Reghin, orasul lutierilor

 de Raluca Sofian

Reghin... Nu-mi pot struni un zambet in fata portii negre de pe Strada Sării. Răsare singur si lăuntric, de fiecare data, pentru ca preț de o bătaie de inima simt cum se oprește lumea toată. In spatele inselatoarei sobrietăți, scena e vibranta. Nu ma așteaptă “doar” un atelier, ci un laborator de alchimie comparată. E locul unde lecturile-mi despre calugari lutieri, cabala mistica a cifrelor și lemnul de rezonanta au prins candva contur și substanța. Locul unde am invatat ca Viorile sunt nod de suflete pecete. Și epicentrul armonic a doua texturi încă negasite dar predilecte, arcuind pe corzi artificii animiste deloc…discrete.

“Lutierii cautau pe o raza de 11 kilometri in jurul molidului taiat, "copacul frate" - un paltin argintiu, din care se facea spatele instrumentului. Recunosteai cu usurinta pe acest "frate de cruce" al molidului - un copac singuratic si batut de vant, puternic si usor rasucit, cu lemnul in interior facut "funie" - ceea ce insemna ca fibra lemnului avea un desen in nuante de culori insurubate, sub forma de vartej de ape sau chiar de cochilie...”

Casa Memorială ”Vasile Voiculescu,” cultură și ospitalitate

 de Elena Trifan

Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti ne-a propus o excursie literară la Casa Memorială „Vasile Voiculescu” din comuna Pârscov, judeţul Buzău.

Deşi cerul era înnorat, am trăit totul ca pe o adevărată sărbătoare a dorinţei de a revedea locul naşterii unuia din cei mai mari scriitori români, de a ne îmbogăţi cunoştinţele literare şi geografice, de a ieşi

din stereotipiile cotidianului. Drumul de la Ploieşti la Pârscov ne-a oferit un spectacol al naturii aflate în anotimpul zămislirii, care, cu cât ne apropiam de obiectivul stabilit, devenea din ce în ce mai bogat şi mai fascinant. Verdele ierbii, albul şi rozul pomilor în floare ne-au creat o puternică impresie de viaţă, de puritate şi frăgezime, de renaştere şi rodire.

Localitatea Pârscov este situată de-a lungul şoselei Buzău-Braşov şi al râului Buzău, într-un spaţiu atractiv atât prin aspectul natural, cât şi material şi cultural, protejat şi înfrumuseţat de dealurile Măgura. Zona este presărată cu obiective turistice remarcabile: Mânăstirile Ciolanu, Răteşti, schiturile rupestre de la Bozioru etc.

Unul din obiectivele turistice emblematice pentru cultura localităţii Pârscov este Casa Memorială „Vasile Voiculescu” situată pe partea stângă a şoselei, în apropierea locului unde se ţine Târgul tradiţional săptămânal şi al podului de peste apa Buzăului. Privită din stradă pare o casă tradiţională cu prispă de lemn, veche şi solidă totodată. În curtea casei câteva elemente alcătuiesc un univers specific

familiei scriitorului şi zonei: câţiva pomi, arbuşti şi câteva flori dau viaţă peisajului, o expoziţie de cruci adunate de pe dealurile din jur leagă prezentul de trecut, viaţa materială de cea spirituală, efemerul de etern; un spaţiu dreptunghiular înconjurat de un gard de piatră aminteşte de stupina familiei. Cea mai atrăgătoare este statuia scriitorului aflată chiar în faţa casei, operă a sculptorului Oscar Han, situată pe un soclu de piatră de Măgura, lucrată în bronz, dezvelită în octombrie 1974.

Am fost întâmpinaţi de doamna muzeograf Fănuţa Gorgan care cu multă amabilitate şi sensibilitate ne-a dat explicaţiile necesare.

Casa Memorială „Vasile Voiculescu” reconstruită după modelul casei părinteşti are o arhitectură cu temelie de piatră, specifică localităţii, cu hol pe mijloc şi patru camere dispuse simetric câte două de o parte şi de alta a acestuia. A fost inaugurată în octombrie 1989. Pe peretele exterior, comun cu prispa casei se află o placă depusă de Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România la prima ei Conferinţă Naţională din 1991, în semn de omagiere a medicului scriitor Vasile Voiculescu. Pe un medalion fixat pe aceasta este imortalizat un adevărat dicton despre artă: „Arta nu are patrie, patria fiind ea însăşi.”

Vasile Voiculescu (1884-1863), medic, poet, prozator, dramaturg, s-a născut în această casă și a trăit aici numai în primii 6 ani de viaţă. Se spune că s-a născut cu căiţă pe cap, ceea ce a fost interpretat ca un semn al norocului. După cum a mărturisit mai târziu, a trăit într-un mod tipic rural, copilăria fiindu-i marcată de educaţia religioasă care i s-a făcut în familie, de datinile şi obiceiurile din viaţa colectivităţii şi de natura înconjurătoare. Jocul lui preferat a fost de-a biserica şi memorabilă a rămas pentru el ziua în care a cules flori de pe dealul din jur şi le-a dus la biserică pentru a fi sfinţite.

Obiectele din casa memorială vin să completeze informaţia existentă despre viaţa şi activitatea lui. Pe lângă expoziţiile de documente referitoare la viaţa şi la activitatea autorului, cărţi care i-au aparţinut, ne-au reţinut atenţia, în mod deosebit, 2 camere: cea ţărănească în care s-a născut scriitorul, mobilată după modelul caselor tradiţionale din Pârscov, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu preşuri pe jos, pat de lemn cu saltea de paie, scoarţă cu motive geometrice pe perete, dulapuri şi poliţe cu vase de ceramică, roată de tors, ştergare cusute în culori vii, unul din ele aflat deasupra uşii de la intrare şi având deasupra o icoană în semn de binecuvântare a celor ce trec pragul camerei şi de protejare a acestui minispaţiu fundamental pentru viaţa familiei.

Prima cameră din dreapta, ca şi cea ţărănească oferă o puternică imagine de viaţă datorită scoarţelor cu motive geometrice, în culori vii, una expusă pe jos şi alta pe perete. Pe scoarţa de pe perete se află

portretul lui Vasile Voiculescu complet încărunţit, cu privirea profundă şi o uimire tristă pe faţă. O imagine mai puţin obişnuită, pe unul din perete, este alcătuită din patru icoane aşezate în cruce, fortificare a credinţei, a puterii de apărare, a binecuvântării locuinţei. Tot aici sunt expuse un tablou care înfăţişează o casă în Pârscov, patefonul care a aparţinut familiei Voiculescu şi portretul soţiei scriitorului, Maria, şi obiecte de mobilier.

Holul oferă imagini ale felului în care au fost receptaţi autorul şi opera sa în sculptură, pictură şi grafică. Astfel, aici pot fi admirate bustul scriitorului realizat de sculptorul Emil Pricopescu şi tablouri cu ilustrări ale sonetelor voiculesciene şi ale scrierilor în proză „Momâia”, „Viscolul”, „Lostriţa”, „Chef la mânăstire” etc.

Cunoaşterea casei a fost urmată de cea a operei prin intermediul unei activităţi literare de cerc pedagogic, pe care profesori şi elevi de la Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti, în colaborare cu Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din aceeaşi localitate şi Casa Memorială „Vasile Voiculesu”, au susţinut-o în curtea muzeului într-o atmosferătipic voiculesciană. Prof. Neagu Ruxandra de la Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” a citit referatul „Personajul psihologic între a simţi şi a vedea, o incursiune în

căutarea sinelui” şi un grup de elevi de la aceeaşi şcoală, coordonaţi de prof. Desdemona Chilan, Ruxandra Neagu, Ana-Maria Tănase şi-au propus să ilustreze aspecte surprinse în referatul mai-sus amintit, prin lectura şi prin interpretarea unor fragmente semnificative din romanele „Zahei Orbul” de Vasile Voiculescu şi „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu. Preotul Ioanin Chilan de la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti a făcut o expunere cu tema „Abordarea dimensiunii teologice în romanul Zahei Orbul”.

Casa vizitată, ca şi Concursul Naţional de Poezie, Proză şi Publicistică organizat de instituţii de cultură buzoiene, la care am fost invitaţi să participăm, sunt dovezi ale cinstirii de care se bucură scriitorul în memoria urmaşilor săi. Am trăit cu toţii o zi plină de frumuseţe şi semnificaţii, în care soarele cunoaşterii a strălucit din plin, chiar dacă cel cosmic a refuzat să îşi arate chipul pe bolta cerească, o zi în care s-a adeverit afirmaţia lui Vasile Voiculescu: „Ar timpul, semăn fapte.”

SLĂNIC PRAHOVA, ORAȘUL AURULUI ALB

 

de Elena Trifan

Printre darurile cu care Dumnezeu i-a binecuvântat pe români se află și sarea, element indispensabil vieții omenești, de care multe popoare duc lipsă. La noi s-a născut involuntar, acolo în străfunduri, singura noastră datorie fiind doar aceea de a-l descoperi și valorifica, ceea ce s-a și întâmplat în multe localități printre care se află și Slănic din județul Prahova. Când eram elevă în școala generală profesoara de geografie ne spunea că avem atâta sare, încât numai cu cea de la Slănic Prahova am putea alimenta 5 ani toată populația globului.

Am fost în Slănic pentru prima dată prin anii 70 și am avut ocazia să îl cunosc mai bine recent, în timpul unei cure balneare făcute aici. Este situat la aproximativ 50 km. de Ploiești, pe Valea râului Slănic, într-o depresiune înconjurată de dealuri cu aspect plăcut prin formă și vegetația foarte bogată care le acoperă: pajiști, arbuști, păduri de foioase, brazi. O cunoaștere a lui este ușor de realizat și datorită dimensiunilor nu prea mari, dar îndeosebi datorită fondului documentar foarte bogat, de care turiștii pot beneficia gratis: panouri și planșe expuse în centru și la obiectivele turistice, fotografii în baza de tratament a hotelului Slănic și la restaurantul Grota Miresei.

La jumătatea lunii iunie am găsit orașul înconjurat și acoperit de o mare de verdeață, flori multicolore și foarte mult fân care în această vară ploioasă a crescut năvalnic și nestingherit pe dealuri, în curțile oamenilor, pe lângă garduri și pe șanțuri. Dimineața așteptam cu nerăbdare ca florile de cicoare să își deschidă corola în lumina soarelui. Păreau mici picături de cer albastru izvorâte din pământ, demne și fragile într-o lume a vegetalului pe care se luptau parcă să o domine și să o însenineze. Terenul nu este prielnic culturilor de legume, pe care le poți vedea cu greu prin câte-o grădină și care ar putea să fie victima mistreților care de câțiva ani dau târcoale localității. În schimb, în curțile oamenilor cresc din abundență pomi fructifieri: meri, nuci, pruni, corcoduși, duzi, alături de brazi cultivați de mâna omului. Totul era înfrumusețat și înviorat de mulțimea florilor de trandafir, crini maroniu-roșcat, mâna Maicii Domnului.

Sub raport edilitar, Slănicul oscilează între aspectul de sat și cel de oraș. Un turist venit dintr-un mare oraș poate avea impresia că se află într-un sat, ci nu într-un oraș. Casele sunt vechi, foarte vechi, dar și noi și foarte noi. Multe din casele vechi sunt abandonate și gata să se dărâme și cred că sunt păstrate în picioare numai pentru că au valoare de patrimoniu. Cele vechi sunt văruite, au prispă cu stâlpi de lemn, sunt acoperite cu șindrilă. Atât casele vechi, cât și cele noi au deasupra intrării principale un foișor. Ne-a reținut atenția, în mod deosebit, o casă de pe strada 23 August care în partea superioară are aplicată o structură sculptată în lemn. O parte din străzi sunt asfaltate, dar cele mai multe străzi și alei sunt pietruite sau prost pietruite. Pe cele în pantă pietrișul este luat de viiturile ploilor. Unele din ele au nume reprezentative: Caracioni, Dumbravei, Frunzei, Bisericii, Baia Baciului, Dorobanți, altele par înțepenite într-o epocă apusă: 23 August, Muncii, Progresului.

O plimbare prin localitate te ajută să cunoști principalele monumente de artă și instituțiile acesteia. Pe strada Calea Ploiești se află o capelă, în apropierea ei, Biserica ”Nașterea Maicii Domnului”, construită pe un teren în pantă de unde poți avea priveliștea orașului și, în mod deosebit, a versantului opus dominat de imaginea Muntelui Verde . După cum ne spune domnul profesor Cornel Iliant, epitropul bisericii, aceasta a fost construită după anii 1950-1960 pe locul unei biserici mai vechi, demolate în urma unui cutremur și a fost resfințită la data de 15 iunie 2014. Curtea bisericii, în care elemente religioase: clopotnița, ușile unei biserici mai vechi, machetele bisericii, crucile din cimitir coexistă cu elemente vegetale: o alee de brazi, mulțimea florilor multicolore de pe morminte, creează o atmosferă în care te poți cufunda într-o liniște de-a dreptul sacră, profundă și mângâietoare. Pictura bisericii este nouă și luminoasă, catapeteasma este din lemn de stejar, poleit cu aur. Deasupra ușilor împărătești este pictată mahrama lui Iisus. La oficierea slujbelor religioase participă și copii îmbrăcați în costume preoțești dintre care unii chiar au devenit preoți. În curtea bisericii din inițiativa și sub coordonarea preotului paroh Bolovan Romeo Florin a fost înființat un Așezământ Socio-Cultural în care își desfășoară activitatea un Club de aikido, o formație de dansuri și Grupul folcloric ”Izvorașul vesel”, participanți la diferite activități culturale în localitate și în afara acesteia.

Continuându-ți drumul prin localitate, poți poposi în curtea unui restaurant de la intersecția străzilor Calea Ploiești și Caracioni, unde privirea îți este încântată de lacul cu nuferi și o moară de apă. În centrul orașului îți reține atenția un monument dedicat eroilor căzuți în timpul Primul Război Mondial. Nu poți să nu admiri dârzenia cu care tânărul soldat pleacă la atac și puritatea și bucuria victoriei pe care o degajă fata cu drapelul într-o mână și o cunună de lauri în cealaltă.

Pe strada Alexandru Odobescu se află Primăria orașului, o clădire nouă, care păstrează elemente de arhitectură tradițională. Pe partea dreaptă a străzii Progresului, paralel cu apa Slănicului, poți întâlni o troiță din lemn care îl înfățișează pe Iisus răstignit, la baza căreia se află un rond cu flori bine întreținut; Liceul Teoretic ”Șerban Vodă”, iar pe partea stângă statuia spătarului Mihail Cantacuzino, exemplu de patriotism, cultură, inițiativă și generozitate, după cum se menționează pe soclul acesteia: ”ctitor de arhitectură românească. Deschide prima ocnă medievală de sare la Slănic Prahova, în anul 1685, iar veniturile le-a donat Spitalului și Școlii Colțea din București.” Și dacă ești obosit și afectat de căldura verii, poți face un popas în parcul orașului, aflat pe malul apei Slănic. Vis-a-vis de parc în curtea unei instituții se află statuia maiorului Niță Nedelcovici, primarul orașului între anii 1904-1911.

Dar cine zice Slănic Prahova, zice monumente ale naturii, sare și cură de tratament balnear. Monumente ale naturii precum Muntele de Sare și Grota Miresei mai pot fi văzute numai în fotografii, deoarece s-au prăbușit. Despre Grota Miresei o legendă spune că fiica unui baci a fost căsătorită în ciuda voinței ei cu un băiat. Din această cauză mireasă fiind, s-a aruncat în grota care îi poartă numele. Muntele de Sare, o minunăție a naturii, pe care am văzut-o cu foarte mult timp în urmă, mi-a lăsat în amintire doar imaginea unui conglomerat de țurțuri răsturnați, dar beneficiază de o descriere foarte reușită din partea specialiștilor: ”Mii de lame ascuțite, îndreptate spre cer, puzderie de flori aidoma căpățânilor de conopidă, pereți abrupți, învăluiți cu ciudate arabescuri și dantelării fanteziste, operă a ploilor și zăpezilor, care neîntrerupt au dăltuit și modelat muntele dezgolit, lacul cu înfățișarea sa tainică, te duc într-o lume de basm...” (Ileana Crăciun/Emilia Iancu, Muzeul Sării, O poveste despre...sare, Editura Bioedit, Ploiești, 2009, pag. 7).

O mare atracție atât pentru locuitorii orașului, cât și pentru cei veniți aici o constituie Muntele Verde situat în afara localității, după ce se iese din cartierul Groșani. Muntele își schimbă culoarea în funcție de fenomenele atmosferice. Când este soare culoarea lui este verzuie, iar când plouă devine verde închis. L-am privit zilnic, fie de pe stradă, fie de pe marginea apei, fie de la balconul hotelului, dar cea mai mare bucurie am trăit-o în ziua când împreună cu o familie de bucureșteni am mers să îl privim de aproape. Am trăit momentul ca pe o mare sărbătoare, ca pe o participare la un ritual religios. Se află pe un tuf vulcanic și din această cauză roca lui este casabilă, nu poate fi utilizată la construcții. Am văzut bucăți de rocă folosite ca ornament în spațiile verzi ale orașului. Datorită unicității sale și a peisajului din jur, a asistat la turnarea unor secvențe din filmul ”Haiducii.” Cu strângere de inimă și părere de rău ne-am întrebat cât timp va mai avea șanse să reziste, având în vedere că la baza lui s-au adunat deja fragmente de rocă desprinse din el.

Dezvoltarea orașului a fost indisolubil legată de aceea a sării care există în subsolul lui. După cum se menționează în materialele documentare existente în oraș, ”Localitatea Slănic apare menționată pentru prima dată în anul 1532, însă a devenit cunoscută datorită zăcământului de sare care se exploatează de peste 3 secole. Începuturile sunt legate de spătarul Mihai Cantacuzino care a cumpărat moșia Slănicului în scopul deschiderii unei mine în anul 1685, coform zapisului care consemnează tranzacția. Slănic Prahova primește statutul de stațiune în anul 1886, iar în anul 1892 este desclarat oraș.” În istoria orașului au existat mai multe mine, din care la ora actuală funcționează mina Unirea, devenită loc de agrement și de tratament, mai ales pentru afecțiuni respiratorii, și o mină aflată în exploatare. Până acum câțiva ani în salina Unirea se cobora cu un lift. Acum se merge cu microbuzul printr-un tunel cu o lungime de 3,1 km.

Privită din interior mina pare a fi un adevărat monument de artă, o galerie enormă într-un muzeu de pictură sau o catedrală în care măiestria naturii s-a împletit cu cea a omului. După cum se arată într-un document aflat în Complexul minier Unirea, ”Lucrările miniere de deschidere a minei au început în 1938, iar eploatarea sării în această mină s-a efectuat între anii 1943-1970. Exploatarea s-a făcut descendent, de la tavan către vatră în felii subțiri de 2,2 m grosime, cu tăiere orizontală la vatră și verticală la pereți prin împușcare, transportul materialului rezultat s-a efectuat cu vagoneți până la puț și mai departe cu colivia până la suprafață... Mina este alcătuită din 14 camere cu profil trapezoidal având 10 m deschidere la tavan și 32 metri la talpă și o înălțime de 54 metri. Diferența de cotă între suprafața și vatra minei este de 208 metri. Spațiul excavat ocupă un volum de 2,9 milioane metri cubi și se-ntinde pe o suprafață de 7,8 ha. După 1990 mina devine obiectiv turistic, prin microclimatul său bogat în aerosoli, cu eficiență binecunoscută pentru tratarea maladiilor respiratorii. Aerajul minei este natural, cu temperatură constantă în tot timpul anului.” În timpurile vechi exploatarea sării aici, ca și în alte saline slănicene, se făcea îndeosebi cu pușcăriași aduși de la închisoarea care se afla în centrul localității și pe care îi putem privi în fotografiile menționate. Pereții și cupola sunt tăiați în piatră după regulile unei geometrii perfecte, în alb-cenușiul sării natura a zămislit jocuri de linii ce par nervurile unui copac tăiat cu un fierăstrău. Prin salină curge apa Slănicului peste care se află un pod de unde poți admira o măiestrie naturală demnă de cele mai rafinate creații rupestre. Adevărate stalactite au format un diafan și ingenios altar natural din care răzbate susurul lin și cristalin al apei ce se strecoară printre ele. De scopul prim al minei de exploatare a sării amintesc câteva instrumente tradiționale de exploatare: haveza, vagoneții, un strung, locomotiva LAM. O cruce luminează semiîntunericul locului în care a fost plasată, pentru binecuvântarea acestui spațiu sau în semn de respect pentru cei care, probabil, de-a lungul timpului nu este exclus să își fi pierdut viața aici în adâncurile pământului pentru a scoate la suprafață aurul alb. Istorie și artă se împletesc la un moment dat într-un spațiu alcătuit din cercuri concentrice, simbol al perfecțiunii, al veșniciei, în care sunt amplasate sculpturi executate în lemn sau în sare. Astfel, în arhicunoscuta Sală a Genezei, poți admira stindardul dacic, un șarpe cu cap de lup, statuile lui Decebal și Traian, imagini murale de luptă reprezentând soldați daci sau romani. Te poți plimba pe aleile de sare, te poți odihni pe bănci de lemn sau de sare, poți respira aerul sărat care îți pătrunde în suflet, purificator și revigorant, te poți relaxa, trata, vindeca.

O inovație modernă, de dată recentă, conferă un nou iz de originalitate renumitei saline de la Slănic Prahova, și anume cel mai mare planetariu din România, ”Supernova Planetarium”

O informație bogată despre localitate, exploatarea sării și întrebuințarea acesteia poate fi găsită la Muzeul Sării, amenajat pe Strada 23 August, nr. 19, în fosta Casă a Cămărășiei.

Indisolubil legată de exploatarea sării la Slănic este existența Bisericii Sfinții ”Trei Ierarhi” aflată tot pe strada 23 August, imediat lângă Muzeul Sării.

Pe locul unor mine prăbușite în loalitatea Slănic au apărut lacuri cu apă sărată, numite băi cu nume sugestive: Baia Baciului, Baia Verde (cu salinitatea cea mai mare), Baia Roșie. Prima amintește de baciul a cărui fiică s-a aruncat în Grota Miresei, celelalte și-au luat numele de la culoarea apei, dată de anumiți oxizi. Aici au fost amenajate complexe turistice, care oferă condiții de relaxare și tratament. Ne-a reținut atenția, în mod deosebit, Complexul ”Baia Baciului”, existent pe locul unde s-au aflat Muntele de Sare și Grota Miresei. Aici a fost creat un restaurant amenajat ca un adevărat muzeu de etnografie, dotat și cu o expoziție de fotografii vechi, cu o foarte mare valoare documentară, expuse și premiate la saloane internaționale de fotografii.

După cum reiese din unele dintre ele, localitatea Slănic a fost vizitată în trecut de mari personalități ale vremii: Al.I. Cuza, Carol și Ferdinand ai României, Victor Emanuel, împăratul Italiei, Wilhelm, împăratul Germaniei, Mironito, împăratul Japoniei, George, regele Greciei, Gustav al VI-lea al Suediei, împărătese, regine, prinți, prințese. În spatele restaurantului ai priveliștea lacului, încântătoare prin aspect și cromatică. O scară de piatră colorată în alb și bleu te conduce spre verdele apei binefăcătoare, pe nisipul auriu te așteaptă șezlonguri albe. Lângă lac se află Baia Porcilor, un lac de dimensiuni reduse, de un verde-brotac, ce concurează verdele copacilor din jur. Este căutat de turiști și bolnavi pentru nămolul său sapropelic. Apele sărate și climatul de cruțare au făcut ca aici să se dezvolte una din cele mai solicitate stațiuni din țară, pentru tratarea afecțiunilor respiratorii, reumatismale, neurologice. Baza de tratament se află în incinta hotelului Slănic, de la ale cărei ferestre poți admira pajiștea înflorită, brazii prin care viața circulă ca un fluid în tăria lemnului alimentată de energiile pământului și alimentând la rândul ei mulțimea mugurilor ce izbucnesc fraged în buchete ce atârnă pe crengile bătrâne într-o întinerire perpetuă a naturii. De la balcon poți privi porcii mistreți ce își fac apariția pe înserat, locul unde s-a aflat o salină prăbușită, moara dezactivată, în care se măcina sarea, linia ferată pe care se transporta una din cele mai mari bogății ale României.

În orașul Slănic, atât la suprafață, cât și în adâncuri, sarea devine elementul esențial, care hrănește, atrage, vindecă, uimește, capabil să se transforme dintr-o formă în alta, dar să nu dispară niciodată, amintindu-mi versurile pe care i le-a dedicat poetul Nicolae Mareș, sub pana căruia se spiritualizează: ”Sarea pământului/A fost odată foc/Sarea pământului/A fost odată durere/Sarea pământului/S-a transformat cu timpul în mânie sau în cremene/Sarea pământului /s-a prefăcut și în dreptate/Ca să devină înțelepciune /Ca să devină/A luminii lumină.”

În luna iunie am găsit Slănicul în miros de trandafiri, la începutul lunii iulie l-am părăsit în miros de fân cosit și l-am regăsit într-o zi târzie de noiembrie zâmbind cenușiu sub un cer albastru cu nori alb-plumburii, rămânând să își desfășoare existența în împărăția sării, a muntelui, a pajiștilor, a pădurilor de foioase, în diversitatea zilelor și a nopților, a anotimpurilor și a vremurilor care îi colorează existența după chipul și asemănarea lor.

O vizită în țara morilor de apă

 de Adriana Baghiu

Un traseu de 6 km care oferă posibilitatea turiștilor de a vizita cele 22 de mori de apă din Eftimie Murgu, județul Caraș Severin, a fost inaugurat recent, în cadrul proiectului „Hai la Rudăria!”, desfășurat de Asociația Acasă în Banat. Proiectul este finanțat de Fundația Orange cu suma de 35.000 lei, prin intermediul „Susține un ONG!”, program anual ce încurajează participarea activă a angajaților companiei în proiecte sociale.

„Hai la Rudăria!” a însemnat o adevărată desfășurare de forțe pentru a pune în valoare toate cele 22 de mori de apă din sat. Peste 300 de voluntari, pe parcursul a trei etape, au făcut o curățenie generală pe toată valea râului Rudăria, de unde au colectat peste 1200 de saci cu gunoi, au defrișat și pregătit aleile ce fac parte acum din traseul turistic, au făcut lucrări de ecologizare și întreținere la morile de apă, au vopsit mai multe podețe peste râul care străbate satul și peste canalele morilor, au construit două podețe, au dat drumul apei pe canalul de la moara din Țarină pentru a fi pusă în funcțiune și chiar au schimbat învelitoarea din șindrilă a morii Vlăgioanea.

„A fost o provocare pentru noi să facem acest traseu care să treacă pe la toate morile de apă. Una câte una, le-am descoperit pe fiecare, împreună cu voluntarii care au lucrat la ele. Acest traseu este în primul rând al comunității, deoarece rămâne oamenilor locului care trebuie să îl întrețină, să îl dezvolte, să îi primească pe turiști cu brațele deschise, cu blândețea și ospitalitatea de care ne-am bucurat și noi. Pentru noi va fi o bucurie să vedem că turiștii descoperă toate aceste instalații țărănești de măcinat, farmecul satului, mirosul de făină proaspătă și cu siguranță își vor dori să revină aici, la Eftimie Murgu” - a spus Radu Trifan, președintele Asociației Acasă în Banat. Foarte important, pe tot traseul au fost montate hărți și indicatoare turistice dar și panouri cu informații despre fiecare moară în parte.

Cele 22 de mori de apă de la Rudăria fac parte dintr-un ansamblu unic în țară de instalații de măcinat cu o arhitectură simplă, arhaică. Câteva dintre aceste mori au peste un secol vechime, altele sunt mult mai noi, folosind însă aceleași principii ale instalațiilor țărănești. Morile de aici sunt funcționale, iar cele mai multe sunt folosite constant de localnici pentru a măcina făina de mălai, atât pentru coleșă (o rețetă locală de mămăligă), cât și pentru animalele și păsările din gospodării. Zona este o atracție turistică, însă, până în prezent erau vizitate doar câteva dintre morile de apă, amplasate la ieșirea din sat. Localitatea Eftimie Murgu se află pe Valea Almăjului, în județul Caraș Severin. Numele de astăzi îl poartă după Eftimie Murgu, născut aici (n. 28 decembrie 1805, Rudăria, comitatul Caraș-Severin – d. 30 aprilie 1870, Budapesta). Totuși, numele nou al satului nu a fost folosit decât în administrație, localnicii, „rudărenii” și oamenii din zonă folosind în continuare vechiul nume, Rudăria. În 1910 erau consemnate pe toată Valea Rudăriei peste 50 de mori de apă, însă, din cauza viiturilor, dar și a îmbătrânirii populației, a scăderii numărului de animale, dar și a modernizării, în prezent aici se mai păstrează 22 de mori de apă, formând împreună cel mai mare ansamblu de acest tip din România.

Apa râului Rudăria este direcționată prin două canale săpate (ierugi) care alimentează cu apă morile de pe o parte și de alta a râului. Toate morile de la Eftimie Murgu au o singură ciutură (toată orizontală) și sunt construite din lemn.

Morile sunt folosite și astăzi de localnici, după o orânduire veche și bine stabilită, fiecare având „rând” la moară, iar rândul se moștenește sau se cumpără. Ei macină astăzi în special porumb, dar și grâu, făina rezultată prin frecarea celor două pietre de moară fiind una integrală, cu un gust și o textură diferite. Tradițional, în zonă se mănâncă o fiertură tare din făină de porumb, coleșă cu brânză friptă (prăjită).În total, în județul Caraș Severin se mai păstrează astăzi aproximativ 250 de mori de apă, iar aproape jumătate dintre acestea sunt funcționale. Mai multe detalii pe www.taramorilordeapa.ro .

Asociația Acasă în Banat a fost înființată în 2018 și își propune să păstreze patrimoniul cultural al regiunii Banat, să redea culoare satului bănățean, să redescopere adevăratele valori ale acestor locuri: oameni buni și gospodari, case frumoase și poveștile lor. Asociația este membră a International Molinological Society (TIMS), cea mai importantă asociație de profil dedicată morilor din întreaga lume, care este activă din 1965 și are 500 de membri în peste 30 de țări. În 2019 – asociația a realizat recensământul morilor de apă din Banat, iar în 2020, cu sprijinul Fundației Orange, au fost renovate 12 mori de apă din 3 localități din Caraș Severin. Detalii și pe www.acasainbanat.ro

Costiere del Lago di Garda – former tentative list of Italy

de Marian Lisu

Zona costieră a celui mai mare lac italian, graniță de ape între Lombardia și Veneto, are o însemnătate deosebită, căci are o simbolistică semnificativă a interacțiunii umane pe tot parcursul istoriei sale, din Epoca pietrei până înspre Medievalul târziu.

De la primele locuințe lacustre aflate pe malul lacului, ce trec prin dezvoltarea urbană din perioada romanității și până la edificarea orașelor și cetăților fortificate în aria culturală specifică diferitelor culturi, marcate de construcțiile arhitecturale etalon, toate acestea fac o zonă unică din coasta Garde.

Pământ și apă, într-o simbioză ce le face să interacționeze ideal, au făcut ca mediul de aici să fie unul propice dezvoltării unor comunități ce s-au dezvoltat rapid. Au trecut de la exploatarea formelor naturale de relief la modificarea minim invazivă a frumuseții estetice ale porțiunii de promontoriu, limba de piatră ce mângâie marea de uscat undeva la distanță relativ egală între Peschiera del Garda (orașul-bastion deja inclus de UNESCO în cadrul „Stato di Terra” al Serenissimei Republici Venețiene) și Desenzano del Garda, cel mai cochet și mai dezvoltat din zona costieră.

Utilizarea formelor terestre sau a elementelor geomorfologice este cea mai bine pusă în valoare la Sirmeone: Castello Scaligero e o minune a tehnicii medievale. E o fortăreață în ape, cât să poată fi accesată pe un drum îngust, ușor de controlat din incinta cu ziduri până spre cer.

Parcursul pe metereze conferă privitorului panorama ideală astfel încât să realizezi măreția cadrului natural – în zona estică sunt munții Baldo (golași și din calcar gri) și marea de verde peste albastrul de ape dinspre vest.

În orașul vechi sunt biserici istorice, cadrele surprinse în interioare neputând suplini frumusețea ireală a marmurii lucrate atent și frescelor păstrate impecabil. Sunt chiar și resturile unei mănăstiri din perioada lombardă, dar cea mai edificatoare dovadă de exploatare a spațiului plan de pe promontoriu este Grotte dei Catullo, termele imense ridicate cu piatră și cărămidă în capătul peninsulei.

Urmele romanității le găsim și la Desenzano, la Villa Romana – unde găsim unele dintre cele mai frumoase (expresive) mozaicuri, excelent păstrate timpului.

Tot în orașul animat găsim un castel cu turn colosal, în care am urcat cu greu, dar efortul a fost de asemenea răsplătit cu panorama superbă a peisajului costier.

O plimbare lejeră pe promenadă ne dezvăluie o serie de clădiri etalon, de la palate și vile ale Medievalului, Catedrala cu lucrări ale marilor maeștrii renascentiști ai zonei de referință, până la zonele cu protecție unde se găsesc resturile locuințelor rupestre ale preistoriei.

Dezvoltarea ecosistemelor în cadrul habitatului natural a dus la activități de conservare a biodiversității. Curenții destul de puternici care se formează pe lac creează un microclimat specific.

Pentru Peschiera del Garda - orașul bastionar cu ziduri medievale cu cinci fețe înconjurate de un cursul de apă al râului Mincio am făcut o recenzie distinctă, având în vedere importanța acestuia în cadrul sistemului de fortificații venețiene.