele locuri de acum au o legătură deosebită cu istoria creștină a Angliei, căci aici s-au sădit semințele convertirii la ceea ce se dorea religia păcii. Suntem în inima Comitatului Kent, aproape de coasta Sud-Estică, aproape de Franța, cu care conectăm imediat istorioarele ce au făcut gloria vremurilor rămase memoriei colective.

A fost odată un rege, peste mare, într-o țară care îmbrățișa păgânismul. E sfârșit de secol VII, iar singura relicvă rămasă din zona religiei imperiale (cea nouă, creștină, de secol IV) era o mică biserică amplasată pe dealul din Canterbury, cea a Sfântului Martin. E una cu care noi suntem deja familiarizați, căci stilul romanic cu piatră și inserție de cărămidă arsă, era unul răspândit în zona europeană.

De altfel era chiar punctul terminus al celebrei căi de piatră, ce venea de la Roma –Via Francigena, dovadă că până aici își permiseseră legiunile să bată colbul străinătăților.

După ce trecem în revistă cea mai veche biserică din Regat, pornim spre locul de la care vom dezvolta subiectul de acum, prezentat altfel decât îl veți găsi în ghiduri sau pe site-urile cu referiri legate de patrimoniul mondial.

În fața porții de acces în perimetrul Abației Sf. Augustin ne așteptau în somn pietrificat două statui, atent reprezentate – personajele care au inițiat istoria orașului regele Aethelbert ce-și privește la mică distanță aleasa – regina Bertha, frumoasa franțuzoaică (creștină deja) ce garanta prin mariaj o puternică alianță militară, ori garanți de securitate.

Nu voi preamări nobilele sentimente nutrite reciproc de cei încoronați, căci momentul propice se ivește rapid – Papa Grigorie cel Mare face și desface, urzind extinderea religiei spre marginea lumii cunoscute pe-atunci. Însărcinat cu misiunea aducerii pe calea cea dreaptă a anglo-saxonilor este un călugăr din Eterna – Augustin, ce pleacă cu un sobor de vreo alți 40 de inițiați spre comitat.

Îi va fi ușor, ea deja știa ce presupune adoptarea creștinismului, regele pare interesat, supușii fac ce știu mai bine, se supun.

Mica biserică din deal devine sediu al noilor veniți, care vor coordona lucrările unui edificiu care să impresioneze pe cei care urmau să-i treacă pragul – marea Biserică a Sf. Petru și Pavel, redenumită în timp după numele celui care o sfințește.

Deși acum e practic în ruină, Abația Sf. Augustin impresionează prin dimensiunile colosale, iar vestigiile scoase la lumină prezintă o viață creștină evoluată, rămânând unul dintre cele mai însemnate locuri de pelerinaj și primul consemnat în scrieri drept dioceză de Canterbury. Augustin este uns ca prim arhiepiscop de Canterbury, iar această funcție este și acum cea mai însemnată din ierarhia clericală a Bisericii Angliei.

Nu timpul a produs marile stricăciuni, ci furia lui Henric al VIII-lea, atunci când Clement nu catadicsise să-i ofere divorțul de Catherina de Spania, motiv pentru care se rupe de Biserica Romano-Catolică, îmbrățișând anglicanismul.

Dar perla coroanei e marea catedrală, a cărei piatră de căpătâi se pune în anul 595, de către Augustin, cel de mai sus, ulterior sanctificat. Periplul în zona de proximitate, în perimetrul ermetizat în care nimeni nu poate intra fără permisiune (nefiind spațiu public) ne va face să înțelegem evoluția temporală a etapelor edificiului colosal – avem urmele romanității, ale medievalului timpuriu, dar apogeul e imensul giuvaier gotic (evident primul de acest fel din Anglia), ce va deveni cu timpul inclusiv necropolă regală.

În măruntaie găsim cripta și resturile bine păstrate ale frescelor religioase în stil bizantin. Deasupra e marea navă inundată de lumină multicoloră ce se filtrează natural prin vitralii de dimensiuni impresionante.

Arcuri frânte, bolți cu nervuri atent calculate, capelele în stil romanic - spațiu ce trebuie umplut cu multă credință, iar noi sărmani muritori ne simțim oarecum liliputani în fața creației unor genii ce au gândit minuni arhitecturale.

Un portal sculptat admirabil ne poartă în cealaltă jumătate, nu chiar în oglindă cu prima navă, căciîn mijloc e corul (cel cu băieții aia îmbrăcați impecabil ce cântă precum îngerii raiului ceresc), iar mai sus stau în somn de piatră regii secolului al XV-lea – Henric al IV-lea (rege al Angliei, al Franței și Lord al Irlandei) sau Eduard de Woodstock (Prinț de Wales, Duce de Cornwall și Prinț de Aquitania), cel menit să fie rege al Angliei dar mort în urma marilor campanii militare – motiv pentru care este reprezentat în armură neagră, căci în memoria colectivă este cunoscut drept Prințul Negru.

Restul...e tăcere.

 

Palatul Parlamentului din Budapesta – bijuteria de pe malul stâng al Dunării

Motto:„Oriunde te duci, du-te cu toată inima” 
(Confucius) 

de Mihaela Manzatu

Urmând sfatul acestui filosof chinez, iată-mă la drum, la finele anului trecut, într-un circuit organizat de o agenție de turism din București, circuit ce urma să îmi poarte pașii spre 4 capitale imperiale: Budapesta, Praga, Bratislava și Viena. Scopul circuitului era dublu: vizitarea principalelor obiective turistice ale acestor orașe și participarea la târgurile tradiționale de Crăciun.

După traversarea graniței, prima oprire am făcut-o în frumoasa capitală maghiară – Budapesta -, oraș pe care îl mai vizitasem o dată în 2014, la întoarcerea spre casă, după ce petrecusem o săptămână în Austria alături de un grup de elevi într-o tabără de schi. Măreția și frumusețea Palatului Parlamentului mă impresionaseră de atunci, de când îl

Katholische Kirche St. Peter din Viena

de Ioan Laslo

      Pentru multi turisti Viena a devenit o locatie comuna, deoarece se afla mereu in drumurile noastre spre Vest. Marea majoritate a agentiilor de turism o includ mai mult in trecere si ii aloca doua-trei ore pentru o vizita pietonala in zona sa centrala. Uneori, avem mai mult timp pentru Targul de Craciun, atunci cand Viena este impodobita de Sarbatoare si mirosul de scortisoara si vin cald te imbie la tot pasul. Azi am sa va vorbesc insa de concertele care se desfasoara in bisericile centrale din stravechiul oras. Viena este orasul muzicii si faptul ca are biserici cu o acustica impresionanta (cum este si Katholische Kirche St. Peter, aflata in zona centrala) ii permite sa te tenteze cu astfel de oferte. Bilete se vand peste tot, iar uneori ai si sansa unor concerte gratuite. Totul este sa fii la locul si momentul potrivit, asa cum mi s-a intamplat mie intr-o zi in care aveam doua ore libere. Am filmat interiorul impresionantei biserici (cu un simplu telefon mobil, deci fara pretentii de calitate prea ridicata) exact in timp ce muzica de orga se revarsa peste noi, muritorii:

Matera - orasul celebrelor sassi

de Ioan Laslo

Devenit sit UNESCO, in 1993, Matera este astazi una dintre cele mai cunoscute destinatii ale sudului Italiei. Mai mult, in 2019, localitatea din Basilicata a fost si Capitala Culturala Europeana si se bucura de multa atentie. Chiar in ziua in care am ajuns in zona se faceau filmari pentru o productie cinematografica si au existat chiar restrictii din aceasta cauza, in anumite zone.

Prima senzatie este aceea ca totul este incremenit, ca iei contact cu lumea de altadata si ca modernitatea nu a ajuns aici, deoarece localnicii inca locuiesc in aceleasi case ca acum cateva mii de ani. Si totusi, vorbim doar de o aparenta, fiindca localitatea s-a adaptat mult turismului si gasesti confort, ca vizitator cam peste tot. Conectarea la internet este simpla, restaurantele selecte, spatiile de cazare au interioare moderne. Dar toate acestea nu rapesc din farmecul unui oras in care tentatia de a te plimba pur si simplu pe stradutele sale pietonale este irezistibil. Este exact ceea ce mi-am dorit si eu, intr-o zi superba de toamna tarzie! Totul a inceput pe o esplanada aflata exact intre cele doua parti ale celebrelor sassi, Sasso Caveoso si Sasso Barisano.

Sassi duc cu gandul la cea mai veche asezare troglodita din Italia si, se pare ca, aici vorbim de a doua localitate din lume in care s-a locuit incontinu (dupa celebra Petra din Iordania). Am intrat intr-un astfel de loc, neamenajat insa, deoarece am considerat ca este mult mai autentic decat cele prezentate turistilor. Va invit sa vedeti imaginile surprinse aici!

Hristos s-a oprit la Eboli, celebra carte a medicului Carlo Levi scoate in evidenta saracia in care locuiau aici italienii la mijlocul secolului XX, deavalma cu animalele si in niste conditii greu de imaginat. Malaria nu i-a impiedicat pe localnici insa sa fie una dintre primele localitati care s-au ridicat impotriva regimului farcist al lui Benito Mussolini. In anii 1950 ei au fost obligati sa paraseasca vechile pesteri naturale, fiind mutati fortat in noul oras, situat la nord.