”Supernova Planetarium” de la Slanic Prahova

 de Elena Trifan

O inovație modernă, de dată recentă, conferă un nou iz de originalitate renumitei saline de la Slănic Prahova, și anume cel mai mare planetariu din România, ”Supernova Planetarium”, realizat aici în împărăția sării la o adâncime de 208 metri, din inițiativa lui Dragoș Brașov, originar din București, inginer, pasionat de astronomie încă de când era elev, cu plăcerea de a construi telescoape în studenție, fost corporatist în domeniul bancar și în domeniul IT. În cele din urmă, pasiunea pentru astronomie a învins. În 1998 a înființat Asociația Astronomică ”Urania” cu sediul la Palatul Național al Copiilor. A inițiat și coordonat nenumărate expediții de observare a eclipselor totale de soare în Turcia, China, SUA și fiind un popularizator al astronomiei și al educației prin astronomie de peste 30 de ani, implicat în dezvoltarea turismului în regiune, urmează să devină membru în Asociația pentru Dezvoltarea Turismului Prahova, dar și la nivel național. Cu ocazia aniversării a 15 ani de când s-a lansat în România, Discovery l-a ales pentru promovarea zonei de astronomie, în cadrul emisiunii ”Efectul Discovery-Astronom.” De asemenea, la Palatul Copiilor din Ploiești a susținut cursuri pentru elevi pentru a-i antrena în tainele astronomiei, ale observațiilor astronomice practice.

În afară de înființarea și perfecționarea Planetariului de la Slănic, este preocupat de realizarea și a altor proiecte, cum ar fi construirea unui Observator Astronomic al Asociației pe platoul dintre Vălenii de Munte și Slănic, unde Institutul Astronomic al Academiei Române a intenționat să construiască un Observator Astronomic Național. Planetariul din salina Unirea de la Slănic, realizat printr-un proiect european are la bază un concept inovator ”Cerul de sub pământ.” A fost deschis oficial pe data de 19 iulie 2019, cu ocazia celebrării a 50 de ani de la prima aselenizare a omului și aniversării a 100 de ani de la înființarea Uniunii Astronomice Internaționale. Printre personalitățile participante la deschidere s-au aflat și cosmonautul Dumitru Prunariu, jurnalistul Alexandru Mironov, astronom doctor Magda Stavinschi, fost director al Institutului Astronomic al Academiei Române etc. Planetariul are un ecran sferic cu o lățime de 16 metri în diametru, 10 metri înălțime, o capacitate de aproximativ 170 de locuri, este dotat cu sisteme de proiecție laser 4 K și fotolii ergonomice. Prin intermediul proiecțiilor obișnuite sau 4 K interactive, pe care le poți viziona aici, într-un timp incredibil de scurt, ai acces la o adevărată enciclopedie cosmică. Teorii, instrumente de cunoaștere, forme de manifestare, transformări și regenerări, prezentate diacronic și sincronic simți că îți taie respirația, îți țin treze văzul și auzul. În planetariul din salina de la Slănic a fost organizat și un eveniment cultural unic în lume, denumit ”Sub cerul înstelat”, în cadrul căruia a fost recitată astropoezie, s-a cântat muzică astrofolk, s-a susținut concert de pian și muzică de operă. Evenimentul s-a bucurat de aprecierea Societății Internaționale de Astronomie fără Frontiere. Unic prin mărime și concepție, planetariul a suscitat interesul turiștilor, specialiștilor, unor instituții din țară și din străinătate. Cu ocazia deschiderii oficiale, președinta Uniunii Astronomice Internaționale a transmis un mesaj video de încurajare a activității planetariului, fiind încântată, în mod deosebit, de locul unde acesta a fost amplasat. De asemenea, a fost insclus pe o listă care prezintă cele 50 de fapte bune făcute în România în 2019. Recent, a fost descoperit inclusiv de polonezi care l-au invitat pe Dragoș Brașov să povestească despre minunea de sub pământ la un târg de turism industrial, specializat în saline și în mine. Planetariul este pregătit să primească turiști străini, multe dintre proiecte inclusiv cele interactive live fiind prezentate în mine în mai multe limbi străine: bulgară, turcă, poloneză, ebraică, engleză, franceză etc. Anul aceasta, Planetariul de la Slănic va aduce vizitatorilor un alt element de unicitate în Europa de Sud-Est și anume implementarea proiecțiilor 3 D 360 grade, care vor permite o imagine în profunzime de jur-împrejur și lansarea unui film cu proiecție 360 grade despre materia întunecată la care sunt asteptați inclusiv laureați ai Premiului Nobel. De asemenea, și-a propus să ofere cursuri legate de toate materiile din programa școlară, având în vedere că este un proiect versatil în care se poate proiecta 360 de grade orice fel de tip de informație, oferind senzația de imersie unică în România copiilor și elevilor participanți, ei putând astfel înțelege mai bine fenomenele lumii înconjurătoare.

Vizitați Pâltiniș, vizitați România!

de Catalin Popescu

 

Păltiniș are un farmec aparte care te cucerește. Este cea mai veche stațiune montană din România, este situată la altitudinea de 1442 m. Indiferent de sezon, in statiunea Păltiniș turiștii pot incerca experiențe nenumarate. Situată la numai 32 de kilometri de Sibiu, stațiunea se află in Munții Cindrel si este inconjurată de păduri dese de un farmec aparte. Dacă vă plac drumețiile si urcați pe Vârful Bătrana, veți avea parte de peisaje de poveste. Aerul proaspât și curat vă va insoti în drumetie. Dupa o zi petrecută pe munte vă puteți incălzi într-o pensiune sau la un foc de tabără, sau puteti degusta din preparatele tradiționale.Stațiunea Păltiniș oferă diverse posibilitați de distractie, atât pe timpul iernii câ și pe timpul verii. Au fost amenajate pârtii de schii cu grade de dificultate diferite, exista tunuri de zapada, nocturna, parc de distractie si pârtii de sanius.

Vizitați Pâltiniș, vizitați România!

Biserica Stavropoleos

de Ioan Laslo    Vizitarea Bisericii Manastirii Stavropoleos, situata in centrul vechi al Bucurestilor, in spatele Muzeului National de Istorie, a fost mereu o dorinta pentru mine. Desi am trecut prin zona de multe ori, am gasit mai greu o clipa de repaus pentru a intra. Dar, cand m-am decis sa renunt la altele si sa-i calc pragul, am fost pe deplin satisfacut.

  Bijuterie a stilului brancovenesc, biserica are monumentalitate, in pofida dimensiunilor ei reduse, iar curtea alaturata este o adevarata incantare. Este rezultatul celor 20 de ani de restaurare, finalizati in 2012, care i-au redat frumusetea de altadata. Am vizitat-o in plina iarna, admirandu-i frescele interioare si exterioare si icoanele imparatesti. 

     Biserica a fost gata in 1724, conform pisaniei in greceste si romaneste, fiind ctitorita de Ioanichie, cel care avea mai apoi sa fie ridicat la rang de mitropolit al Stavropolei, cu acceptul domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat si care isi are mormantul chiar aici.

     Redevenita manastire din 2008, locatia este perfecta pentru restauratorii de icoane, carti si obiecte liturgice, avand si o colectie de arta religioasa de o mare valoare.
    Trecatorul poate face un popas, fiind primit cu mare drag pentru a se reculege si a admira locatia.

Palatul Florescu-Ştirbey - Muzeul Oraşului Sinaia

 de Elena Trifan

Într-o zi de toamnă târzie am plecat într-o călătorie cu trenul de la Ploieşti la Sinaia. Soarele strălucea palid, singurele vieţuitoare, o turmă de oi albe la păscut. Copaci cu frunze galben-arămii sau arse de suflul toamnei. Nemiloasa toamnă a supt din arbori verdele plin de viaţă, le-a ars sufletul şi i-a lăsat goi în bătaia vântului şi a viscolului ce au să vină. Sufletul ei de zgură se teme de lumină şi căldură. Să fie oare o fiinţă atât de iubitoare de uscăciune? Vrea viaţă ascunsă în trunchiuri dorminde asemenea ursului în vizuină? Copacii au acumulat oare hrană destulă din belşugul verii? Din pădurea suferindă se mai înălţa doar câte un copac de un galben ruginit. Pe măsură ce trenul urca stâncile sure îşi arătau chipul trist. Soarele lucea anemic, fără să aducă în natură niciun zâmbet. 

Cu cât înaintam, chipul pădurii se tot întuneca. La Comarnic copacii nu mai sunt prăfuiţi de albul cenuşiu al Fabricii de Ciment; un câştig pentru sănătatea naturii şi a oamenilor, dar o pierdere pentru dezvoltarea localităţii şi a ţării întregi. Din loc în loc pâlcuri verzi de conifere spărgeau monotonia peisajului, creând mici oaze de viaţă plăpândă. Prahova cu străluciri argintii curgea limpede şi sârguincios la vale. În tren a început să se simtă aerul rece şi curat de munte. Cromatica pădurii devenea tot mai tristă. Peisajul era luminat doar de albul mestecenilor şi de strălucirea firavă a soarelui. Stâncile au devenit tot mai abrupte, cerul albastru cu nori cenuşii părea tot mai aproape, pădurile de foioase tot mai suferinde.

În Sinaia pădurea şi-a pierdut total chipul pastelat. Pe muntele opus gării se zăreau doar câţiva arbori de conifere verzi, fără a face viaţa să pulseze. În păduricea din faţa gării singura impresie de viaţă era dată de iedera care se căţăra pe copaci. Oraşul nu mai este plin de viaţa de odinioară. Pe muntele din spatele Hotelului Montana crestele erau acoperite de zăpadă şi se pierdeau în alburiul cerului. Din frumuseţea cromatică a toamnei se mai păstra doar chipul divers colorat în galben, alb, grena al crizantemelor de pe rondul din mijlocul străzilor ce se intersectează în centrul oraşului. În jurul prânzului soarele a devenit mai generos şi şi-a revărsat peste oraş lumina lui aurie, o bucurie pentru oameni, plante şi păsări. Un stol de porumbei zbura fâlfâind vesel din aripi, încercând parcă să se sincronizeze în mişcarea lor circulară cu forma rondului de flori. Soarele a dispărut repede şi ei şi-au încetat zborul.

O atracţie nouă pentru localnici şi pentru turişti o constituie Muzeul Oraşului Sinaia amenajat în Palatul Florescu-Ştirbey de pe Bulevardul Carol, nr. 28, cea mai veche clădire cu valoare arhitecturală a oraşului, inaugurat în anul 2015. Palatul Florescu-Ştirbey a fost construit în anii 1874-1875, fiind reşedinţa de vară a prinţesei Alina Ştirbey, fiica domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbey, şi a soţului acesteia, generalul Ioan Emanuel Florescu. Palatul este construit din piatră, în stil romantic german, după proiectul arhitectului olandez Josef Iacob Schieffelleers.

În cele 13 săli ale sale de la parter şi de la subsol, muzeul şi-a propus să prezinte o sinteză a vieţii materiale şi spirituale a oraşului Sinaia, atât diacronic, cât şi sincronic, prin intermediul planşelor, hărţilor, tablourilor, machetelor, fotografiilor şi al diverselor obiecte de mobilier, de vestimentaţie sau specifice anumitor domenii de activitate. Astfel, la parter, trecut şi prezent stau faţă în faţă. În holul din mijloc sunt expuse planşe care prezintă istoria oraşului Sinaia, documente, obiecte de cult religios etc. În partea stângă se află Camera aristocratică, elegantă şi rafinată unde pot fi admirate costume de epocă, obiecte de mobilier, tabloul prinţului Dimitrie Ghica. În partea dreaptă se află imagini ale oraşului Sinaia în comunism.

Pe o scară de lemn poţi coborî pe trepte de istorie şi să faci cunoştinţă cu aspecte din trecutul oraşului: arborele genealogic al familiei Ştirbey, statuia generalului Ioan Emanuel Florescu, tabloul regelui Mihai I al României, trenul Venice Simplon Orient, Poiana Stânii Regale, Stâncile Franz Joseph, reproducere la scară a basoreliefului comemorativ montat la Stâncile lui Franz Joseph, vizitele Ducilor: Vladimir Alexandrovici al Rusiei, Alfred de Saxa-Coburg şi Gotha, Boris Vladimirovici al Rusiei, a Arhiducelui moştenitor Franz Ferdinand al Austro-Ungariei. De asemenea, poţi întâlni informaţii despre Cercetaşii României, primarii şi cetăţenii de onoare ai oraşului, personalităţi, oraşe înfrăţite cu Sinaia, Salvamont, sporturile de iarnă.

Două camere sunt dedicate Parcului Natural Bucegi, unde pe lângă macheta acestuia, sunt oferite şi informaţii teoretice despre el, floră, faună, păşunat. Piatra rece a pereţilor prinde viaţă printr-o impresionantă expoziţie de fotografii cu orhidee şi una cu trofee cinegetice. Nu există colţişor al muzeului care să nu fi fost valorificat, când ieşi dintr-o sală şi crezi că vizita s-a terminat, un alt spaţiu îţi oferă noi şi noi surprize. Obiectele obţinute prin strădania localnicilor au fost plasate cu inteligenţă şi bun gust, cu respect pentru mediul ambiant şi istoria lui, pentru un oraş nobiliar, emblematic pentru profilul geografic şi spiritual al poporului român. 

Ne-am întors spre casă la ora asfinţitului. El, regele Universului în zilele de vară, părea o simplă fiinţă bolnavă ce se lupta din răsputeri cu marea de petrol a cerului pentru a-şi arăta chipul plăpând ce încerca să-şi concentreze strălucirea într-un ochi incandescent ce părea mai degrabă coama dezordonată a unui leu. Era incapabil să ardă, să îşi arate măreţia cromatică. Treptat a început să prindă putere, să îşi mărească chipul difuz, să îmbrace atmosfera din tren în lumini şi umbre şi să trimită o vagă lumină aurie peste muntele advers. Pe măsură ce ne apropiam de Ploieşti, când ne aşteptam mai puţin privirile ne-au fost captivate de un senzaţional spectacol de culori al cerului. Soarele îşi arăta măiestria. O pată de un galben intens în centrul căreia se afla un ochi alb se profila la orizont. Dungi mov-vineţiu, galben şi roşcat alternau paralel cu ea.

Cheile Dobrogei

de Catalin Popescu

Cheile Dorbogei inspiră sentimentul de intoarcere in timp, in vremuri in care alte specii stăpâneau planeta. O zona ideală pentru relaxare dar si pentru pasionații de drumeții in aer liber. In apropiere se pot vizita: Pestera Casian, Mânăstirea Sfântului Casian, Lacul Casian, Pestera Liliecilor. Cheile Dobrogei alcătuiesc o zonă protejată situată în Dobrogea, pe teritoriul județului Constanța.Aria naturală se află în partea central nord-estică a județului Constanța, pe teritoriile administrative ale comunelor Cogealac, Grădina, Mihail Kogălniceanu, Pantelimon, Săcele, Siliștea, Târgușor și este străbătută de drumul național DN22.

Trepte de lumină în Banat - Băile Herculane

de Elena Trifan

 În după-amiaza aceleiaşi zile ne-am început deja călătoria în judeţul Caraş-Severin, prin a vizita vechea şi renumita staţiune Băile Herculane. Dacă vii la Herculane cu trenul, deja dai de un prim obiectiv reprezentativ pentru gradul de civilizaţie al acestei localităţi situate în inima Banatului, pentru clima şi influenţele culturale care s-au exercitat asupra ei, gara feroviară. O primă uimire şi încântare îţi sunt oferite de lianele care se caţără în faţa gării pe suporturi şi pe grilaje de lemn, asemenea viţei-de-vie sălbatice. Clădirea gării este un adevărat monument artistic de arhitectură şi pictură. A fost construită între anii 1878-1886 după modelul castelului de vânătoare al Mariei Tereza, de lângă Viena. Scopul ei iniţial a fost de-a servi drept castel de vânătoare pentru Franz Ioseph. Este construită în stil baroc, privită din exterior pare un mic templu, o mică reşedinţă a unor probleme oficiale, distingându-se prin discreţia proporţiilor, armonia culorilor, cupola cu aspect mozaicat, divers colorat. Dacă stilul arhitectonic baroc aminteşte de perioada stăpânirii austriece în Banat, picturile de pe cupolă şi de pe pereţii interiori amintesc de primii cuceritori şi întemeietori ai staţiunii, romanii. Pe cupolă sunt pictate chipuri de zei, pe un perete, chipul lui Hercule, pe alţi pereţi, scene de vânătoare. Un ceas vechi este încă funcţional. În mod involuntar mi-au venit în minte imagini ale metrolului din Moscova pe care le-am văzut numai în power-point-uri şi un modest sentiment de mulţumire mi-a invadat sufletul, deoarece avem şi noi un minimonument de artă cu rol feroviar. Un gând de apreciere s-a îndreptat către localnicii care au reuşit să îl conserve şi să îl menţină în circuitul public.

O plimbare prin centrul staţiunii ne-a ajutat să ne bucurăm de aerul ei blând şi curat, de pastelul toamnei revărsat asupra pădurilor de foioase de pe munţii care o străjuiesc, de stâncile golaşe pe ale căror coame brazi ce par a fi fost sădiţi de mâna omului salută respectuos cerul şi te invită la o călătorie pe munte. O cruce ce se zăreşte pe versantul unui munte veghează asupra localităţii care nu a fost şi nu este lipsită de pericole.

În parcul din centrul oraşului poţi admira copaci rari: un arboremamut de Sequoia şi un pin plantaţi în 1864, odată cu amenajarea parcului, un arbore de Tisa etc. La tot pasul dai de izvoare termale a căror putere tămăduitoare a fost descoperită de romani care au pus şi bazele staţiunii. În amintirea lor multe izvoare şi hoteluri poartă nume de zei sau de conducători ai antichităţii: Neptun, Diana, Ares, Venera, Decebal, Traian. Un izvor care se bucură de o mare popularitate este Domogled, amenajat acum 20 de ani, renumit pentru apa lui care are şi calităţi terapeutice, dar poate fi folosită şi pentru potolirea setei. Lângă el se află o fabrică de gheaţă, care nu mai este funcţională.

Sub raport arhitectonic staţiunea oscilează însă între glorie şi decădere. Curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere, tendinţa de a admira îţi sunt repede umbrite de un gust amar provocat de decăderea în care au ajuns clădirile emblematice ale localităţii. După ce a trecut sub stăpânire austriacă, a cunoscut cea mai mare perioadă de înflorire din istoria ei, fiind unul din locurile preferate ale împărătesei Elisabeta (Sissi), soţia lui Franz Iosef. Aici au fost construite Băile Imperiale care atrăgeau personalităţi ale timpului, precum Spitalul „Ana Aslan” în comunism; Cazinoul, vila şi foişorul împărătesei Sissi, Biserica Soldaţilor. Ce se mai păstrează azi din ele?

Băile Imperiale, colosul arhitectonic şi emblema staţiunii, fost sanatoriu de uz general în comunism, a ajuns o simplă clădire dezafectată, mâncată de rugină şi de igrasie. Un miros de mort care se degajă printr-o spărtură pe unde poţi privi în interior îţi creează un imens dezgust, oricât de dornic ai fi să cunoşti tainele unui astfel de loc şi te îndepărtează cu o adâncă părere de rău. Frumuseţea turlelor, ca şi culorile exterioare, semne de atracţie altădată, au fost şi ele afectate de patina timpului lăsat să lucreze nestingherit de mâna omului.

Podul de fier forjat construit peste apa Cernei pentru familia imperială mai există încă, dar este închis. Ca multe obiective turistice din Herculane este prevăzut cu o placă documentară de pe care putem afla că a fost construit din fier forjat odată cu Băile Imperiale între anii 1883-1886 pentru a permite direct accesul vilegiaturiştilor la băi. Are o lungime de 32 metri, o structură cu arc cu zăbrele cu 2 articulaţii şi cu montanţi verticali din cornier placaţi cu elemente din fontă.

Vis-a-vis de Băile Imperiale, în Parcul Central privirea îţi este revigorată de clădirea Cazinoului, aflată în plin proces de renovare. A fost construită între anii 1862-1864, după planurile arhitectului german Wilhelm von Doderer, în stil baroc austriac, monobloc, cu parter şi etaj, fiind unul din cele mai renumite cazinouri din Sud-Estul Europei. Comunica prin coridoare acoperite cu hotelurile Traian şi Decebal, avea sală de spectacole, restaurnat şi sală de joc, mai ales pentru amatorii de ruletă. Scopul lui era de recreere, după cum sugerează şi deviza de pe frontispiciul clădirii: „Saluti et Letitiae” (Sănătate şi veselii). De legăturile împărătesei Sissi cu staţiunea Herculane mai vorbesc încă localnicii de la care am aflat că aceasta i-a dăruit un inel de aur unui pădurar. Inelul îl mai păstrează încă nepotul acestuia, un profesor de 85 de ani care este încă în viaţă.

Simbolul staţiunii rămâne totuşi statuia lui Hercule. Cea originală construită de romani din piatră se află în Hotelul Roman, cea din centrul oraşului este copia ei construită din bronzul unui tun şi îl înfăţişează pe Hercule purtând pe umeri blana leului din Nemeea. În partea inferioară a piedestalului se află capul unui leu. Legendele locale din zona Herculane vorbesc despre popasul făcut de Hercule în Banat în drumul lui pentru căutarea lânei de aur. După cum spun unele legende, apariţia multor locuri geografice din zona Banatului este legată de lupta lui Hercule pentru a ucide un balaur care îi chinuia pe oameni şi că Hercule însuşi s-a revigorat după ce s-a scufundat în izvoarele existente aici. 

Anterioară staţiunii Karlovy Vary, a fost locul de atracţie al familiei imperiale austriece, al aristocraţiei, al regelui Carol I, al compozitorilor şi scriitorilor. Compozitorul austriac Jakob Pazeller a compus aici valsul „Souvenir de Herkulesbad.” Chiar dacă nu ai cunoaşte cu nimic istoria acestei localităţi, denumirile şi stilul arhitectonic ar fi suficiente pentru a putea descifra cele două influenţe cu rol civilizator: cea romană şi cea austriacă. Aspectul general al staţiunii îţi lasă impresia a două perioade distincte: una de glorie şi una de decădere. Va reuşi oare staţiunea să îşi refacă chipul de altădată adaptat exigenţelor moderne, să rivalizeze cu staţiunile celebre din ţară şi din lume şi să devină atracţia turiştilor de toate originile, vârstele și profesiile? 

Mânăstirea „Sfântul Nicolae” din Predeal

de Elena Trifan

În curtea Mânăstirii „Sfântul Nicolae” se află, de fapt, două Biserici: „Sfântul Nicolae” şi „Adormirea Maicii Domnului”, ambele cu un colorit exterior luminos. Biserica „Sfântul Nicolae” este văruită în alb şi roz, ceea ce în ciuda vechimii, îi dă un aer de tinereţe şi prospeţime, iar Biserica „Adormirea Maicii Domnului” este văruită în alb.

Biserica „Sfântul Nicolae” a fost construită din piatră în anul 1819 pe locul unde în 1774 s-au pus bazele unui schit care a ars în întregime în anul 1788. Nu poate fi vizitată, deoarece este închisă pentru renovare. Slujbele se oficiază în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” situată pe un teren puţin mai înalt. Aceasta are altarul acoperit cu sculptură metalică aurie, cu motive florale. În partea superioară sunt icoane cu chipurile sfinţilor. În biserică este expusă şi o raclă cu moaştele celor 40 de Mucenici, ale Sfintei Ecaterina şi ale Sfântului Gheorghe. Pictura este veche, întunecată. Singura pictură mai luminoasă este portretul Sfintei Filofteia îmbrăcată în costum popular, cu un topor mic într-o mână şi cu un coş cu merinde în cealaltă.

În curte spiritul patriotic se împleteşte cu cel estetic şi cu cel gospodăresc. Câţiva păuni încântă prin penajul lor ingenios colorat, un grup statuar sculptat în lemn reprezintă un cerb şi câteva căprioare, în cimitir a fost înălţat un monument al eroilor. În incinta acestei mânăstiri te poţi retrage pentru izolare, linişte, rugăciune şi meditaţie, având totodată posibilitatea de a te bucura de măreţia peisajului înconjurător.

Spre seară avem posibilitatea de a vedea un nou miracol ceresc, asfinţitul de soare, un joc fascinant de forme şi culori: albastru indigo, alb, roşu pal sau roşu înflăcărat ce se separă şi se întrepătrund oferind un spectacol greu de definit. Albastrul indigo este străpuns de reflexe roşietice, dungi albe alternează cu altele indigo, completate uneori de un roşu cu nuanţe de roz, un cerc alb este înconjurat din toate părţile de o mare de jar sau albul ia forma unui râu ce se coboară din înaltul cerului asemenea unei cascade, la poalele lui profilându-se dungi roşietice până ce dispar total. Cerul întreg îmbracă o haină albastră cu nuanţe cenuşii.

Muzeul Aviatic ”Dumitru Prunariu” Pucioasa

 de Elena Trifan

Un sejur în stațiunea Pucioasa îți oferă posibilitatea vizionării unui oraș mic, dar cu o cultură bogată, plină de realizări originale. Una dintre acestea este și Muzeul Aviatic ”Cosmonaut Dumitru Prunariu” care funcționează în cadrul Clubului Copiilor ”Nicolae Mateescu” de pe strada ”Constantin Olănescu”, nr. 19. Da, nu o să vă vină să credeți, orașul Pucioasa are un muzeu de aviație. Acesta este, de fapt, o continuare a Palatului Copiilor care a funcționat aici în comunism și în cadrul căruia în anul 1953, profesorul Dumitru Diaconescu, specialist în aeromodelism, maestru al sportului, a înființat Cercul de Aeromodelism. Aici copiii au învățat să construiască machete de avioane, majoritatea sub licență românească, care pot fi vizionate în Muzeul Aviatic ce funcționează în incinta clubului. Dascăl devotat profesiei sale, Dumitru Diaconescu a transmis propria pasiune și pricepere atât fiilor satului, cât și propriei familii. Ștafeta a fost preluată de fiul acestuia, Sandu Diaconescu, care a îmbrățișat cariera aviatică. A urmat Liceul de Aviație de la București – Băneasa și Școala Militară de Ofițeri de Aviație – Secția Civilă. A fost repartizat la Aeroclubul ”Gheorghe Bănciulescu” din Ploiești. Timp de 10 ani a lucrat ca pilot, a zburat pe 6 tipuri de aeronave, efectuând aproximativ 1000 de ore de zbor. A fost inclusiv pilot comandant. În 1995 s-a retras la Pucioasa unde a devenit profesor, specialitatea Inginerie Aerospațială Construcții de Nave la ”Clubul Copiilor”. Aici se lucrează cu 8 grupe de maximum 10 copii, băieți și fete. Modelele realizate sunt atât românești, cât și străine.

În anul 1977, cu machetele realizate a fost înființat Muzeul Aviatic, după ce în 1970 Henri Coandă a venit în România și a efectuat vizite la case/palate ale copiilor și în 1971 a apărut cartea ”Construcții aeronautice românești” la Editura Militară, care a constituit modelul pentru crearea acestuia. Printre cei invitați de profesorul Dumitru Diaconescu aici s-a aflat și Traian Vuia. În anul 1972, a murit Henri Coandă, în țară s-au organizat concursuri în memoria pionierilor aviației românești. Dumitru Diaconescu s-a gândit să facă un concurs cu machete de aeronave captive. În 1976, a luat naștere concursul, devenit cel mai longeviv din țară, ajuns la cea de-a 45-a ediție consecutivă. Concursul are 2 probe: una de stand în care avionul este evaluat după planuri reale, formă, mărime, culoare și una de zbor în care aeromodelul trebuie să evolueze în maniera avionului real. Participă persoane de vârste diferite: copii, juniori, seniori din peste 30 de județe din țară, însumând aproximativ 150-200 de participanți. Avioanele create aici participă la foarte multe concursuri, printre care se află și ”Ex-Terra”, cu profil tehnic, organizat de TVR. Mulți dintre elevi au ajuns ingineri, piloți, maeștri ai sportului în aviație. Unii adolescenți chiar au făcut armata la parașutism. Au lucrat la IAR Brașov, la Eurocopter Brașov, unul dintre ei este inginer la Fabrica Airbus Touluse.Trei dintre foștii elevi: Nicolae Diaconescu, Cristian Necula, Radu Foamete, sunt profesori la Cercul de Aermodelism Pucioasa. mÎn 1996 când s-au împlinit 100 de ani de la zborul lui Taian Vuia, primarul de la Montesson a primit cadou o machetă a aeroplanului lui Traian Viua realizată aici. De curând, piața mare din fața Primăriei de la Montesson se numește ”Traian Vuia”. Membri ai clubului participă la simpozioane, mitinguri aviatice cu demonstrații, aeromodele și expoziții. În 1981, după primul zbor în cosmos, Dumitru Prunariu a fost invitat la Concursul ”Henri Coandă”. Acesta a acceptat invitația și a rămas prieten cu elevii de la Cercul de Aeromodelism Pucioasa. Prunariu însuși și-a început cariera de aviator/cosmonaut, fiind elev la Cercul de Aeromodele de la Brașov. În filmul de prezentare a lui Prunariu există rachetomodele de la Pucioasa, pentru că atunci Catedra Tehnică era de modelism. La Pucioasa și-a lansat două cărți. Pucioasa a fost primul oraș din România care i-a acordat titlul de”Cetățean de Onoare”.

În muzeu sunt expuse aproximativ 300 de piese, constând din machete de avioane construite aici, printre care se află și cele ale avioanelor lui Traian Viua, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, rachetei Soiuz cu care Prunariu a zburat în cosmos, costume de aviator, inclusiv cea a generalului de aviație Aurel Recan si foarte multe diplome, medalii.Muzeul Aviatic ”Dumitru Prunariu” din Pucioasa a știut să își aleagă bine locul de desfășurare, și-a selectat bine profesorii, elevii și colaboratorii, le-a transmis pasiunea pentru aeromodelism, a devenit unic în țară prin faptul că este realizat în totalitate numai cu avioane create de copii.

Muzeul Sarii din Slanic Prahova

 de Elena Trifan

O informație bogată despre localitatea Slanic Prahova, exploatarea sării și întrebuințarea acesteia poate fi găsită la Muzeul Sării, amenajat pe Strada 23 August, nr. 19, în fosta Casă a Cămărășiei.  Este o construcție foarte veche, de peste 300 de ani, un model de casă boierească unde aveau loc tranzacțiile cu sare și erau găzduiți avocații, medicii, judecătorii care veneau în localitate.  Este construită fără fundație, pe piatră de râu, văruită în alb la exterior, are foișoare în partea din față și în cea din spate, beci la suprafața solului și la etaj.  Muzeul este conceput într-o viziune modernă, interactivă.  În beci sunt amenajate un spațiu care ilustrează aspecte ale florei și faunei din zonă, camere prevăzute cu manechini și unelte de lucru cu ajutorul cărora poți vizualiza principalele metode de exploatare a sării. Tot aici poți călători prin galeriile minei prin intermediul unui film în 3D.  La etaj sunt expuse planșe cu informație despre istoricul orașului, al minelor de sare, al apariției și utilizării sării, mai ales, în industrie. Într-o cameră te întâmpină o imagine insolită și foarte reușită, cea a cămărașului ”cea mai importantă persoană din administrația unei ocne, fiind numit direct de către domnitorul țării. Angaja muncitorii, se îngrijea de buna funcționare a ocnei și era responsabil cu extracția și vânzarea sării.”  În muzeu, este reprezentat printr-un manechin așezat la un birou, cu ochelari pe nas, cu o condică în față, foarte concentrat și impozant. Este tuns și îmbrăcat după moda de epocă a slănicenilor: cu mustață, cămașă albă cu guler tunică, vestă neagră.  Într-o altă cameră, prin intermediul unei mese interactive ți se oferă informații despre metodele de exploatare a sării, o completare teoretică, de fapt, a imaginilor de la nivelul inferior al clădirii.  De-a lungul timpului au fost folosite mai multe metode de exploatare a sării.  În prima cameră de la parter poate fi vizualizată metoda tip clopot, utilizată începând cu anul 1685.  În mină se pătrundea printr-un puț pe care îl săpau ocnași legați cu funii.  Tot ei cu ajutorul unor unelte rudimentare: ciocane, dălți, șpiț desprindeau bolovani de sare care erau așezați într-un burduf făcut din piele de bou, adus la suprafață cu sistem de scripeți numit crivac, de fapt ”o bucată de lemn cu 4 brațe. La fiecare braț erau înhămați unul sau doi cai acționați cu funii din cânepă numită odgon, înfășurată în jurul unui tambur care ridica și cobora simultan două recipiente folosite la scoaterea sării.”  Salina era iluminată cu feștile și seu de oaie.  Este impresionantă imaginea statuară a ocnașului cu mustață, plete, îmbrăcat cu o haină groasă și căciulă. Așezat în genunchi în fața burdufului cu sare pare împietrit în trudă și în rugăciune.  În cea de-a doua cameră a muzeului este prezentată metoda sistematică, având mai multe camere și profil ogival, practicată între anii 1865-1875 în mina deschisă de Carol Caracioni, la a cărei inaugurare a participat și domnitorul Al.I. Cuza.  Principalele inovații aduse de aceasta sunt: lampa de mină, folosirea de unelte precum: barosul, burghiul; transportul sării cu ajutorul vagoneților acționați de forța omului.  Progresul și-a spus cuvântul și metoda sistematica a cunoscut o nouă variantă practicată în cadrul minei Carol deschisă în anul 1881, prima mină electrificată din România, în care au fost folosite unelte noi: mașina cu aburi, transportul mecanizat al sării.  O metodă nouă de exploatare a fost cea cu camere trapezoidale și pilon central de susținere, care a beneficiat de un instrument nou, haveza ”utilaj folosit pentru tăierea sării la vatră, orizontal și vertical”, introdusă în procesul de producție în anul 1931.  Cea mai modernă metodă aplicată în salina de la Slănic este cea care folosește explozibilul numit astralită și capse electrice.  Camera interactivă a fost concepută nu numai ca o interacțiune om-tehnică, modernă de prezentare a industriei sării, ci și ca interacțiune între știință și artă.  Aici pot fi admirate statui sculptate în sare și găsite explicații etimologice ale unor cuvinte precum: sare, salariu, salată.  

Casa Memorială ”Vasile Voiculescu,” cultură și ospitalitate

 de Elena Trifan

Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti ne-a propus o excursie literară la Casa Memorială „Vasile Voiculescu” din comuna Pârscov, judeţul Buzău.

Deşi cerul era înnorat, am trăit totul ca pe o adevărată sărbătoare a dorinţei de a revedea locul naşterii unuia din cei mai mari scriitori români, de a ne îmbogăţi cunoştinţele literare şi geografice, de a ieşi

din stereotipiile cotidianului. Drumul de la Ploieşti la Pârscov ne-a oferit un spectacol al naturii aflate în anotimpul zămislirii, care, cu cât ne apropiam de obiectivul stabilit, devenea din ce în ce mai bogat şi mai fascinant. Verdele ierbii, albul şi rozul pomilor în floare ne-au creat o puternică impresie de viaţă, de puritate şi frăgezime, de renaştere şi rodire.

Localitatea Pârscov este situată de-a lungul şoselei Buzău-Braşov şi al râului Buzău, într-un spaţiu atractiv atât prin aspectul natural, cât şi material şi cultural, protejat şi înfrumuseţat de dealurile Măgura. Zona este presărată cu obiective turistice remarcabile: Mânăstirile Ciolanu, Răteşti, schiturile rupestre de la Bozioru etc.

Unul din obiectivele turistice emblematice pentru cultura localităţii Pârscov este Casa Memorială „Vasile Voiculescu” situată pe partea stângă a şoselei, în apropierea locului unde se ţine Târgul tradiţional săptămânal şi al podului de peste apa Buzăului. Privită din stradă pare o casă tradiţională cu prispă de lemn, veche şi solidă totodată. În curtea casei câteva elemente alcătuiesc un univers specific

familiei scriitorului şi zonei: câţiva pomi, arbuşti şi câteva flori dau viaţă peisajului, o expoziţie de cruci adunate de pe dealurile din jur leagă prezentul de trecut, viaţa materială de cea spirituală, efemerul de etern; un spaţiu dreptunghiular înconjurat de un gard de piatră aminteşte de stupina familiei. Cea mai atrăgătoare este statuia scriitorului aflată chiar în faţa casei, operă a sculptorului Oscar Han, situată pe un soclu de piatră de Măgura, lucrată în bronz, dezvelită în octombrie 1974.

Am fost întâmpinaţi de doamna muzeograf Fănuţa Gorgan care cu multă amabilitate şi sensibilitate ne-a dat explicaţiile necesare.

Casa Memorială „Vasile Voiculescu” reconstruită după modelul casei părinteşti are o arhitectură cu temelie de piatră, specifică localităţii, cu hol pe mijloc şi patru camere dispuse simetric câte două de o parte şi de alta a acestuia. A fost inaugurată în octombrie 1989. Pe peretele exterior, comun cu prispa casei se află o placă depusă de Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România la prima ei Conferinţă Naţională din 1991, în semn de omagiere a medicului scriitor Vasile Voiculescu. Pe un medalion fixat pe aceasta este imortalizat un adevărat dicton despre artă: „Arta nu are patrie, patria fiind ea însăşi.”

Vasile Voiculescu (1884-1863), medic, poet, prozator, dramaturg, s-a născut în această casă și a trăit aici numai în primii 6 ani de viaţă. Se spune că s-a născut cu căiţă pe cap, ceea ce a fost interpretat ca un semn al norocului. După cum a mărturisit mai târziu, a trăit într-un mod tipic rural, copilăria fiindu-i marcată de educaţia religioasă care i s-a făcut în familie, de datinile şi obiceiurile din viaţa colectivităţii şi de natura înconjurătoare. Jocul lui preferat a fost de-a biserica şi memorabilă a rămas pentru el ziua în care a cules flori de pe dealul din jur şi le-a dus la biserică pentru a fi sfinţite.

Obiectele din casa memorială vin să completeze informaţia existentă despre viaţa şi activitatea lui. Pe lângă expoziţiile de documente referitoare la viaţa şi la activitatea autorului, cărţi care i-au aparţinut, ne-au reţinut atenţia, în mod deosebit, 2 camere: cea ţărănească în care s-a născut scriitorul, mobilată după modelul caselor tradiţionale din Pârscov, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu preşuri pe jos, pat de lemn cu saltea de paie, scoarţă cu motive geometrice pe perete, dulapuri şi poliţe cu vase de ceramică, roată de tors, ştergare cusute în culori vii, unul din ele aflat deasupra uşii de la intrare şi având deasupra o icoană în semn de binecuvântare a celor ce trec pragul camerei şi de protejare a acestui minispaţiu fundamental pentru viaţa familiei.

Prima cameră din dreapta, ca şi cea ţărănească oferă o puternică imagine de viaţă datorită scoarţelor cu motive geometrice, în culori vii, una expusă pe jos şi alta pe perete. Pe scoarţa de pe perete se află

portretul lui Vasile Voiculescu complet încărunţit, cu privirea profundă şi o uimire tristă pe faţă. O imagine mai puţin obişnuită, pe unul din perete, este alcătuită din patru icoane aşezate în cruce, fortificare a credinţei, a puterii de apărare, a binecuvântării locuinţei. Tot aici sunt expuse un tablou care înfăţişează o casă în Pârscov, patefonul care a aparţinut familiei Voiculescu şi portretul soţiei scriitorului, Maria, şi obiecte de mobilier.

Holul oferă imagini ale felului în care au fost receptaţi autorul şi opera sa în sculptură, pictură şi grafică. Astfel, aici pot fi admirate bustul scriitorului realizat de sculptorul Emil Pricopescu şi tablouri cu ilustrări ale sonetelor voiculesciene şi ale scrierilor în proză „Momâia”, „Viscolul”, „Lostriţa”, „Chef la mânăstire” etc.

Cunoaşterea casei a fost urmată de cea a operei prin intermediul unei activităţi literare de cerc pedagogic, pe care profesori şi elevi de la Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti, în colaborare cu Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din aceeaşi localitate şi Casa Memorială „Vasile Voiculesu”, au susţinut-o în curtea muzeului într-o atmosferătipic voiculesciană. Prof. Neagu Ruxandra de la Şcoala „Sfântul Apostol Andrei” a citit referatul „Personajul psihologic între a simţi şi a vedea, o incursiune în

căutarea sinelui” şi un grup de elevi de la aceeaşi şcoală, coordonaţi de prof. Desdemona Chilan, Ruxandra Neagu, Ana-Maria Tănase şi-au propus să ilustreze aspecte surprinse în referatul mai-sus amintit, prin lectura şi prin interpretarea unor fragmente semnificative din romanele „Zahei Orbul” de Vasile Voiculescu şi „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu. Preotul Ioanin Chilan de la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Ploieşti a făcut o expunere cu tema „Abordarea dimensiunii teologice în romanul Zahei Orbul”.

Casa vizitată, ca şi Concursul Naţional de Poezie, Proză şi Publicistică organizat de instituţii de cultură buzoiene, la care am fost invitaţi să participăm, sunt dovezi ale cinstirii de care se bucură scriitorul în memoria urmaşilor săi. Am trăit cu toţii o zi plină de frumuseţe şi semnificaţii, în care soarele cunoaşterii a strălucit din plin, chiar dacă cel cosmic a refuzat să îşi arate chipul pe bolta cerească, o zi în care s-a adeverit afirmaţia lui Vasile Voiculescu: „Ar timpul, semăn fapte.”

SLĂNIC PRAHOVA, ORAȘUL AURULUI ALB

 

de Elena Trifan

Printre darurile cu care Dumnezeu i-a binecuvântat pe români se află și sarea, element indispensabil vieții omenești, de care multe popoare duc lipsă. La noi s-a născut involuntar, acolo în străfunduri, singura noastră datorie fiind doar aceea de a-l descoperi și valorifica, ceea ce s-a și întâmplat în multe localități printre care se află și Slănic din județul Prahova. Când eram elevă în școala generală profesoara de geografie ne spunea că avem atâta sare, încât numai cu cea de la Slănic Prahova am putea alimenta 5 ani toată populația globului.

Am fost în Slănic pentru prima dată prin anii 70 și am avut ocazia să îl cunosc mai bine recent, în timpul unei cure balneare făcute aici. Este situat la aproximativ 50 km. de Ploiești, pe Valea râului Slănic, într-o depresiune înconjurată de dealuri cu aspect plăcut prin formă și vegetația foarte bogată care le acoperă: pajiști, arbuști, păduri de foioase, brazi. O cunoaștere a lui este ușor de realizat și datorită dimensiunilor nu prea mari, dar îndeosebi datorită fondului documentar foarte bogat, de care turiștii pot beneficia gratis: panouri și planșe expuse în centru și la obiectivele turistice, fotografii în baza de tratament a hotelului Slănic și la restaurantul Grota Miresei.

La jumătatea lunii iunie am găsit orașul înconjurat și acoperit de o mare de verdeață, flori multicolore și foarte mult fân care în această vară ploioasă a crescut năvalnic și nestingherit pe dealuri, în curțile oamenilor, pe lângă garduri și pe șanțuri. Dimineața așteptam cu nerăbdare ca florile de cicoare să își deschidă corola în lumina soarelui. Păreau mici picături de cer albastru izvorâte din pământ, demne și fragile într-o lume a vegetalului pe care se luptau parcă să o domine și să o însenineze. Terenul nu este prielnic culturilor de legume, pe care le poți vedea cu greu prin câte-o grădină și care ar putea să fie victima mistreților care de câțiva ani dau târcoale localității. În schimb, în curțile oamenilor cresc din abundență pomi fructifieri: meri, nuci, pruni, corcoduși, duzi, alături de brazi cultivați de mâna omului. Totul era înfrumusețat și înviorat de mulțimea florilor de trandafir, crini maroniu-roșcat, mâna Maicii Domnului.

Sub raport edilitar, Slănicul oscilează între aspectul de sat și cel de oraș. Un turist venit dintr-un mare oraș poate avea impresia că se află într-un sat, ci nu într-un oraș. Casele sunt vechi, foarte vechi, dar și noi și foarte noi. Multe din casele vechi sunt abandonate și gata să se dărâme și cred că sunt păstrate în picioare numai pentru că au valoare de patrimoniu. Cele vechi sunt văruite, au prispă cu stâlpi de lemn, sunt acoperite cu șindrilă. Atât casele vechi, cât și cele noi au deasupra intrării principale un foișor. Ne-a reținut atenția, în mod deosebit, o casă de pe strada 23 August care în partea superioară are aplicată o structură sculptată în lemn. O parte din străzi sunt asfaltate, dar cele mai multe străzi și alei sunt pietruite sau prost pietruite. Pe cele în pantă pietrișul este luat de viiturile ploilor. Unele din ele au nume reprezentative: Caracioni, Dumbravei, Frunzei, Bisericii, Baia Baciului, Dorobanți, altele par înțepenite într-o epocă apusă: 23 August, Muncii, Progresului.

O plimbare prin localitate te ajută să cunoști principalele monumente de artă și instituțiile acesteia. Pe strada Calea Ploiești se află o capelă, în apropierea ei, Biserica ”Nașterea Maicii Domnului”, construită pe un teren în pantă de unde poți avea priveliștea orașului și, în mod deosebit, a versantului opus dominat de imaginea Muntelui Verde . După cum ne spune domnul profesor Cornel Iliant, epitropul bisericii, aceasta a fost construită după anii 1950-1960 pe locul unei biserici mai vechi, demolate în urma unui cutremur și a fost resfințită la data de 15 iunie 2014. Curtea bisericii, în care elemente religioase: clopotnița, ușile unei biserici mai vechi, machetele bisericii, crucile din cimitir coexistă cu elemente vegetale: o alee de brazi, mulțimea florilor multicolore de pe morminte, creează o atmosferă în care te poți cufunda într-o liniște de-a dreptul sacră, profundă și mângâietoare. Pictura bisericii este nouă și luminoasă, catapeteasma este din lemn de stejar, poleit cu aur. Deasupra ușilor împărătești este pictată mahrama lui Iisus. La oficierea slujbelor religioase participă și copii îmbrăcați în costume preoțești dintre care unii chiar au devenit preoți. În curtea bisericii din inițiativa și sub coordonarea preotului paroh Bolovan Romeo Florin a fost înființat un Așezământ Socio-Cultural în care își desfășoară activitatea un Club de aikido, o formație de dansuri și Grupul folcloric ”Izvorașul vesel”, participanți la diferite activități culturale în localitate și în afara acesteia.

Continuându-ți drumul prin localitate, poți poposi în curtea unui restaurant de la intersecția străzilor Calea Ploiești și Caracioni, unde privirea îți este încântată de lacul cu nuferi și o moară de apă. În centrul orașului îți reține atenția un monument dedicat eroilor căzuți în timpul Primul Război Mondial. Nu poți să nu admiri dârzenia cu care tânărul soldat pleacă la atac și puritatea și bucuria victoriei pe care o degajă fata cu drapelul într-o mână și o cunună de lauri în cealaltă.

Pe strada Alexandru Odobescu se află Primăria orașului, o clădire nouă, care păstrează elemente de arhitectură tradițională. Pe partea dreaptă a străzii Progresului, paralel cu apa Slănicului, poți întâlni o troiță din lemn care îl înfățișează pe Iisus răstignit, la baza căreia se află un rond cu flori bine întreținut; Liceul Teoretic ”Șerban Vodă”, iar pe partea stângă statuia spătarului Mihail Cantacuzino, exemplu de patriotism, cultură, inițiativă și generozitate, după cum se menționează pe soclul acesteia: ”ctitor de arhitectură românească. Deschide prima ocnă medievală de sare la Slănic Prahova, în anul 1685, iar veniturile le-a donat Spitalului și Școlii Colțea din București.” Și dacă ești obosit și afectat de căldura verii, poți face un popas în parcul orașului, aflat pe malul apei Slănic. Vis-a-vis de parc în curtea unei instituții se află statuia maiorului Niță Nedelcovici, primarul orașului între anii 1904-1911.

Dar cine zice Slănic Prahova, zice monumente ale naturii, sare și cură de tratament balnear. Monumente ale naturii precum Muntele de Sare și Grota Miresei mai pot fi văzute numai în fotografii, deoarece s-au prăbușit. Despre Grota Miresei o legendă spune că fiica unui baci a fost căsătorită în ciuda voinței ei cu un băiat. Din această cauză mireasă fiind, s-a aruncat în grota care îi poartă numele. Muntele de Sare, o minunăție a naturii, pe care am văzut-o cu foarte mult timp în urmă, mi-a lăsat în amintire doar imaginea unui conglomerat de țurțuri răsturnați, dar beneficiază de o descriere foarte reușită din partea specialiștilor: ”Mii de lame ascuțite, îndreptate spre cer, puzderie de flori aidoma căpățânilor de conopidă, pereți abrupți, învăluiți cu ciudate arabescuri și dantelării fanteziste, operă a ploilor și zăpezilor, care neîntrerupt au dăltuit și modelat muntele dezgolit, lacul cu înfățișarea sa tainică, te duc într-o lume de basm...” (Ileana Crăciun/Emilia Iancu, Muzeul Sării, O poveste despre...sare, Editura Bioedit, Ploiești, 2009, pag. 7).

O mare atracție atât pentru locuitorii orașului, cât și pentru cei veniți aici o constituie Muntele Verde situat în afara localității, după ce se iese din cartierul Groșani. Muntele își schimbă culoarea în funcție de fenomenele atmosferice. Când este soare culoarea lui este verzuie, iar când plouă devine verde închis. L-am privit zilnic, fie de pe stradă, fie de pe marginea apei, fie de la balconul hotelului, dar cea mai mare bucurie am trăit-o în ziua când împreună cu o familie de bucureșteni am mers să îl privim de aproape. Am trăit momentul ca pe o mare sărbătoare, ca pe o participare la un ritual religios. Se află pe un tuf vulcanic și din această cauză roca lui este casabilă, nu poate fi utilizată la construcții. Am văzut bucăți de rocă folosite ca ornament în spațiile verzi ale orașului. Datorită unicității sale și a peisajului din jur, a asistat la turnarea unor secvențe din filmul ”Haiducii.” Cu strângere de inimă și părere de rău ne-am întrebat cât timp va mai avea șanse să reziste, având în vedere că la baza lui s-au adunat deja fragmente de rocă desprinse din el.

Dezvoltarea orașului a fost indisolubil legată de aceea a sării care există în subsolul lui. După cum se menționează în materialele documentare existente în oraș, ”Localitatea Slănic apare menționată pentru prima dată în anul 1532, însă a devenit cunoscută datorită zăcământului de sare care se exploatează de peste 3 secole. Începuturile sunt legate de spătarul Mihai Cantacuzino care a cumpărat moșia Slănicului în scopul deschiderii unei mine în anul 1685, coform zapisului care consemnează tranzacția. Slănic Prahova primește statutul de stațiune în anul 1886, iar în anul 1892 este desclarat oraș.” În istoria orașului au existat mai multe mine, din care la ora actuală funcționează mina Unirea, devenită loc de agrement și de tratament, mai ales pentru afecțiuni respiratorii, și o mină aflată în exploatare. Până acum câțiva ani în salina Unirea se cobora cu un lift. Acum se merge cu microbuzul printr-un tunel cu o lungime de 3,1 km.

Privită din interior mina pare a fi un adevărat monument de artă, o galerie enormă într-un muzeu de pictură sau o catedrală în care măiestria naturii s-a împletit cu cea a omului. După cum se arată într-un document aflat în Complexul minier Unirea, ”Lucrările miniere de deschidere a minei au început în 1938, iar eploatarea sării în această mină s-a efectuat între anii 1943-1970. Exploatarea s-a făcut descendent, de la tavan către vatră în felii subțiri de 2,2 m grosime, cu tăiere orizontală la vatră și verticală la pereți prin împușcare, transportul materialului rezultat s-a efectuat cu vagoneți până la puț și mai departe cu colivia până la suprafață... Mina este alcătuită din 14 camere cu profil trapezoidal având 10 m deschidere la tavan și 32 metri la talpă și o înălțime de 54 metri. Diferența de cotă între suprafața și vatra minei este de 208 metri. Spațiul excavat ocupă un volum de 2,9 milioane metri cubi și se-ntinde pe o suprafață de 7,8 ha. După 1990 mina devine obiectiv turistic, prin microclimatul său bogat în aerosoli, cu eficiență binecunoscută pentru tratarea maladiilor respiratorii. Aerajul minei este natural, cu temperatură constantă în tot timpul anului.” În timpurile vechi exploatarea sării aici, ca și în alte saline slănicene, se făcea îndeosebi cu pușcăriași aduși de la închisoarea care se afla în centrul localității și pe care îi putem privi în fotografiile menționate. Pereții și cupola sunt tăiați în piatră după regulile unei geometrii perfecte, în alb-cenușiul sării natura a zămislit jocuri de linii ce par nervurile unui copac tăiat cu un fierăstrău. Prin salină curge apa Slănicului peste care se află un pod de unde poți admira o măiestrie naturală demnă de cele mai rafinate creații rupestre. Adevărate stalactite au format un diafan și ingenios altar natural din care răzbate susurul lin și cristalin al apei ce se strecoară printre ele. De scopul prim al minei de exploatare a sării amintesc câteva instrumente tradiționale de exploatare: haveza, vagoneții, un strung, locomotiva LAM. O cruce luminează semiîntunericul locului în care a fost plasată, pentru binecuvântarea acestui spațiu sau în semn de respect pentru cei care, probabil, de-a lungul timpului nu este exclus să își fi pierdut viața aici în adâncurile pământului pentru a scoate la suprafață aurul alb. Istorie și artă se împletesc la un moment dat într-un spațiu alcătuit din cercuri concentrice, simbol al perfecțiunii, al veșniciei, în care sunt amplasate sculpturi executate în lemn sau în sare. Astfel, în arhicunoscuta Sală a Genezei, poți admira stindardul dacic, un șarpe cu cap de lup, statuile lui Decebal și Traian, imagini murale de luptă reprezentând soldați daci sau romani. Te poți plimba pe aleile de sare, te poți odihni pe bănci de lemn sau de sare, poți respira aerul sărat care îți pătrunde în suflet, purificator și revigorant, te poți relaxa, trata, vindeca.

O inovație modernă, de dată recentă, conferă un nou iz de originalitate renumitei saline de la Slănic Prahova, și anume cel mai mare planetariu din România, ”Supernova Planetarium”

O informație bogată despre localitate, exploatarea sării și întrebuințarea acesteia poate fi găsită la Muzeul Sării, amenajat pe Strada 23 August, nr. 19, în fosta Casă a Cămărășiei.

Indisolubil legată de exploatarea sării la Slănic este existența Bisericii Sfinții ”Trei Ierarhi” aflată tot pe strada 23 August, imediat lângă Muzeul Sării.

Pe locul unor mine prăbușite în loalitatea Slănic au apărut lacuri cu apă sărată, numite băi cu nume sugestive: Baia Baciului, Baia Verde (cu salinitatea cea mai mare), Baia Roșie. Prima amintește de baciul a cărui fiică s-a aruncat în Grota Miresei, celelalte și-au luat numele de la culoarea apei, dată de anumiți oxizi. Aici au fost amenajate complexe turistice, care oferă condiții de relaxare și tratament. Ne-a reținut atenția, în mod deosebit, Complexul ”Baia Baciului”, existent pe locul unde s-au aflat Muntele de Sare și Grota Miresei. Aici a fost creat un restaurant amenajat ca un adevărat muzeu de etnografie, dotat și cu o expoziție de fotografii vechi, cu o foarte mare valoare documentară, expuse și premiate la saloane internaționale de fotografii.

După cum reiese din unele dintre ele, localitatea Slănic a fost vizitată în trecut de mari personalități ale vremii: Al.I. Cuza, Carol și Ferdinand ai României, Victor Emanuel, împăratul Italiei, Wilhelm, împăratul Germaniei, Mironito, împăratul Japoniei, George, regele Greciei, Gustav al VI-lea al Suediei, împărătese, regine, prinți, prințese. În spatele restaurantului ai priveliștea lacului, încântătoare prin aspect și cromatică. O scară de piatră colorată în alb și bleu te conduce spre verdele apei binefăcătoare, pe nisipul auriu te așteaptă șezlonguri albe. Lângă lac se află Baia Porcilor, un lac de dimensiuni reduse, de un verde-brotac, ce concurează verdele copacilor din jur. Este căutat de turiști și bolnavi pentru nămolul său sapropelic. Apele sărate și climatul de cruțare au făcut ca aici să se dezvolte una din cele mai solicitate stațiuni din țară, pentru tratarea afecțiunilor respiratorii, reumatismale, neurologice. Baza de tratament se află în incinta hotelului Slănic, de la ale cărei ferestre poți admira pajiștea înflorită, brazii prin care viața circulă ca un fluid în tăria lemnului alimentată de energiile pământului și alimentând la rândul ei mulțimea mugurilor ce izbucnesc fraged în buchete ce atârnă pe crengile bătrâne într-o întinerire perpetuă a naturii. De la balcon poți privi porcii mistreți ce își fac apariția pe înserat, locul unde s-a aflat o salină prăbușită, moara dezactivată, în care se măcina sarea, linia ferată pe care se transporta una din cele mai mari bogății ale României.

În orașul Slănic, atât la suprafață, cât și în adâncuri, sarea devine elementul esențial, care hrănește, atrage, vindecă, uimește, capabil să se transforme dintr-o formă în alta, dar să nu dispară niciodată, amintindu-mi versurile pe care i le-a dedicat poetul Nicolae Mareș, sub pana căruia se spiritualizează: ”Sarea pământului/A fost odată foc/Sarea pământului/A fost odată durere/Sarea pământului/S-a transformat cu timpul în mânie sau în cremene/Sarea pământului /s-a prefăcut și în dreptate/Ca să devină înțelepciune /Ca să devină/A luminii lumină.”

În luna iunie am găsit Slănicul în miros de trandafiri, la începutul lunii iulie l-am părăsit în miros de fân cosit și l-am regăsit într-o zi târzie de noiembrie zâmbind cenușiu sub un cer albastru cu nori alb-plumburii, rămânând să își desfășoare existența în împărăția sării, a muntelui, a pajiștilor, a pădurilor de foioase, în diversitatea zilelor și a nopților, a anotimpurilor și a vremurilor care îi colorează existența după chipul și asemănarea lor.

BISERICA DOMNEASCĂ DIN BUȘTENI

de Elena Trifan

Bușteni, renumita stațiune de pa Valea Prahovei, își încântă vizitatorii cu monumentalitatea Munților Caraiman, pe care se înalță, luminoasă și protectoare, Crucea Eroilor, monument istoric, liant între terestru și astral, între sacrificiu și iubire recunoscătoare; Muzeul „Cezar Petrescu”, Castelul Cantacuzino, Mânăstirea Caraiman, plimbările cu telecabina și pârtiile de schi. Este orașul în care am revenit obsedant, atrasă de măreția protectoare și energizantă a muntelui, de arhitectura lui tradițională, de oazele de lumină, cultură și relaxare pe care ți le oferă. În timpul ultimei călătorii făcute aici, într-o zi superbă de toamnă, când întreaga stațiune era scăldată în razele aurii ale soarelui, munții aveau un aspect uscat, presărat din loc în loc de verdele pădurii, stâncile golașe străluceau, radiind căldură și lumină, cerul de un albastru senin era presărat din loc în loc de fuioare albe de nori. O atmosferă caldă și prietenoasă te întâmpina la tot pasul. O plimbare pe strada principală mi-a adus însă o mare revelație. 

Pentru prima dată de când vin în Bușteni, pe partea stângă a șoselei Ploiești-Brașov, privirea mi-a fost atrasă de o biserică distinsă și discretă, retrasă într-o curte, unde încerca parcă să se ascundă tainic de zgomotul străzii și al vieții profane. Discreția ei părea accentuată de cenușiul pereților eclipsat de verdele brazilor și de măreția muntelui din apropiere. O dorință de cunoaștere și de binecuvântare din harul ei divin mi-a invadat sufletul. Este vorba despre Biserica „Nașterii Domnului” din Bușteni, denumită și Biserica Domnească. 

La intrarea în curte se află o bancă masivă din piatră, cu patru laturi, cu acoperiș șindrilit, realizată prin grija regelui Carol I, dată în folosință în anul 1905. Pentru a ajunge la biserica ce se află mai în interiorul curții, parcurgi o alee care în partea stângă îți oferă imaginea unor copaci de foioase, bătrâni, foarte bătrâni, ale căror frunze galben-aurii plutesc ușor în adierea vântului.

 În partea dreaptă, verdele ierbii este luminat din loc în loc de frunzișul auriu al toamnei. Tot aici poți admira un obiect de persistență în istoria bisericii, havuzul la capătul căruia se află statuia unui înger.

Biserica în formă de cruce, cu două turle este construită din bucăți de piatră adusă din Munții Caraiman, rămasă în culoare naturală.

Mi-au atras atenția câteva elemente pe care nu le-am mai întâlnit la alte biserici. Acoperișul are mai multe rânduri de streșini etajate, prevăzute în partea dinspre pământ cu bucăți de ceramică pictată, ferestrele au gratii metalice, prelucrate în formă de flori, cu aplicații de frunze aurii, adevărate stele ale cerului ce luminează zi și noapte în permanența vieții trăite în veșnicia naturii și a credinței în Dumnezeu.

În partea din față a bisericii un rând de brazi se înalță protector și două troițe statornicesc dragostea, credința și recunoștința față de  Dumnezeu.

O informație bogată despre istoricul bisericii și specificul acesteia poate fi găsită în panourile documentare existente la intrarea în biserică și în cartea preotului Gheorghe Virgil Grigore, „Biserica Domnească din Bușteni, 125 de ani de existență”, Editura Cuvântul Vieții, 2016.

Astfel, am putut afla că biserica este ctitorie a regelui Carol I al României și a reginei Elisabeta în amintirea unicei lor fiice, principesa Maria, botezată în credința ortodoxă, plecată din lumea pământească la vârsta de 4 ani.

Faptul că un rege catolic și o regină protestantă au construit o biserică ortodoxă s-a bucurat, în mod deosebit, de aprecierea Patriarhului României, Preafericitul Părinte Daniel: „Era un semn de înaltă apreciere pentru confesiunea dominantă în Regatul României pe care-l făcea un suveran catolic, căsătorit cu o principesă protestantă, care avea însă convingerea că Biserica Ortodoxă a fost scutul cel mai puternic al neamului românesc...”(Preot Gheorghe Virgil Grigore: 2016, pag. 3-4).Construirea bisericii s-a făcut cu cheltuiala Casei Regale a României, planul construcției a fost conceput de arhitectul Ion Socolescu, unchiul lui Toma Socolescu. Lucrările au fost realizate de constructori italieni, coordonați de antreprenorii Piero Dreossi și Crose. Pictura originală a fost creația pictorului danez Aage Exner.

Deși ctitorii și constructorii au fost de religii diferite, Biserica Domnească din Bușteni a fost creată în cel mai autentic stil ortodox românesc.

A fost târnosită la data de 8 septembrie 1889, în prezența regelui Carol I și a principelui Ferdinand și a primit hramul „Nașterea Maicii Domnului.”

Valurile istoriei s-au abătut asupra ei, în timpul Primului Război Mondial a fost jefuită și transformată în cazarmă a Armatei austro-ungare.

Pictura, cu excepția celei din altar, a fost distrusă și refăcută în anul 1934 de pictorul Gheorghe Belizarie. Între anii 2010-2014 a fost restaurată complet și la data de 8 septembrie 2014 a fost resființită, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel și în prezența Alteței Sale Regale, principele Nicolae, reprezentant al Casei Regale a României. Din punct de vedere arhitectonic a rămas neschimbată până în zilele noastre, datorită calității construcției.

Intrarea în biserică se face pe o ușă masivă de stejar, pe care sunt sculptați Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, două cruci și literele C și E, inițialele numelor regelui Carol și ale reginei Elisabeta.

Pe peretele pronaosului sunt expuse două tablouri votive care îi înfățișează pe regele Carol în uniformă de comandant al Armatei Române și pe regina Maria îmbrăcată într-un frumos costum popular, cu o năframă albă pe cap, care ajunge până la pământ.

Când am pătruns pe ușa bisericii, aceasta m-a fascinat, în primul rând, prin lumina puternică ce se degaja din auriul catapetesmei, amplificată de lumina policandrelor.

La aceasta se adaugă câteva elemente de originalitate: catapeteasma, mobilierul de stejar sculptat, printre care se află și 2 jilțuri regale, cu stema Regatului României; pictura iconografică, fină, rafinată, luminoasă, completată cu ornamente cu motive vegetale și geometrice, din care nu lipește cercul în care este încadrat o cruce, simbolul perfecțiunii și al credinței.

Catapeteasma este cea originală, comandată de regele Carol I la Viena, lucrată în lemn de stejar aurit. La exterior, în registrul inferior, pe ușile împărătești este pictată scena Bunei Vestiri, pe de o parte și de cealaltă sunt icoanele Maicii Domnului cu Pruncul, a Mântuitorului, a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, iar deasupra lor, cruci aurite. Peretele exterior al catapetesmei impresionează nu numai prin calitatea picturii și a dispunerii ei, ci și prin strălucirea aplicațiilor aurii care încadrează chipurile sfinților. 

În altar, pe lângă obiectele de cult religios obișnuite, se află un tablou datând din anul 1874, care îl reprezintă pe Domnul Iisus Hristos cu pruncii, donat de regina Maria în anul 1927 și o icoană din anul 1894. Pictura altarului a fost realizată de Gheorghe Tătărescu și ucenicii săi și, după cum afirmă părintele Gheorghe Virgil Grigore, se remarcă prin: „armonia compoziției, combinația artistică a culorilor, prin decorația, precizia și finețea desenului, precum și prin prospețimea coloritului, bogăția veșmintelor în culori armonioase și sobre…”.

Din patrimoniul bisericii fac parte și o Evanghelie donată de regele Carol I și un epitaf dăruit bisericii de Elena Turnescu în anul 1896.

Unicitatea în rândul bisericilor din România, îi este conferită, în mod deosebit, de „materialul din care au fost executate atât calota bolții din naos, cât și sageacul elementelor de structură ale acoperișului bisericii, și anume sticlă colorată și ornamentele ce s-au păstrat până în zilele noastre…”(preot Gheorghe Grigore: 2016, pag. 61).

Nimic ostentativ, nimic strident, nimic fastuos nu poți întâlni în această biserică, ci dimpotrivă o armonie a formelor și a culorilor, o taină a luminii care se filtrează discret prin vitralii sau iradiază din catapeteasmă și policandre, un simț artistic rafinat, împletit cu bunul simț al unor spirite înțelepte, dornice să creeze un lăcaș în care omul să se poată retrage din marea zbuciumată a vieții pentru a trăi clipe de purificare, de binecuvântare și de iluminare.