Musee de la Ville de Bruxelles, din splendidul edificiu numit Maison du Roi, aflat in Grande Place este bun de văzut chiar numai pentru a admira neo-goticul împins spre culmea creației, la limita Renascentismului timpuriu – scări colosale, vitralii mai ceva ca ale marilor catedrale, obiecte de mobilier unicat și multiple colecții de artă, sub multe forme de manifestare (pictură, sculptură, tapiserie, porțelanuri, hărți și machete etc.).
Vorbim aici despre alaiul unei nunți flamande, ne punem măști (nu d-astea medicale) și ne-nțolim ca Arlequin, apoi tânjim către normalitate, căci după ploaie vine soare, doar c-așa e viața – te ridică și te-așează.
Jan Brueghel cu „Cortegiul nunții” ne duce la începururi de secol XVII, dar nu vă minunați, căci mirele și tovarășii săi par la fel de nefericiți ca cei de-acum când iau drumul bisericii pentru pirostrii.
E ca o scenă de război, căci oștile stau față-n față, de fapt în laterale – cea a femeilor e chiar mai compactă, căci pe semne au început deja să clevetească.
Doar câinele latră de zor, sperăm că nu a pagubă, în așteptarea resturilor de pe masa nunții, ce va urma să vie. El sigur e cel câștigat din toată tevatura. Dar scena pe de-antregul e o ilustrație a Medievalului rural, surprins parcă-ntr-o poză de album: sunt case dese – puse jos pe vale, în culme este moara – ca s-o sufle tare vântul, ce va mișca vârtos morișca, în lateral e biserica (și pe semne țintirimul, spre a-i ține relativ aproape pe cei trecuți), iar calea de pulbere, defrișată din bătrâni, poartă alaiul în cântec de cimpoi și înțolit de sărbătoare – tunici, căciuli și încălțări mai bune decât de obicei.
Sărim în timp spre modernism – și înviorăm atmosfera bruxeleză cu acorduri ample și costume fistichii, căci Francois Gallard ne duce în atmosfera ,,Carnaval pe bulevardul central”.
Arlequini, măști venețiene, pălării supradimensionate, puse de-a valma într-o bună dispoziție generală – ne duce direct în epocă, acea cu galanterii, cu dame bine și domni eleganți.
Biserica-i de-acuma ferecată, copiii nu mai sunt prezenți în peisaj, e vremea să pornim fiesta, atunci când totul e permis – ascunși sub măști putem fi cine știe cine, iar ele pot schimba câți vor. De-abia de mâine se reintră în normal, vom demasca ușor persoana veche și de cea nouă ne vom minuna, căci parcă altă față este, atât de mult conta. Acum și viața noastră e un carnaval, dar sanitar, deloc nu se-ntrevede vreun surâs sub mască. Și frica-i ceea ce veghează, de parcă nici muzica nu mai e ca cea de carnaval.
Și tot Gallard ne aduce speranța, căci pictura următoare aduce în lumină o zi cu normalitate în același loc, dar văzut invers, cum invers este și starea celor ce bat piatra spartă a bulevardului central. Nici câinii nu mai au covrigi în coadă, dar pare că-i îndestulare. E liniște, e pace, biserica e-acum deschisă larg, copiii se dădură jocului, iar domnii ce de-abia și-au luat ziarul alene merg spre cafenea. Birjarii se grăbesc acum, e timp să facă bani, căci ieri au stat degeaba, acum recuperează cu nesaț. O slujnică ne țintuiește cu privirea, a fost la băcănie, ce oare-a târguit? Privirea ei ne seacă, te uită că ne ceartă – cum, noi muncim, iar voi?!?! Lăsați-o să cârtească... iar noi să ne-ntărim speranța că o să fie ca aici – ieri cu măști și-apoi întorși la viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu