Turismul fara ghizi este o utopie robotica

 de Mircea Poeana

"Ghidaria" este o arta, o "ghidusie" de geniu.

Este enciclopedia ce ti se ofera generos, fara sa fii deschis vreo enciclopedie inaintea voiajului.

Ghizii adevarati sunt umanistii renascentisti, care au ales sa se risipeasca eteric in pulberea de stele a cunoasterii si a iluminarii.

Nu poti face aceasta meserie daca nu ai rabdare, daca nu esti organizat, daca nu ai "simtul urgentei", daca esti ursuz si organic nefericit. Pentru ca misiunea ta e sa impartasesti fericirea, bucuria descoperirii.

Prost platiti de multe ori, trimisi de colo-colo, deseori flamanzi si obositi, ghizii de turism fac dintr-un suspin un zambet larg. Numai cine nu intelege valoarea lor nu pricepe de unde incepe valoarea industriei calatoriilor si ospitalitatii.

La multi ani, dragi colegi!

Voi sunteti structura de rezistenta a unui edificiu labirintic, fascinant, miraculos, magic!

Palermo - cel mai important oras al Siciliei

de Valentin Oanta

Palermo, cel mai important oraş al Siciliei se bucură de o poziție splendidă fiind aşezat pe o ansă largă numită Conca d'Oro, dominată de muntele Pellegrino. Vechii fenicieni l-au denumit Ziz (floare), apoi grecii i-au spus Panormus (port) în antichitate. Oraşul a fost stăpânit pe rând de puni, romani, apoi dominat de bizantini şi sarazini, după care a fost cucerit de normanzi, devenind capitala regatului în timpul lui Roger al II lea. În această epocã apar edificii precum Catedrala, Capela Platină, Martorana, Zisa si Cuba.

După o perioadă de decadenţă, sub dinastia Angevinilor oraşul redevine înfloritor în timpul Aragonezilor. El trece sub dominația spaniolă care dă aspectul baroc ce dăinuie pânã azi.

Vechiul oraş este delimitat de Calea Cavour la nord, Tukory şi Calea Lincoln la sud. Aceastã zonă este împărțită în patru cartiere cuprinzând douã străzi octogonale, Calea Vittorio Emanuele şi Calea Maqueda care se întâlnesc în splendidă Piață Vigliena.

Printre numeroasele locuri şi edificii pe care le întâlnim în Palermo amintesc Piaţa Vigliena cu un ansamblu baroc de statui şi fântâni, Biserica S Giuseppe dei Teatini pe Calea Vittorio Emanuele, Piaţa Pretoria şi Piaţa Bellini dominată de Biserica Martorana, construcție normandă din secolul XII şi multe altele pe care vă invit să le descoperiți şi sã vã bucuraţi retina.

Impresii din Maroc

de Raluca Sofian

Un loc in Maroc. Ca un castel de nisip? La Aït-ben-Haddou perisabilitatea nu e o ruta ci un bun motiv de deruta. Nemarcate de pragmatismul materialelor inovatoare, ksarurile marocane te întâmpina cu imperfecte dar admirabile ziduri protectoare, rânduri de contraforți, incredibile porți, migălos decorate și volubile străduțe spiralate. In anticamera desertului imaginea vie a satului berber sfideaza Timpul. Oricum ai întoarce enunțul si-ai încerca sa-i dejoci sensurile :))

Cinematografia le-a imortalizat prin ecranizări memorabile precum Gladiatorul, Iisus din Nazareth, Lawrence al Arabiei sau Cleopatra. Turiștii le intrerup ades, cu frenezie și și cu zgomot, tăcerile. Dar prin valul de pământ rosu starnit de vant, învelit in țesăturile-i uimitoare care te îmbata, îmbata, îmbata! de culoare, împodobit cu lămpi manufacturiate și vase cu misterioase simboluri emailate, cu rutina-i simpla și încăperile menite sa ofere adăpost nu orgolios post, sub cerul clar sau tintuit cu stele, ksar-ul e melos in urcuș. Tu fa-ți sufletul Arcuș!

Orașul Pucioasa, între avânt și declin economic

 

de Elena Trifan

Pucioasa este un oraș din județul Dâmbovița, pe care Dumnezeu l-a binecuvântat cu o poziție geografică favorabilă, pe Valea Ialomiței, la poalele unor dealuri ocrotitoare, în apropierea marilor orașe: Târgoviște, București, Ploiești, Brașov, Sinaia.

Când eram copil și pronunțam numele Pucioasa, mă gândeam la o localitate cu aspect urât și cu miros neplăcut.

Câteva sejururi petrecute aici mi-au dezvăluit totuși altceva, un oraș civilizat, cu un aspect edilitar plăcut, cu oameni calmi, blânzi și comunicativi.

Observând interesul meu pentru localitatea dumnealor, cu multă amabilitate mi-au oferit informații și mi-au pus la dispoziție materiale documentare.

Astfel, am aflat că inițial, pe locul unde astăzi se află orașul Pucioasa, au existat două așezări: Podurile de Sus și Podurile de Jos, menționate în documente încă din secolul al XVII-lea. În anul 1910, a fost atestată documentar comuna Pucioasa, alcătuită din opt cătune, cu o populație de 600 de familii. La 1 ianuarie 1930 a devenit oraș cu statut de stațiune balneoclimaterică.

Dezvoltarea localității a fost favorizată de bogățiile solului și subsolului: apa râului, lemnul pădurilor, calcarul și apele din adâncurile dealurilor, bogate în sulf, iod și substanțe minerale. Pe lângă folosirea lor arhicunoscută la nivel individual, omul a încercat să dezvolte aici și o adevărată industrie. Astfel, calcarul a fost exploatat în cariere și transportat la Fabrica de Ciment de la Fieni. Apa râului Ialomița, captată printr-un lac de acumulare, a pus în mișcare turbinele unei microhidrocentrale.

Barajul lacului de acumulare a devenit și un loc de agrement. Fiind situat la marginea localității, oferă o priveliște încântătoare asupra acesteia. Dacă ai șansa să fie soare, în apele lui se reflectă copacii din jur și cerul, iar printre copacii care cresc din abundență în oraș poți privi acoperișurile caselor și pe cel al Bisericii din Bezdead.

Din moment ce importanța lemnului, apei și a calcarului în viața unei comunități este arhicunoscută, atenția mea s-a îndreptat, în mod deosebit, către prezența sulfului în pântecele dealurilor din jur și exploatarea lui, ceea ce a contribuit foarte mult la dezvoltarea și dobândirea renumelui localității.

De mare ajutor în acest sens mi-a fost un studiu consistent, ”Pucioasa-file de monografie”, redactat cu multă rigoare științifică de către profesorul Dumitru Stancu.

Descoperirea și folosirea apelor sulfuroase în scop terapeutic au fost făcute de către ruși, în timpul ocupării zonei (1828-1934), fapt menționat în scrierile lor de către: Eduard Thouvenel, Anatole Demidoff, Bois la Compte. Se spune că la Pucioasa a fost însuși generalul Kiseleff.

Treptat apele sulfuroase de la Pucioasa au suscitat interesul specialiștilor: topografi, medici, geologi etc.

Au devenit renumite în țară și în străinătate, după ce în anul 1873, acad.dr.chimist Bernath Lendway Alfred le-a prezentat la Expoziția de la Viena și s-a constatat că au cea mai mare concentrație de substanțe minerale din Europa. (Dumitru Stancu, 2003: 200)

Prima exploatare se făcea în mod primitiv, cu ajutorul cailor: ”Pe o platformă așezată deasupra puțului de iod, se afla un dispozitiv de lemn pe care se înfășura lanțul ce tracta un hârdău de 300 litri adus la suprafață prin folosirea unui cal.

Apa era depozitată, urmând să fie transportată cu cărătoare speciale, lucrate din lemn și tractate de animale până la casele sau stabilimentele de băi din stațiune. Operațiunea era făcută zilnic cu precizia acelor de ceasornic.” (Dumitru Stancu, 1995: 311) Ulterior, în perioada interbelică, extragerea apei s-a făcut mecanizat, cu ajutorul unui motor.

La început, tratamentul se făcea în casele oamenilor, în căzi de lemn în care apa sulfuroasă și iodată era încălzită prin scufundarea în ea de pietre de calcar încinse în foc. ea rat activitatea aici până la sfârșitul vieții.

Primul medic balnear în localitate a apărut în anul 1885.

După cum spun specialiștii, bolnavi din întreaga țară veneau spre ea ca spre un ”Izvor al Tămăduirii”.

Începând cu perioada interbelică, viața orașului Pucioasa a devenit înfloritoare. Oferea deopotrivă posibilități de tratament, cât și de agrement.

O autentică și savuroasă descriere a vieții din acele timpuri o găsim în monografia profesorului Dumitru Stancu.

Orașul pulsa de viață. Fuseseră construite hoteluri și numeroase vile, creat un parc, locul numit „La Sursă”, turiștii erau așteptați la gară cu birja, localnicii se întreceau să îi îmbie cu produse culinare naturale și apetisante, în parc cânta fanfara militară, se dădeau baluri și spectacole pentru toate gusturile, aveau loc plimbări, se încheiau prietenii și chiar căsătorii: „Mulți se plimbă admirând frumoasa vale a Ialomiței, care despică munții spre a-și face loc, rostogolind permanent bolovanii la vale. De jur împrejur dealurile împădurite sau pline de pomet încântă ochiul. Cei ce stau la mese au în față Pătrana, Stârmina și Miercanul, dealurile cele mai înalte din zonă. După un program stabilit, fanfara militară făcea să se umple valea și dealurile cu cântecele ei, care atrăgea în număr mare nu numai populația din Pucioasa, dar și din comunele limitrofe.” (Dumitru Stancu, 1995: 328-329); „Animația cea mai mare se producea către seară când Parcul devenea neîncăpător, de asemenea restaurantele și cofetăriile. Pe strada Regală, loc de promenadă și de întâlniri, circulația trăsurilor se transforma într-un slalom, devenind greoaie”. (Dumitru Stancu, 1995: pag. 330)

Deși unele izvoare s-au prăbușit din cauza alunecărilor de teren și a exploatărilor de la cariera de piatră, activitatea balneară la Pucioasa a continuat fără întrerupere până astăzi, când se desfășoară în două baze de tratament, utilate modern, din incinta hotelurilor „Ceres” și „Turist”, cu un personal calificat, amabil și cooperant. Principalele afecțiuni care se tratează aici continuă să fie cele reumatismale și principalul factor de cură, băile cu apă sulfuroasă.

Este singurul sector al orașului care nu a fost desființat, ca urmare a Evenimentelor din Decembrie 1989. Orașul nu mai are însă freamătul de altădată. Majoritatea celor veniți aici la tratament sunt persoane în vârstă, cu venituri modeste și își petrec majoritatea timpului în hotel sau în preajma acestuia, principala formă de relaxare rămânând plimbarea prin parc sau prin împrejurimi.

Din punct de vedere economic, Pucioasa, orașul mic de pe Valea Ialomiței, a cunoscut pionieratul și în domeniul industriei textile. Aici, în anul 1885, Stan Rizescu a înființat prima fabrică de textile din țară, care inițial a avut numai șase lucrători.

Treptat, în Pucioasa s-au dezvoltat două fabrici de textile puternice, „Bucegi” și „Trainica”. Constituiau o sursă de venit, de ofertă ocupațională atât pentru localnici, cât și pentru persoane venite din toată țară. Pucioasa se putea mândri. Calitatea produselor realizate aici era recunoscută în întreaga țară și peste hotare.

La granița dintre material și spiritual s-a aflat și înființarea la Pucioasa, în perioada interbelică, a unei tipografii bazate la început pe producerea de etichete, obiecte din domeniul administrativ, dar profilată ulterior și pe tipărirea de carte și care, din fericire, are urmași până astăzi. Un spirit pragmatic a străbătut orașul și în peisajul său economic au apărut întreprinderi de valorificare a potențialului natural al zonei: Întreprinderea de Prelucrare și Industrializare a Legumelor și Fructelor, Întreprinderea Agricolă de Stat, Întreprinderea de Valorificare a Legumelor și a Fructelor, Vinalcool, Întreprinderea de Prelucrare a Lemnului, Păstrăvăria.

Produsele realizate la Pucioasa erau competitive atât pe plan național, cât și internațional.

Spiritul distructiv al României postdecembriste a săpat nemilos în inima orașului și i-a distrus cele mai importante obiective industriale.

O nouă durere colectivă a umplut sufletele românilor. Era imposibil să treci prin Pucioasa fără a poposi aici să faci cumpărături. În Pucioasa, adeseori îi vedeai pe turiștii sau bolnavii veniți aici la tratament, îndreptându-se spre hotel cu sacoșele pline de mărfuri cumpărate de la magazinele fabricilor de textile. M-am aflat printre ei și am constatat că fabricile producătoare își meritau cu adevărat numele. Ce a mai rămas din ele? Nimic sau aproape nimic.

Dintre carierele de piatră funcționează numai una și aceea la capacitate redusă și cu un personal îmbătrânit. De ce au fost comuniste, de ce au trebuit să se ducă pe apa sâmbetei obiective industriale cu o veche tradiție și renume?

ÎNSEMNĂRI DE LA MALUL DUNĂRII

de Georgeta Cican

Aveam să o văd prima oară, de aproape, în anul 1979. O hotărâre de moment, dictată probabil de curiozitate, m-a adus la Orșova, imediat după ce obținusem un post de profesoară într-unul dintre liceele orașului. Nu puteam ști pe atunci că urma să lucrez în acea școală până la pensie și nici că mica urbe danubiană avea să-mi devină casă mai bine de patru decenii. Îmi amintesc cu claritate că, sub soarele acelei zile de iunie, stăteam pe niște trepte de beton care coborau spre Dunăre, ascultam clipocitul apei și mă simțeam ca în vacanță la mare. Nu îmi dau seama cum e să trăiești la umbra adormitului Vezuviu, nici să treci zilnic, în drum spre serviciu, pe lângă silueta tot mai înaltă a catedralei Sagrada Familia; în ce măsură amenințarea unei colosale zvârcoliri telurice îți poate afecta percepția asupra realității și chiar determina ritmurile existenței; în cazul celălalt, dacă trudnica săvârșire a frumuseții de către mai multe generații aprinde scânteia divină în fiecare privitor ori potențează sentimentul propriei nimicnicii în fața desăvârșirii divine. Știu însă din experiență proprie că vecinătatea unei asemenea prezențe covârșitoare te influențează și te schimbă.

De-atunci, din acel iunie însorit al tinereții mele, am văzut Dunărea în locuri și cu chipuri felurite: valsând, desigur, între maluri regularizate la Viena, alunecând solemn printre palatele Budapestei, clocotind cu valuri îndărătnice și vârtejuri viclene între stâncile de la Cazane, în leneșă revărsare pe câmpie la Calafat, în fecunda somnolență a labirintului Deltei. Familiar îmi este, bineînțeles, marele golf care mărginește înspre est Orșova. De când masivul dig sparge-val a fost înlocuit cu un brâu decorativ de metal, pare că orașul însuși se modulează cu cele două străzi paralele după conturul sinuos al lacului, ridicându-și pe dealuri aripile zonelor de case, Nord și Sud. Lungul pod peste gura de vărsare a Cernei în fluviu, chiar la intrarea în oraș, dă impresia că e singura cale de acces în insula-urbe. Insula adevărată, bucățica aceea de paradis oriental numită Ada-Kaleh, s-a scufundat ca vechiul oraș și satele din jur în apele lacului de acumulare. Eu nu am văzut decât în fotografii și filme insula cu moscheea sa și minaretul înalt, cu fabrica de țigarete „Musulmana”, cu livezile de smochini și trandafirii cățărători, cu terasele cafenelelor și dughenele cu zaharicale, n-am văzut niciodată în realitate Orșova Veche, cu frumoasa ei arhitectură bănățeană și aleea de castani de pe faleză. L-am cunoscut însă pe Husref Usref, ale cărui delicioase cofeturi m-au dus de fiecare dată cu gândul la versurile poeziei barbiene „Selim”: „Ca sculele-n sipeturi, așa mi-ați răsărit, / Alvițe rumenite, minuni de acadele/... / Și dârdâind sub bruma și colții de migdale, / Rahatul părea urmă de-ngheț după topit.” Mi-am făcut prieteni printre mulți strămutați care, deși risipiți prin tot orașul nou și la jumătate de secol de când satele Jupalnic și Tufări se înecaseră în ape, își afirmă cu obstinație identitatea de jupălniceni și tufăreni. Insula și vechiul oraș sălășluiesc încă în memoria oamenilor.

Dintre miile și miile de fețe ale Dunării, câteva nu încetează să mă fascineze: rândurile simetrice de valuri, trupe de asalt împinse de vânt spre baraj, părând șiraguri lucitoare de mărgele din înaltul viaductelor; spuma clocotitoare țâșnind în șuvoaie în urma șalupelor, strălucirea de hidrargir a apei la lumina soarelui, întunecimea catifelată de smoală la luminile nopții. Îmi aduc aminte însă și chipurile ei neobișnuite: lacul închis sub un strat gros de gheață opacă în iarna geroasă a anului 1985, pe care, traversând-o în linie dreaptă, muncitorii scurtau drumul spre Șantierul Naval; în anul 2000, câmpul strălucitor și moale de zăpadă dintre cele două maluri la baraj, în care îți venea să te rostogolești dacă nu ai fi știut primejdia întunecată de sub el; apele revărsându-se de pe străzi în albia adâncă la viitura de acum 8 ani, ducând cu ele pietre, cărămizi și crengi. Îmi amintesc, de asemenea, din anii bogați în zăpezi și ploi, albia scăzută, primăvara, din care se ițeau, ici și colo, ca niște oase de dinozauri pietrificate în imemoriale noroaie, ruinele unor vechi clădiri pe care dinții apei nu apucaseră să le macine și să le niveleze. S-ar fi arătat o dată, zice-se, nu numai ultimele vestigii ale geamiei din Ada-Kaleh, ci și cele ale pandantului ei creștin de la Cazane, Mraconia, mănăstirea de sub ape. După ce, săptămâni la rând, gurile barajului se opinteau să deverseze apele lacului în aval, Măria Sa fluviul umplea albia la loc în doar câteva ore...

Orșova este, în datele ei esențiale, un oraș danubian tipic, pitoresc, cu port, șantier naval, pontoane cu bărci și vaporașe, cu pescari solitari și răbdători, cu școală de marină și două cluburi pentru sporturi nautice, cu o faleză generoasă, terase și tarabe cu suveniruri. În timpul iernii, pescărușilor, rezidenți permanenți ai lacului, li se alătură lebede, rațe sălbatice și lișițe. Vara, lacul are mirosul inconfundabil al Deltei, de alge și mâl, iar orașul se umple de glasurile, zgomotele amestecate și freamătul litoralului. Asemenea fluviului, oameni și comunități deopotrivă își clădesc și reclădesc neîntrerupt meandrele propriilor destine. Am văzut, în aproape o jumătate de veac, cum orașul de frontieră, poarta spre libertatea pentru care unii au plătit cu propria viață, a devenit un punct important al zonei turistice a Defileului Dunării. Am văzut cum micuța construcție din care se dirija navigația în Cazanele Mici, numită La Balon, s-a transformat în biserică, replică a celei înecate; cum în stânca de la intrarea în Golful Mraconiei s-a sculptat timp de zece ani, într-o aprigă luptă cu piatra, înălțimea, vremea și viperele, chipul gigantic al regelui Decebal; cum tabăra de pictură s-a închis și tabăra de copii din Mraconia a devenit o paragină, dar malurile micului golf, malul Dunării din toată Clisura și faleza Orșovei s-au umplut de pensiuni și hoteluri. Cum, spontan, natural s-a născut un pol turistic al acestei țări. În zona Orșovei, pe lângă așezarea fermecătoare, sunt de remarcat câteva obiective turistice (printre care nonconformista biserică romano-catolică, dar și Mănăstirea Sf. Ana, ctitorie în stil tradițional a lui Pamfil Șeicaru, având însă muzeu, clopotniță și chilii mult mai recente). (Există chiar, pe o stradă lăturalnică, un muzeu modest, ascuns într-o încăpere dintr-o clădire administrativă, de parcă s-ar sfii că este atât de mic pentru o istorie atât de bogată.) Specificitatea Orșovei e dată însă de aerul de localitate fără trecut. Construirea hidrocentralei și a lacului său de acumulare a creat o falie între orașul nou și istoria lui venerabilă, din care nu s-a recuperat aproape nimic. Și totuși, atâta timp cât orice discuție cu un localnic trecut de vârsta tinereții alunecă spre orașul de altădată, iar grupurile de prieteni de pe rețelele de socializare rulează la nesfârșit fotografii ale Orșovei Vechi și ale insulei Ada-Kaleh, atâta timp cât amintirile și poveștile se transmit din generație în generație, se poate spune că aproape nimic nu s-a pierdut. Într-o narațiune din volumul „Ochiul căprui al dragostei noastre”, Mircea Cărtărescu spune că „... toți avem o insulă scufundată în apele minții și pe care o căutăm cu disperare, ca pe diamantul topit al ființei noastre. Că noi înșine și lumea noastră suntem adânc scufundați, în apele timpului, ca o Ada-Kaleh ce nu va mai fi niciodată reală.” Însă, dincolo de această simbolistică extraordinară, în concretul lumii, aici și acum, sunt oameni a căror insulă scufundată în abisurile minții are un nume – un nume-cicatrice, care, odată cu vechea durere, le aduce aminte că sunt niște supraviețuitori.