Kenya si elefantii

de Paul Drosu

O imagine care, pe cei mai sensibili, ii poate impresiona pana la lacrimi… Caci in imagine sunt elefantei orfani din Kenya, dintre care unul se pregateste sa suga laptele care ii este dat, dintr-un mega-biberon, din spatele acelei paturi, care, pentru bietul elefantel, reprezinta pantecul mamei lui…in care impinge cu trompita pentru a gasi laptele… Se procedeaza in acest fel, pentru ca elefanteii sa asocieze cat mai putin oamenii cu mancarea, caci toti acesti elefantei vor fi eliberati, la un moment-dat, in salbaticie!

Ceea ce ar trebui sa caracterizeze, in primul rand, o fiinta omeneasca este dragostea pentru orice apartine Naturii…si nu numai dragostea pentru sine insasi…Din fericire, mai sunt astfel de oameni, care, cu mari sacrificii, incearca sa amane tristul moment al disparitiei elefantilor salbatici si salveaza puii de elefant ramasi orfani de mici, din cauza braconierilor, si ii ingrijesc cu o dragoste netarmurita pana cand, dupa 8-10 ani, reusesc sa ii reintegreze in salbaticie… Asa cum se intampla la "David Sheldrick Wildlife Trust" de langa Nairobi, Kenya, un centru extrem de apreciat peste tot in lume de catre iubitorii de animale, cu aparitii pe National Geographic si alte canale de profil si vizitat chiar si de catre secretarul de stat american John Kerry. Inceputurile acestui centru au fost foarte grele, caci le-au trebuit ani de

Sissi si povestea Kaiserschmarrn-ului

de Mircea Poeana

    In Grein am mancat primul Kaiserschmarrn din viata mea. Si nu mi-a placut deloc. Asa cum il tradeaza si numele desertul asta imperial, adica un fel de "harababura imparateasca", nu e nici omleta si nici prajitura. M-am trezit cu niste jumari, dichisit asezate pe o farfurie de portelan, care se insoteau cu o chisea plina ochi cu magiun de prune. O combinatie tare anapoda pentru gusturile mele nesofisticate. Dar gandidu-ma ca austriecii, bavarezii, chiar si maghiarii ("császármorzsa"), slovenii ("cesarski praženec"), cehii ("Císařský trhanec") si croatii se dau in vant dupa minunea asta culinara mi-am zis ca e de incercat.

Si mai era si istoria...

    Sissi cea silfida se spune ca a inventat preparatul, de teama sa nu isi compromita silueta, asa ca intr-o

Orte - orasul agatat de nori

 

        de Maricela Stupar

Orte este un superb oraș italian, este o lume unde timpul a stat în loc, o lume pe care trebuie să o descoperi, o lume fascinantă care ți se descoperă la fiecare pas pe care îl parcurgi în acest mic orășel medieval încărcat de istorie. 
Tot aici, sub acest oraș, ți de dezvăluie și o lume subterană, unde descoperim tuneluri, apeducte etrusce și romane, pivnițe, camere și fântâni, dar și fântâna pentru conservarea zăpezii, unde au fost păstrate medicamentele spitalului local. Două ore sunt necesare de mers pe jos în adâncurile subteranelor etrusce și medievale, o rețea foarte articulată de tuneluri și camere care se extinde sub întregul oraș.
De origini antice, Orte unul dintre orașele care alcătuiau federația etruscă. Azi, 8 500 de locuitori și se află în provincia Viterbo din Lazio si se află la 63 km de Roma. Este o legătură rutieră și

Catedrala Sfantul Nicolae din Bari - locul moastelor sale

de Ioan Laslo

O vizita la Bari, capitala Pugliei te duce foarte repede la mormantul Sfantului Nicolae, cel care aduce nuieluse copiilor neastamparati, dar si protectorul marinarilor(drept urmare, catedrala inchinata lui este in imediata apropiere a portului din Bari!).

Dupa ce orasul bizantin Mira a fost cucerit de musulmani, moastele Sfantului Nicolae au fost furate (salvate, spun italienii azi) de niste marinari si au ajuns la Bari (voiau sa le duca la Roma, insa legenda spune ca Sfantul Nicolae le-a dat de inteles ca trebuie sa ajunga la Bari!), pe 9 mai 1087. Desigur s-a inceput construirea unei biserici, care sa le gazduiasca, finalizata in 10 ani(ea constituie azi cripta in care se afla moastele, imediat sub altarul principal al actualei biserici). Pentru a finaliza splendidul edificiu in stil romanic pe care il putem vedea azi a mai fost nevoie de un secol.

Am pasit in biserica intr-o dimineata de toamna si la subsol, sub altar, se oficia o slujba de inmormantare, astfel ca am fost nevoit sa revin dupa aproximativ o ora pentru a lua imagini edificatoare si cu mormantul. Interiorul este in forma de litera T(cruce latina), cu trei nave impartite prin coloane. Impresioneaza tavanul pictat de Carlo Rosa, in secolul al XVII-lea. Altarul cu baldachin este cel mai vechi din Puglia (secolul al XI-lea). Culoarele laterale duc la doua scari care permit coborarea spre mormantul Sfantului Nicolae. Tot jos se afla si doua altare (unul pentru ritul catolic, iar celalalt pentru cel ortodox) si o serie de capiteluri variate.

Canterbury Cathedral, St Augustine's Abbey si St Martin's Church

de Marian Lisu

Minunatele locuri de acum au o legătură deosebită cu istoria creștină a Angliei, căci aici s-au sădit semințele convertirii la ceea ce se dorea religia păcii. Suntem în inima Comitatului Kent, aproape de coasta Sud-Estică, aproape de Franța, cu care conectăm imediat istorioarele ce au făcut gloria vremurilor rămase memoriei colective.

A fost odată un rege, peste mare, într-o țară care îmbrățișa păgânismul. E sfârșit de secol VII, iar singura relicvă rămasă din zona religiei imperiale (cea nouă, creștină, de secol IV) era o mică biserică amplasată pe dealul din Canterbury, cea a Sfântului Martin. E una cu care noi suntem deja familiarizați, căci stilul romanic cu piatră și inserție de cărămidă arsă, era unul răspândit în zona europeană.

De altfel era chiar punctul terminus al celebrei căi de piatră, ce venea de la Roma –Via Francigena, dovadă că până aici își permiseseră legiunile să bată colbul străinătăților.

După ce trecem în revistă cea mai veche biserică din Regat, pornim spre locul de la care vom dezvolta subiectul de acum, prezentat altfel decât îl veți găsi în ghiduri sau pe site-urile cu referiri legate de patrimoniul mondial.

În fața porții de acces în perimetrul Abației Sf. Augustin ne așteptau în somn pietrificat două statui, atent reprezentate – personajele care au inițiat istoria orașului regele Aethelbert ce-și privește la mică distanță aleasa – regina Bertha, frumoasa franțuzoaică (creștină deja) ce garanta prin mariaj o puternică alianță militară, ori garanți de securitate.

Nu voi preamări nobilele sentimente nutrite reciproc de cei încoronați, căci momentul propice se ivește rapid – Papa Grigorie cel Mare face și desface, urzind extinderea religiei spre marginea lumii cunoscute pe-atunci. Însărcinat cu misiunea aducerii pe calea cea dreaptă a anglo-saxonilor este un călugăr din Eterna – Augustin, ce pleacă cu un sobor de vreo alți 40 de inițiați spre comitat.

Îi va fi ușor, ea deja știa ce presupune adoptarea creștinismului, regele pare interesat, supușii fac ce știu mai bine, se supun.

Mica biserică din deal devine sediu al noilor veniți, care vor coordona lucrările unui edificiu care să impresioneze pe cei care urmau să-i treacă pragul – marea Biserică a Sf. Petru și Pavel, redenumită în timp după numele celui care o sfințește.

Deși acum e practic în ruină, Abația Sf. Augustin impresionează prin dimensiunile colosale, iar vestigiile scoase la lumină prezintă o viață creștină evoluată, rămânând unul dintre cele mai însemnate locuri de pelerinaj și primul consemnat în scrieri drept dioceză de Canterbury. Augustin este uns ca prim arhiepiscop de Canterbury, iar această funcție este și acum cea mai însemnată din ierarhia clericală a Bisericii Angliei.

Nu timpul a produs marile stricăciuni, ci furia lui Henric al VIII-lea, atunci când Clement nu catadicsise să-i ofere divorțul de Catherina de Spania, motiv pentru care se rupe de Biserica Romano-Catolică, îmbrățișând anglicanismul.

Dar perla coroanei e marea catedrală, a cărei piatră de căpătâi se pune în anul 595, de către Augustin, cel de mai sus, ulterior sanctificat. Periplul în zona de proximitate, în perimetrul ermetizat în care nimeni nu poate intra fără permisiune (nefiind spațiu public) ne va face să înțelegem evoluția temporală a etapelor edificiului colosal – avem urmele romanității, ale medievalului timpuriu, dar apogeul e imensul giuvaier gotic (evident primul de acest fel din Anglia), ce va deveni cu timpul inclusiv necropolă regală.

În măruntaie găsim cripta și resturile bine păstrate ale frescelor religioase în stil bizantin. Deasupra e marea navă inundată de lumină multicoloră ce se filtrează natural prin vitralii de dimensiuni impresionante.

Arcuri frânte, bolți cu nervuri atent calculate, capelele în stil romanic - spațiu ce trebuie umplut cu multă credință, iar noi sărmani muritori ne simțim oarecum liliputani în fața creației unor genii ce au gândit minuni arhitecturale.

Un portal sculptat admirabil ne poartă în cealaltă jumătate, nu chiar în oglindă cu prima navă, căciîn mijloc e corul (cel cu băieții aia îmbrăcați impecabil ce cântă precum îngerii raiului ceresc), iar mai sus stau în somn de piatră regii secolului al XV-lea – Henric al IV-lea (rege al Angliei, al Franței și Lord al Irlandei) sau Eduard de Woodstock (Prinț de Wales, Duce de Cornwall și Prinț de Aquitania), cel menit să fie rege al Angliei dar mort în urma marilor campanii militare – motiv pentru care este reprezentat în armură neagră, căci în memoria colectivă este cunoscut drept Prințul Negru.

Restul...e tăcere.