Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat și lăcașurile sale dobrogene

 de Elena Trifan

Sfântul Apostol Andrei este fecior de pescar din Betsaida, localitate situată lângă lacul Genezaret, frate cu Simon Petru, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, Întâiul Apostol al lui Iisus Hristos, Ocrotitorul României. După ridicarea la ceruri a Mântuitorului lui i-a revenit misiunea de a face cunoscut Cuvântul Evangheliei în mai multe părţi ale lumii, printre care şi Scythia Minor (Dobrogea) unde a ajuns în secolul I. Toponime, creaţii folclorice şi lăcaşuri de cult, precum Mânăstirea „Peştera Sfântul Apostol Andrei” şi Mânăstirea Dervent amintesc de trecerea lui pe aici.

Într-o duminică de la sfârşitul lunii aprilie am plecat cu un grup de ploieşteni într-un pelerinaj la mânăstirile mai sus-amintite. Era vreme noroasă, dar spre bucuria noastră nu a căzut nicio picătură de ploaie. Cerul era mohorât, atmosfera asemenea, dar nu am simţit niciun fel de apăsare, dimpotrivă o stare de calm şi de fortificare sufletească.

Timp de 5 ore până am ajuns la „Peştera Stântului Apostol Andrei” am călătorit printr-o adevărată împărăţie a lumii vegetale. Bărăganul şi-a arătat mândru chipul renăscut la viaţă, într-o diversitate cromatică ce a făcut să ne dispară plictiseala ce s-ar putea instala într-o zonă cu un relief plat, dar frumos tocmai datorită Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat și lăcașurile sale dobrogene întinderilor sale nesfârşite. Suprafeţe de culoarea pământului pregătit pentru semănat au alternat cu altele în care verdele lanurilor de grâu şi galbenul luminos al celor de rapiţă ne-au ţinut atenţia trează, ne-au înviorat privirea şi ne-au creat speranţa unor recolte bogate. Abia când mi-a fost dat să vizitez o ţară stâncoasă, cu multă piatră, mi-am dat seama câtă dreptate avea Nicolae Bălcescu când cu multă mândrie vorbea de teritorii româneşti „în care te afunzi ca într-o mare de grâu şi porumb.”

După câteva ore de mers am trăit pentru a nu ştiu câta oară bucuria de a revedea Dunărea şi mândria provocată de ingeniozitatea dantelăriei metalice a podului de la Cernavodă care separă şi uneşte totodată două teritorii ce par a se completa şi totuşi a se întrece în originalitate, frumuseţe şi bogăţie. O veche zicală din manualele mele de şcoală „Cât e Dobrogea de lată/Bate vânt şi creşte piatră” este contrazisă. În zonele prin care am trecut pământul Dobrogei, pe lângă frumuseţea naturală: dealuri acoperite cu păşuni, arbori şi arbuşti, fâşii de stuf, cursul liniştit şi lucios al Dunării şi lunca înverzită a acesteia, şi-a arătat şi faţa cealaltă cultivată de mâna omului cu podgorii şi livezi bine îngrijite, suprafeţe de rapiţă în ale căror flori pare a se fi revărsat polenul lumii. În drumul nostru nu prea am avut posibilitatea să îi vedem pe locuitorii acestor locuri, deoarece localităţile sunt rare, era şi zi de sărbătoare, dar ni i-am imaginat harnici şi pricepuţi, responsabili faţă de darul cel mai de preţ cu care Domnul i-a hărăzit, relieful cu care puţine ţări se pot mândri. În sinea mea le-am adresat un gând sincer de mulţumire şi felicitare. Înainte de a ajunge la Peştera Sfântului Andrei ne-au reţinut atenţia câteva sate cu case vechi şi modeste, ale căror nume amintesc de trecutul şi de asmoza etnică a locuitorilor: „Aliman”, „Floriile”, „Ioan Corvin”. 

După ce am ieşit din localitatea Ioan Corvin, la aproximativ 4 km. am poposit la marginea unei păduri, alături de un mal în care apa săpase forme carstice, demne de admirat. Pe partea cealaltă a drumului se află o troiţă în interiorul căreia este crucea Sfântului Andrei sculptată în lemn, iar la capătul unei alei de piatră curg câteva izvoare din care pelerinii îşi iau apă. Pe jos ne-am îndreptat către Biserica „Peştera Sfântul Apostol Andrei” situată foarte aproape, la marginea unui deal împădurit. Privită de departe biserica cea nouă impresionează prin grandoare, zvelteţe, simetrie şi geometria perfectă a liniilor tăiate în piatră. Este de formă dreptunghiulară şi are cinci turle. Înăntru se oficia slujba duminicală şi de afară se auzeau glasurile preoţilor puternice, armonioase, binecuvântate şi binecuvântătoare. Curtea bisericii nu este împrejmuită cu niciun gard, ceea ce sporeşte ideea de comuniune cu cei din afara ei. În faţa bisericii, câteva flori şi două morminte.

Biserica „Sfântul Apostol Andrei” a fost definitivată în anul 2001, în 2006 a fost finalizată pictura interioară şi a fost sfinţită pe data de 30 noiembrie 2006. Pe pereţii exteriori se află medalioane ale unor sfinţi dobrogeni: Ep. Teotim, Ier. Chesarie, Cuv. Gherman, Ep. Bretanion, Ierh. Efrem, M. Epictet, M. Astion, M. Zotic, M. Atal, M. Camasie, M. Filip. Partea de la intrare impresionează prin măreţie şi coloritul viu, puternic al peretelui exterior pe care imaginile religioase sunt realizate în mozaic, pe trei straturi suprapuse pe verticală. Uşa de la intrare este confecţionată din lemn sculptat. De o parte şi de alta a ei se află portretele Sfântului Arhanghel Mihail şi al Sfântului Arhanghel Gavril. Deasupra uşii, în partea superioară este portretul Sfântului Apostol Andrei răstignit pe crucea în formă de X şi cu o carte în mână, Evanghelia pe care trebuia să o propovăduiască. De o parte şi de alta a sa sunt pictaţi câte 3 îngeri. Pictura interioară înfăţişează chipuri de sfinţi şi scene biblice de dimensiuni mari, în culori proaspete şi pline de viaţă: Naşterea Domnului, Botezul, Pogorârea în iad, Răstignirea Domnului, Învierea, Sfânta Treime etc. Într-o raclă, o sculptură în lemn îl înfăţişează pe Sfântul Andrei. Catapeteasma este sculptată în lemn, principalul motiv vegetal prezent pe ea fiind viţa-de-vie. 

Foarte aproape de biserică, într-o stâncă este adăpostită Peşterea în care Sfântul Andrei şi-a îndeplinit misiunea de mărturisire a Cuvânului lui Dumnezeu şi în care au fost creştinaţi localnicii. Aceasta a fost descoperită în anul 1920, în 1944 a fost renovată şi sfinţită, în comunism a devenit staul pentru animale şi a fost reamenajată după 1990. În stânca înnegrită de vreme pot fi distinse părţile unei biserici rupestre cu pronaos, naos şi altar. Pe laterala stângă se află un pat de piatră pe care se spune că se odihnea Sfântul Andrei şi pe care vizitatorii se aşază pentru a primi din puterea acestuia.

În biserică pot fi admirate şi te poţi ruga în faţa a mai multor icoane: Sfântul Apostol Andrei, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, Adormirea Maicii Domnului. Altarul are catapeteasma metalică în care sunt lucrate chipuri de sfinţi, în partea superioară, pe mijloc se află imaginea lui Iisus Hristos răstignit. Credincioşii merg şi se roagă la altar. În faţa altarului pe pământ, sunt expuse de o parte şi de alta 2 icoane din lemn, care îl prezintă pe Sfântul Apostol Andrei răstignit. În semn de respect icoanele din peşteră sunt înconjurate de ghirlande de flori, care înfrumuseţează totodată acest spaţiu subteran ai cărui pereţi au fost înnegriţi de trecerea timpului.

La aproximativ 50 km. de Peştera Sfântului Apostol Andrei se află Mânăstirea Dervent, situată în apropierea Dunării, pe un loc pe unde se spune că a trecut Sfântul Andrei şi s-au săvărşit minuni în perioada de început a creştinismului în ţara noastră. Complexul monahal de la Dervent este o întrupare a frumuseţii naturale, artistice, umane şi religioase, o mărturie a vieţii care a triumfat neîncetat pe aceste meleaguri în ciuda vicisitudinilor istorice. Partea de la intrare, privită din exterior îţi impresionează plăcut ochiul prin arhitectura pereţilor şi a clopotniţei în care tradiţia dobrogeană se împleteşte cu elemente bizantine. Culoarea roşie a acoperişului, cărămida de aceeaşi culoare a bordurilor de pe pereţi creează o impresie de frumuseţe a unei vieţi mângâietoare. Curtea bisericii bine structurată conţine elemente specifice mai multor epoci, mai multor civilizaţii şi regnuri: flori, arbori şi arbuşti, o cişmea turcească din care curge un firicel de apă, o coloană grecească, schelete de care, statui, un aghiasmatar în care apa sfinţită este ţinută într-o amforă mare de lut de culoare roşie, aşezată într-o construcţie circulară, cu coloane de culoare roşie şi portocalie, cu boltă pictată în interior.

Pe locul unde se află astăzi biserica a existat un aşezământ monahal străvechi care a fost distrus în 1036 în urma invaziei pecenegilor. La 5 iulie 1936 a fost pusă piatra de temelie a Bisericii de la Dervent care a fost sfinţită în anul 1942, primind trei hramuri: „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” şi „Înălţarea Sfintei Cruci”. Catapeteasma este din lemn sculptat, de culoare închisă, pe lângă ferestre sunt pictate motive vegetale, pe unul din pereţi se află vitralii pictate cu chipuri de sfinţi. În 1959 biserica a fost închisă şi transformată în fermă a I.A.S. Ostrov. În 1990 a fost redeschisă şi renovată.

În biserică se află mai multe icoane printre care cele mai renumite sunt Maica Domnului cu Pruncul şi o copie a icoanei făcătoare de minuni Axion Estin „Cuvine-se cu adevărat” adusă de la Sfântul Munte Athos, la care credincioşii se roagă în mod deosebit. La ora la care am vizitat Complexul monahal de la Dervent, biserica era slab luminată şi nu am putut privi şi admira pictura interioară aşa cum s-ar fi cuvenit.

Un alt element miraculos specific Mânăstirii de la Dervent sunt Crucile de Leac. Se spune că pe acest loc au fost ucişi în chinuri groaznice patru dintre ucenicii Sfântului Apostol Andrei, trei fecioare şi un preot, deoarece au mărturisit Cuvântului lui Dumnezeu. Osemintele lor aruncate în apă nu au putut fi găsite, dar pe locul martiriului au apărut în mod miraculos patru cruci de piatră cu puteri tămăduitoare la care s-a închinat chiar şi un turc devenit stăpânul moşiei şi care l-au vindecat pe un surdomut. Două din ele au fost distruse, una este expusă în grădina bisericii şi pentru cea mai mare s-a construit un paraclis lângă biserică, unde este aşezată sub un altar de marmură pe care se sfinţeşte Sfântul Maslu. Credincioşii îngenunchează în faţa crucii şi se roagă să le fie vindecate bolile, după care sunt miruiţi de un preot. Tot în acest paraclis, în patru racle sunt expuse moaştele Sfântului Mc. Epictet şi ale Sf. Mc. Astion, ambii martirizaţi în anul 290 la Halmyris, epitrahilul Sfântului Grigorie Decapolitul, acoperământ şi fragment de piatră de pe Mormântul Maicii Domnului de la Ierusalim.

Un alt obiectiv religios care atrage foarte mulţi pelerini este Izvorul Tămăduirii situat la aproximativ 200 de metri de mânăstire şi la care se ajunge mergând pe jos pe un drum de ţară care se desfăşoară paralel cu Lunca Dunării, străjuit de copaci şi arbuşti din care unii erau plini de flori albe şi presărat cu statui de artă creştină. Conform tradiţiei populare, se spune că Sfântul Apostol Andrei când a ajuns aici cu ucenicii săi erau însetaţi. El a lovit cu toiagul în stâncă şi din locul respectiv a izvorât apă în care au fost botezaţi primii creştini şi care s-a dovedit a avea puteri tămăduitoare. Izvorului i s-a construit o bisericuţă pe a cărei cupolă sunt pictate scene reprezentative din istoria mânăstirii. Deasupra lui pe peretele stâncii se află icoana Sfântului Andrei. Alături de Biserica ”Sfântul Ioan Botezătorul” este în construcţie o biserică mai mare, a cărei piatră de temelie a fost pusă la 28 octombrie 2011. Este închinată Sfântului Iachint de Vicina. În stilul arhitectonic al bisericii elementele de artă tradiţională se vor împleti cu cele bizantine. Aceasta va avea înălţimea de 19 metri, lungimea de 33,8 şi lăţimea de 20.Va fi dotată şi cu spaţii expoziţionale pentru obiecte de artă creştină şi recuperate din bisericile distruse.

Cele două complexe monahale vizitate sunt dovezi că filonul creştin este străvechi în istoria acestor locuri, că pământul Dobrogei este binecuvântat de Dumnezeu şi că nu a fost denumit întâmplător „Betleemul românesc”, că religia ortodoxă cu doctrina, credinţa, lăcaşurile, sfinţii şi arta ei a supravieţuit pe aceste meleaguri, în ciuda vremurilor aprige care s-au abătut uneori asupra ei. Având în vedere că timpul avut la dispoziţie pentru vizitarea celor două mânăstiri a fost insuficient, pentru o bună cunoaştere a lor, sperăm să putem reveni pentru a afla noi şi noi detalii, pentru a participa la slujbe, pentru a ne bucura de frumuseţea peisajului, pentru a putea privi răsăritul şi asfinţitul soarelui atât din curtea mânăstirii, cât şi de pe malul Dunării.

Seria marilor muzee europene: Galeriile Borghese

     de Marian Lisu

    Roma, Galeriile Borghese, cele care-și leagă denumirea de cei care au dat numelui de ,,burghez” conotația reală. Istoria romanțată a edificiului are legătură cu urzelile papalității, pe vremea când nepotismul fincționa la înalte culmi în Cetatea papilor. Numele de Camillo este iar predestinat, unul facilitează ridicarea, altul o desăvârșește, la distanță de vreo două secole.

Primul e cardinalul vicar căruia conclavul îi scoate fum alb pe coșul Vaticanului, iar de aici nu-i vom mai spune Camillo Borghese, ci Papa Paul al V-lea. Prin ajutor susținut al nepotului Scipione (ajuns dealtfel cardinal) se constituie de către cel din urmă o vastă galerie de artă – pictură și sculptură, căci nu este doar amfitrion al frumosului, ci sponsor al unor nume rămase în topul acreației : Bernini și Caravaggio, ale căror lucrări erau cele mai îndelung admirate aici, fiind cele mai numeroase strânse laolată.

Celălat Camillo este prințul de Sulmona, cumnat al lui Napoleon, căci Paolina Bonaparte face cu

In cautarea "Stelelor din Eger"

de Ioan Laslo
       Pe cand eram copil si citeam "Stelele din Eger", m-a prins in mrejele ei actiunea eroica, dar si romantata a lui Gardonyi Geza. De la joaca in rau a lui Gergely cu Eva si pana la apararea eroica a cetatii in 1552 povestea este spumoasa si dulceaga, asemeni vinului rosu care se face in cramele din zona. Iar cand, peste ani, am ajuns in cetatea Eger, am putut trai clipa, rememorand evenimentele langa statuia lui Dobo Istvan impreuna cu un bun prieten (si el fan al cartii!). Urcand in cetate, nu ai cum sa nu refaci putin, cu ajutorul imaginatiei, felul in care mica armata de mercenari a rezistat trupelor lui Ali Pasa, unul dintre generalii favoriti ai lui Soliman Magnificul. Se stie ca romantismul maghiar (ma refer aici la curentul literar) este bine reprezentat. Poate nu intamplator, cartea cu pricina este favorita ungurilor (cel putin asa reiese dintr-un sondaj

O descriere amanuntita a Castelului si Gradinilor Reginei Maria de la Balcic

de Elena Trifan

Ne vom întoarce la ”Ghereta santinelei„ şi vom păşi pe aleea principală, încercând să prezentăm câteva obiective care ne-au reţinut atenţia. În partea stângă foarte aproape de intrare se află „Fântâna de Argint”, o fântână din piatră, având cruci încrustate pe pereţii exteriori şi un grilaj metalic drept capac. Pe perete se află un mozaic realizat după modelul lucrării majolice –„Omagiu în faţa Necunoscutului” a pictorului florentin Andrea de la Robia, din secolul al XV-lea. Tabloul îl înfăţişează pe Iisus nou-născut, stând pe un pat de iarbă verde, iar în faţa lui îngenunchează însăşi Mama Sa, Fecioara Maria. Icoana este înconjurată de o ghirlandă de flori, în partea de sus şi de jos are chipuri de îngeri şi deasupra lui Iisus se află un buchet de crini. Din punct de vedere cromatic predomină culoarea albă, simbolul purităţii, crinii şi îngerii sunt albi, Iisus şi Maica Domnului sunt îmbrăcaţi în haine de culoare albă. Celelate culori sunt şi ele simbolice: verdele, culoarea vieţii, albastrul a cerului, a liniştii şi a păcii.

„Fântâna de Argint” prefigurează deja motivele centrale ale spaţiului în care pătrundem: Divinitatea, apa, crinul (lumea vegetală), crucea, piatra. Ea aminteşte de „Fântâna Samarinencei” din Biblie, fiind o dovadă a protejării acestui spaţiu mirific de către Iisus Hristos şi Mama Sa, a apei vii care este pentru omenire Credinţa în Iisus, a ospeţiei, a purităţii. Este totodată un avertisment că pentru a te putea bucura de darurile presărate de Dumnezeu în acest loc ai nevoie de purificare şi de credinţă în Dumnezeu. Este adăpostită de o căsuţă din piatră cu porţi de fier forjat.

Pe partea stângă în continuare se află o vilă din piatră cu un singur nivel, în faţa căreia este expusă statuia domnitorului român Mircea cel Bătrân, în ipostaza unui tânăr soldat, singura statuie a unui bărbat din acest domeniu. Statuia pare a fi fost construită deopotrivă în amintirea domnitorului român, dar şi a fiului reginei, Mircea, mort prematur. În faţa vilei, vis-a-vis se află o cişmea cu o stemă a cărei semnificaţie nu reuşim să o descifrăm. Ne continuăm drumul pe alee, în foşnetul plăcut al unei cascade care coboară pe dealurile terasate de pe partea stângă a direcţiei de mers, îndreptându-se spre mare. Auzul şi privirea vizitatorului sunt încântate deopotrivă de foşnetul ei fin, de pânza ei argintie, pură şi revigorantă. Pe partea dreaptă în clădirea unde s-a aflat Camera de oaspeţi a reginei astăzi este un restaurant unde pot fi servite diverse băuturi bulgăreşti, unele cu gust de smochine, altele de zmeură. In spatele lui, în partea dinspre castel, o roată de moară aminteşte de morile de apă care au existat aici în timpul reginei. Puţin mai jos, într-o moară veche în care s-a aflat bucătăria castelului astăzi a fost amenajat un restaurant care mai păstrează încă autenticitatea locului: un şemineu masiv cu lemne, cuptoare tradiţionale şi o cişmea la intrare. Terasa restaurantului oferă deschidere spre mare. Vila „Cuibul liniştit”, castelul propriu-zis, în care locuia regina Maria la Balcic, este situată chiar pe malul Mării Negre, în continuarea plajei şi la poalele stâncilor terasate.

Mergând spre castel întâi dai de „Atelierul de croitorie” al reginei, o căsuţă de piatră, care astăzi a devenit magazin de suveniruri. În stânga, Marea Neagră, albastră şi calmă, în dreapta aleii, flori viu colorate şi arbuşti cu rod bogat de flori roz; zidul pe care se caţără iederă şi vie-de-vie, terase pe care cresc arbori şi arbuşti purtând în ei verdele vieţii. Asemenea altor turişti români te opreşti şi arunci câteva monede într-o fântână săpată în nisipul plajei, deoarece conform unei vechi superstiţii româneşti banii aruncaţi în apele de la lăcaşurile religioase aduc noroc sau poţi poposi şi face fotografii pe tronul de marmură alreginei sau ţi-o poţi imagina pe aceasta în straiele ei albe privind la Marea cea albastră sau la cerul ei „cel roş’ din asfinţit”.

Castelul, ţinta principală a turiştilor, nu are nimic somptuos, este, mai degrabă, o casă modestă în care se împletesc mai multe stiluri arhitectonice: bulgăresc, meditaranean, maur. Am auzit chiar o turistă foarte dezamăgită că nu a găsit nimic din măreţia palatelor regale. Predominant este modelul caselor din zonă, cu parterul şi etajul I din piatră şi etajul al II-lea din zid de culoare albă, cu geamuri prevăzute cu grilaje de metal. Etajul al II-lea este susţinut de grinzi de lemn, ieşite în afară. Vila are şi un minaret fără funcţie religioasă, mai degrabă, element de decor construit din respectul reginei pentru religia musulmană specifică unei părţi a populaţiei din zonă sau far călăuzitor pentru navigatori.

La etajul I în partea de vest şi la etajul al doilea în partea de est clădirea are câte o terasă de unde poate fi admirată priveliştea mării. Pe ziduri se caţără viţă-de-vie sălbatică, luleaua-turcului cu florile ei roşii în formă de trompetă, iar pe colţul din sud-est între frunzele verzi ale plantelor căţărătoare este fixată statuia de culoare albă a Maicii Domnului care ţine în mână o navă, simbol al mării şi al trecerii, al călătoriei omului prin viaţa de aici şi prin cea de dincolo. Albul ei se armonizează cu acela al castelului şi totodată contrastează cu verdele plantelor care o înconjoară.

Spaţiul din faţa castelului este delimitat de mare printr-un gard mărunt de piatră, în colţurile căruia se află o cruce de piatră, cu rol protector, un tron de piatră ros de ploi şi de vânt şi o oală mare de lut, iar înspre mijlocul lui, un lac cu nuferi. În intrarea dinspre mare în castel sunt două camere mici, cu tavan sub formă de cupolă de culoare albastră şi motive turceşti, lampadare, narghilea, o sobă tradiţională ţărănească, foarte modestă, imagini ale castelului şi ale reginei Maria. Sub uşa de la intrare, din lemn masiv cu motive florale este o inscripţie în limba arabă. Intrarea principală în castel se află în partea de est a acestuia.

Ce se poate vedea în castel, pătrunzând în el pe intrarea principală din partea de est? În holul de la intrare se află o expoziţie documentară cu planşe despre istoricul localităţii şi al zonei, cu unelte agricole, amfore, obiecte funerare, tablouri din ceramică pictată reprezentând chipuri de sfinţi, o sobă tradiţională. De aici printr-o uşă se trece în salonul reginei, care a constituit si dormitorul acesteia. Aici vizitatorii pot admira o sobă tradiţională, obiecte de mobilier ce au aparţinut reginei: fotolii, scrinuri, scaune, birouri. Pe pereţi sunt expuse tablouri mici care prezintă chipul reginei. În colţul de la intrare se află patul reginei, la capătul căruia pe perete este expus un tablou ce o înfăţişează pe aceasta în culori întunecate, lăsând impresia unei icoane vechi, atinse de patina timpului şi în concordanţă cu atmosfera specifică somnului. Regina are la gât o cruce creştină, iar pe cer se vede o semilună, simboluri ale celor două populaţii majoritare din localitate. Lângă tablou, o cruce din lemn cu Iisus răstignit, iar în perete, o firidă pentru lumânări. Nimic somptuos, nu paturi cu baldachin, cu voaluri de mătase sau de catifea, ci un pat modest, asemenea celor existente în casele ţărăneşti. De aici se ajunge în baia reginei, intimă şi luxoasă. În centru se află o vană mare, patru vane laterale mai mici, pe pereţii laterali în care sunt decupate arcade sunt lavoare prevăzute cu câte două robinete şi geamuri mici, divers şi viu colorate. In budoarul reginei se păstrează încă un lavoar din marmură roz, o oglindă şi un dulap. O uşă masivă de lemn cu motive florale conduce spre minaret. O altă uşă ne conduce spre un hol unde sunt expuse obiecte ce au aparţinut reginei: o oglindă masivă, tablouri, icoane, ladă, amfore, un dulap din lemn cu încrustaţii bogate şi semnificative: semiluna, un turc cu turban pe cap, ochi de păun. În ultima sală se află icoane şi cruci aduse din Capela „Stella Maris”. În spatele castelului se înalţă colina terasată acoperită cu arbori şi arbuşti. Dacă priveşti de pe terasa dinspre răsărit, se văd marea, stâncile albe acoperite parţial de verdeaţă, aleea cu flori. În partea de vest a castelului, un smochin bătrân îi umbreşte zidul şi ochiul îţi este iarăşi încântat de un miniparadis floral, „Grădina lui Alexander”, de care te poţi bucura fie privind de pe terasa castelului, fie plimbându-te pe alei.

Grădina este un spaţiu mic, dreptunghiular, situat în continuarea castelului, pe malul mării, unde se aflau din abundenţă crinii preferaţi ai reginei, în locul cărora astăzi poţi admira flori de sezon divers colorate şi câteva rânduri de coloane de marmură oferite reginei de ginerele ei, Alexander, regele Serbiei, pasionat de flori ca şi regina. Surpriza cea mare ne-o oferă o alee pe care sunt turnate din ciment douăzeci de pietre de moară ce simbolizează cele douăzeci de secole, regina cerând ca după moartea ei să fie marcate în piatră secolele următoare. O temă majoră care a preocupat dintotdeauna omenirea, aceea a trecerii timpului, prin materializare dobândeşte noi şi noi semnificaţii specifice elementelor din care este făcută: piatra, simbolul rezistenţei, roata, al trecerii neîntrerupte, forma circulară, al perfecţiunii, moara, al ciclului viaţă-moarte-viaţă, al jertfirii pe altarul vieţii. La capătul lor o altă piatră de moară este aşezată în formă de masă, care ne aminteşte de mesele ţărăneşti şi de „Masa Tăcerii” a lui Brâncuşi. Postată aici, ea devine loc de popas în marea trecere, al legăturii dintre efemer şi etern, dintre material şi spiritual. O potecă îngustă, spiralată urcă de la castel la aleea de deasupra lui şi te conduce la mormântul reginei Maria.

Văzut de sus castelul îşi dezvăluie numai acoperişul din ţiglă roşie, din care se înalţă zvelt şi luminos minaretul de culoare albă, ce poate fi uşor confundat cu un far şi care te-ar putea trimite la o localizare într-un mediu musulman. Imaginile şi culorile ţi se întipăresc fascinant pe retină, de la verdele copacilor şi arbuştilor crescuţi pe panta terasată, la roşul acoperişului, albul minaretului, auriul plajei, albastrul cu nuanţe de smarald al Mării Negre, albul stâncilor de la marginea golfului, acoperit pe anumite locuri de verdele copacilor. Privind atent ai impresia că vezi marinari sau conţi englezi care coboară din corăbii şi se îndreaptă grăbiţi spre castel.

Urcând pe alei, printre copaci de diverse specii poţi ajunge la vilele „Suita”, „Izbânda”, „Ciuperca”, toate construite în stil tradiţional bulgăresc. Pe terasa vilei „Suita” poţi poposi pentru a te odihni sau admira peisajul. În faţa ei se află copaci înalţi printre ale căror frunze se zăreşte culoarea albastră a mării, pe latura estică gladiole roşii simţi că iau foc, un ginko-biloba bătrân poartă cu el aroma spaţi-ilor îndepărtate, într-un colţ este amplasată o oală mare de lut. În partea opusă vila are o curte interioară şi terase cu arcade. În continuare te poţi plimba prin „Grădina Jules Janin”, numită şi „Grădina principesei Ileana”, fiica reginei care a moştenit pasiunea acesteia pentru Balcic şi pentru flori: „Ileana a moştenit această dragoste a mea. Ea aparţinea Balcicului şi Balcicul îi aparţinea. Nu puteam să mă gândesc la Balcic, fără să mă gândesc şi la Ileana. Împreună cu ea mi-am dezvoltat visul. [...] Copilul meu şi cu mine am sădit grădinile cu multă dragoste.” (Din însemnările reginei).

După moartea grădinarului Jules Janin care a contribuit la realizarea domeniului de la Balcic, regina Maria a pus în grădina aceasta o placă în amintirea lui: „Lui Jules Janin care a făcut ca visul meu să devină realitate în această grădină.” În vilele castelului, cât şi în preajma acestora se aud acorduri de muzică instrumentală ale celor care se pregătesc pentru a participa la spectacolul ce se desfăşoară în această perioadă la castel. Un pic mai sus după ce străbaţi alei de arbuşti boltiţi ce îţi amintesc de regiunile însorite ale lumii, ajungi la „Vila Izbânda”, o adevărată casă de ţară, unde poţi poposi pe terasa ei cu podea de piatră, tavanul cu grinzi de lemn şi stâlpi din lemn la exterior. Vila „Ciuperca” este numită şi „Vila Gutman”, deoarece a fost construită pentru Gutman, un renumit constructor de parcuri, elveţian de origine evreiască, după moartea lui Jules Janin, devenit şi grădinarul şi administratorul domeniului. Ea se află în partea cea mai de sus a colinei şi este căutată de artiştii plastici, deoarece oferă o bună vizibilitate a panoramei mării.

Revenim la aleea principală şi ne îndreptăm înspre latura de est a domeniului unde se spune că se află partea spirituală a acestuia: „Grădina lui Allah”, „Grădina englezească”, „Grădina trandafirilor”, una din cele mai bătrâne magnolii din Balcani, „Nimpheum-ul”, „Capela Stella Maris”, „Grădina Ghetsimani”, vila prinţului Nicolae. Cele două părţi ale domeniului sunt despărţite de „Puntea Suspinelor”. Se spune că dacă cineva trece podul şi îşi pune o dorinţă aceasta se va îndeplini. Pe coama stâncilor se află vila „Săgeata albastră”, cu uşi din lemn masiv, sculptate. Aici îşi petreceau vacanţele prinţul Nicolae, cel de-al doilea fiu al reginei, şi principesa Ileana, fiica cea mică a acesteia. Astăzi vila adăposteşte crama Companiei „Queens Winery House” care pregăteşte vinuri cu miere de albine numai pentru această casă. În trei dintre sălile vilei se oferă gratis tuturor vizitatorilor degustări din diverse sortimente de vinuri tradiţionale bulgăreşti: „Mavrut”, „Gamza”, „Tamianka”, „Melnik”, „Rubin”, „Rozina” obţinut prin fermentaţie din petale de trandafir sau din struguri roşii, „Misket”, sirop din petale de trandafir cu aromă de migdale, ţuică cu pepene, şampanie etc. Într-o altă cameră a vilei se află o colecţie de 167 de exemplare de vinuri vechi bulgăreşti din anii: 1878, 1918, 1923, 1945, 1962. Un plop înalt, cu trunchiul alb, contorsionat, crescut alături de vilă, pare singuratic şi semeţ, dornic să sfideze piatra din care a răsărit, înălţimea la care a crescut. Prin culoarea albă îşi semnalizează prezenţa şi iluminează peisajul, prin coroana aplecată spre vilă pare a-i oferi protecţie, prin trunchiul mai înalt decât aceasta pare a se aventura spre înălţimi, încercând să înscrie peisajul în miracolul cosmic. Lângă vilă pot fi admiraţi şi alţi copaci, ulmi bătrâni şi rămuroşi. Ne reţine atenţia, în mod deosebit, unul din ei cu tulpina şi ramurile bifurcate succesiv.

Când cobori de la vila prinţului Nicolae un pârâiaş cade peste stânca terasată şi izvorăşte susurând din zidul de lângă magnolia bătrână ale cărei poale cresc aproape până la pământ, amintindu-ne de o doină populară românească „Codrule, Măria Ta,/Lasă-mă sub poala ta” şi de teiul Unirii din localitatea „George Pop de Băseşti”, judeţul Maramureş. Indiferent că este sau nu în floare, magnolia te fascinează prin nobleţea, frumuseţea, suavitatea ei delicată, oferindu-ţi un loc de contemplaţie, visare, de percepţie sinestezică a naturii. Auzul îţi este captivat de susurul izvorului care cade cu zgomot din zid, de foşnetul mătăsos al mării; privirea, de verdele matur al magnoliei, de albul, rozul şi roşul trandafirilor crescuţi în grădina ce merge paralel cu marea, de albastrul cu nuanţe de smarald al mării, reflexele aurii sau roşietice ale soarelui; mirosul, de parfumul fin al florilor amestecat cu cel sărat al mării şi dacă este prea cald afară, întregul corp îţi poate fi răcorit de umbra magnoliei şi de briza mângâietoare a mării.

Mergând înspre răsărit, paralel cu marea şi cu grădina de trandafiri, ajungi la „Templul apei” („Nimfeum”), un spaţiu alcătuit din mai multe coloane, fără acoperiş pentru a se realiza mai bine deschiderea către cer. Din zid apar trei izvoare, simbolul Trinităţii şi al vieţii, astfel în el se adună apele cerului şi ale pământului. Alături un bărbat, Ivan din Troian, cântă la xilofon inclusiv muzică românească. De la „Templul apei” la „Capela Stella Maris” se merge pe aleea care altădată te îmbăta cu mirosul crinilor regali, înlocuiţi acum de diverse flori de sezon. Două cruci, una în faţa Capelei şi alta în spate dispuse în diagonală, fortifică sacralitatea locului. În faţa bisericii turiştii îmbrăţişează un arbore despre care aflăm că este arborele de hârtie. O străveche credinţă bulgărească spune că dacă îl îmbrăţişezi, îţi aduce bogăţie. Pe laterala dinspre mare a Capelei în beton este decupată o cruce, iar în pământ este fixată o cruce de piatră, în poziţie verticală. Pe ea sunt încrustate elemente cu o simbolistică bogată: în partea de jos se află două oase şi un cap de mort, deasupra o combinaţie de cruce şi ancoră, o plantă şi în partea de sus un soare, astfel moarte şi viaţă trec una în alta, parcurgând mai multe etape şi beneficiind de mai multe elemente. Moartea poate fi învinsă prin credinţă, muncă, hrană, lumină şi căldură solară. Privind de sus în jos se poate spune că soarele este astru tutelar a tot ceea ce se întâmplă pe pământ şi că tot ceea are viaţă este supus morţii. Imaginile de pe cruce sunt totodată reprezentative pentru definirea elementelor de viaţă materială şi spirituală a localnicilor: soarele, plantele, pescuitul, navigatul, credinţa în Dumnezeu.

În spatele Capelei se află „Grădina Ghetsimani”, un loc cu mulţi copaci de vârste, esenţe, înălţimi diferite, cu trunchiuri drepte, oblice, contorsionate sau bogat ramificate. Smochinul, copacul biblic, creşte aici din abundenţă. Asemenea „Grădinii Paradisului” aceasta este străbătută de „Izvorul Sfânt,” care are trei trepte şi trei căderi în cascadă înainte de a se vărsa în Marea Neagră. Aici poţi găsi, într-adevăr, o oază de linişte dumnezeiască, te poţi plimba, poţi admira, te poţi relaxa, cufunda în rugăciune şi în meditaţie. De la Capelă la magnolie pe partea dinspre mare se întinde „Grădina de trandafiri” mândri, divers coloraţi şi catifelaţi. Înălţimea lor nu prea mare îţi permite să admiri marea în toată splendoarea şi vastitatea ei. Mirosul lor fin îl îndulceşte pe cel sărat al mării. La capătul „Grădinii de trandafiri”, ajungem în „Grădina englezească” unde putem admira lacul cu nuferi crescuţi într-o cruce săpată în beton, flori de begonie şi de drăgaică, o oală de lut. Aici se află şi o placă pusă de francmasoni. La capătul grădinii icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe priveşte şi priveghează tot acest spaţiu.

Un spaţiu vast din partea de est a domeniului este ocupat de „Grădina lui Allah”. Aici curiozitatea vizitatorilor este satisfăcută de o colecţie de 250 de cactuşi, considerată cea mai mare din Europa. Unii din ei cresc în seră, iar alţii în anotimpurile călduroase într-o grădină paralelă cu sera, în apropierea mării. În seră o diversitate de specii sunt dispuse simetric, în rândurile din mijloc, cactuşi înalţi, aproape cât sera, adevăraţi arbuşti cu trunchiuri groase, crengi contorsionate, frunze cărnoa-se, cu fructe rare, date în pârg sau deja maturizate, de culoare roşie. În părţile laterale sunt plante mai mici. O mulţime de cactuşi mici, unii deja înfloriţi, pot fi admiraţi în răsadniţe. O diversitate de denumiri ştiinţifice, utile mai ales specialiştilor, pot fi citite pe plăcuţe: cactaceae, euphoriaceae, crassulacea, nyctaginaceae etc. Flori de leandru şi de bougainvillea înviorează atmosfera. Privită în ansamblu sera creează o puternică impresie de exotism, vigoare, bărbăţie, rezistenţă şi putere de autoapărare a plantelor. În aer liber se află o altă plantaţie de cactuşi aparţinând unor specii diverse, majoritatea cu trunchiuri bătrâne, scorojite, care ne amintesc de faţa unui bătrân chinuit de vreme, ce pare a se afla într-o mare suferinţă. O întrebare firească ce ne apare în minte este dacă aclimatizarea lor aici, la malul Mării Negre le-o fi fost uşoară, dacă suportă cu uşurinţă vaporii săraţi ai mării, dacă nu le-o fi dor de lumea deşertului, de nisipul fierbinte şi de soarele arzător? În mod involuntar ne vine în minte soarta poetului latin Ovidiu surghiunit la malul Mării Negre, într-o zonă cu o climă ostilă. Un rând de chiparoşi separă grădina de cactuşi din aer liber de o grădină de flori, de formă dreptunghiulară, străbătută de canale de apă care cade din 3 izvoare. Primăvara aici poţi admira flori de sezon, precum lalele, bujori, iar la începutul toamnei salvia şi crăiţele sunt la ele acasă, creând o atmosferă luminoasă şi strălucitoare, revigorată de soare şi de apa care curge pe canale. Ca şi în alte părţi ale grădinilor din loc în loc sunt plasate oale mari de lut, spre a crea o simbioză perfectă între vegetal şi mineral şi între creaţiile omului şi cele ale naturii.

Într-o altă parte a grădinii care impresionează prin rigoarea geometrică a rondurilor de flori, prin diversitate cromatică dominată de roşul aprins al salviei şi galbenul crăiţelor, poţi poposi la un altar vegetal şi să te rogi la icoanele de pe pereţi în semn de mulţumire faţă de Dumnezeu că te poţi bucura de acest spaţiu divin.

Destinație inedită în vremuri de pandemie : "Delta Văcărești"

     de Valentin Oanta 

    Destinație inedită în vremuri de pandemie : "Delta Văcărești" se afla la numai 4,5 km de centrul Capitalei.

Deși locuiesc de 40 de ani la numai 500 de metri de acest obiectiv, mărturisesc faptul că până acum nu am fost niciodată aici! Este o zonă umedă ce găzduiește un ecosistem complex, o întindere de mlaștini, lacuri și teren uscat, cu o suprafață de 189 hectare și se află la aproximativ 10 metri adâncime față de digul împrejmuitor. Datorită mediului propice, aici și-au găsit locul în timp cam 150 de specii de păsări ( jumătate din inventarul Romaniei ), dintre care menționez: pescărușul râzător, presura de stuf, chirighița cu obraz alb, lăcarul mare, cucul, lebăda, rața roșie etc. Mai sunt prezente mamifere ca iepurele, vulpea, vidra, moluște, reptile, amfibieni, insecte, o lume de vis foarte diversă. Și pești, aduși în timp de împătimiți ai lansetei.

Pe acest loc, Ceau voia să facă Portul București, parte a construcției hidrografice Canalul București-Dunare. Intenția realizării canalului datează din 1864, când un grup de