Palatul Culturii din Tirgu-Mures

Orice calator ajunge in centrul orasului Tirgu-Mures remarca repede doua cladiri: Palatul Culturii si Prefectura. Ambele sunt construite in stilul "secession transilvanean", fiind proiectate de doi arhitecti budapestani la inceputul secolului XX. Acoperisul de majolica, balcoanele frumos ornamentate,mozaicul si basoreliefurile din piatra si bronz atrag privirea pe exterior. Dar adevarata placere apare in momentul in care pasesti in interior: de la holul de la intrare si pana la ultimul etaj, totul este o incantare pentru privire si auz!

Holul, lung de 45 de metri si decorat cu opt fresce pe teme mitologice, un basorelief cu scena incoronarii lui Franz Iosif si alte opt nuduri feminine, are la capete doua oglinzi venetiene. De aici putem intra in Sala Mare de concerte, sau putem urca pe treptele laterale spre alte locuri pline de incantare. De cele mai multe ori, holul gazduieste diverse expozitii. Ultima data cand am ajuns acolo, de exemplu, Muzeul Judetean de Istorie expunea modul in care arhitectura evreiasca isi face simtita prezenta in Tirgu-Mures (o atentie marita era desigur acordata sinagogii din oras), dar si in intreaga Europa. 

Sala Mare are o acustica splendida si gazduieste concertele Filarmonicii, dar si alte numeroase productii artistice de marca. Poate gazdui 600 de spectatori si dispune de

Bilbao - adevarata față a poporului basc

 de Ioan Laslo

Chiar daca, oficial, Victoria-Gasteiz este capitala Tarii Bascilor, orasul emblematic pentru aceasta provincie atat de spectaculoasa din Spania ramane Bilbao (sau Bilbo, cum ii spun bascii). 

Am avut placerea ca, pe parcursul mai multor sezoane, sa fiu ghidul celei mai mari agentii de turism din Romania pe un program in aceasta zona si pur si simplu m-am atasat de ea. Civilizatia, bunul gust, curatenia impecabila si educatia localnicilor m-au cucerit iremediabil. Imbinarea de vechi si nou, respectul pentru cei din jur, dorinta de a oferi frumosul sub toate aspectele sale nu au cum sa te lase indiferent. Ai acea senzatie ca totul este la locul lui si e facut sa faca localnicilor viata mai frumoasa. Si asta, pornind de la lucruri care par minore (imi place de exemplu ca nu e trecere de pietoni la care sa nu existe nivelare. Pare marunt, dar e un amanunt care evita disconfortul si chiar accidentele!)

Deoarece nu ma lasa inima sa inghesui totul intr-un singur material, am luat pe rand tentatiile acestui oras fabulos. Vom vorbi despre centrul vechi (Cartierul celor Sapte Strazi), Catedral de Santiago, Teatro Arriaga, Muzeul Guggenheim (cel care a generat o adevarata renastere a sperantelor poporului basc), Puente dela Salve, Estadio San Mames, Puente Biskaya, Zubizuri (construit dupa planurile ingeniosului Calatrava), sau Turnul Iberdrola. Totul despre un oras care are un plan de dezvoltare coerent si sustenabil, urmat pas cu pas, indiferent de vremelnicii conducatori politici. Poate si de aceea, Tara Bascilor a devenit in ultimii ani cea mai dezvoltata zona a Spaniei, intrecand Catalunia si sub aspectul venitului pe cap de locuitor. Tineti aproape ca avem despre ce vorbi! Deocamdata, sper ca am reusit sa va trezesc interesul! Dati un click pe albastru pentru fiecare obiectiv in parte! Iar daca vreti sa vizitam impreuna Bilbao, va puteti inscrie pe programul Tara Bascilor si nordul Spaniei, cu un click pe numele sau!

Variatia ovoida a somajului sferei

 

de Ioan Laslo

Ne este dat de multe ori sa auzim lucruri ciudate, iar calatorind am avut ocazia sa vad si sa aud o sumedenie. Azi va aduc in atentie una dintre ele. Este opera de arta a lui Jorge Oteiza (unul din cei mai de seama reprezentanti ai scolii basce de sculptura moderna), a carei copie supradimensionata este expusa in fata Primariei din Bilbao . Titlul ei face de obicei deliciul turistilor: Variatia ovoida a somajului sferei. Cei 6m diametru si aproape 8m inaltime scot in evidenta o sculptura din otel invechit si arata o tensiune intre static si dinamic. Chiar si localizarea ei intre  raul Nervion si superba cladire a Primariei orasului isi are un rol bine definit. 

În golul moale al râului care se termină/Cedila semnează în albastrul cerului/Deasupra orașului în interiorul pământului/Materia strălucește/În sfera prafului brutal/Cercul înconjoară cheiurile/În noduri se găsește un nor în interiorul vidului dedesubtul spațiilor/Izbucnirile roșii/În marea de raze/Soarele a visat/La toate nopțile lui pierdute/La toate aceste strigăte de întuneric/Soarele s-a dat/Mândru ca fata ideală/Într-un punct luminos/Cercul s-a mișcat/În cel mai scurt timp/El pozează acolo/Dar deja nu mai este/Ideea a dispărut/Râul s-a închis/Și cerul/Și materialul/Și noaptea/Și vremea/Și strigătele/Și oamenii/Și mările/Lumii și valurile/Doar fata/Doar un cheu/Un râs (Jacky Lavauzelle)

Minoitii și locul de naștere a lui Zeus

     de Ciprian Napradean

Am evadat de pe țărmul Cretei într-un loc cu aer respirabil și peisaj mai verde.  Se numește Lasithi Platou. E o zona fascinantă, undeva in partea central - estica a Cretei. Specific zonei sunt morile de vânt. Ele sunt încă folosite pentru extragerea apei (esențială în irigații). Destinația noastră a fost Pestera lui Zeus. Cică aici s-a născut zeul cerului, în mitologia greacă. Dincolo de povești, frumoase ce-i drept, săpăturile arheologice atesta o locuire a peșterii încă din preistorie. În timpul civilizației minoice pestera a fost considerat un loc sacru, aici organizandu-se diferite procesiuni. Ce este cu adevărat interesant e că în urma cu câțiva ani s-a studiat profilul hologenetic al locuitorilor din Platoul Lasithi, date fiind diferențele de aspect fizic fata de restul cretanilor, iar surpriza a fost de proporții. ADN- ul locuitorilor actuali ai platoului se potrivește cu cel făcut pe oasele minoicilor de acum 5000 - 6000 de ani. Se pare ca locul a servit ca refugiu după prăbușirea civilizației minoice. Munții, ce înconjoară zona, au functionat mereu ca un plămân. Inspira populația în momente de restriște și o expira după ce trecea primejdia (La fel ca ai noștri Carpați). 

Evadarea asta a meritat. Tavernele de aici sunt mai simple, mâncarea mai puțin sofisticată dar gustoasă. Localnici se laudă ca legumele din bucătăria lor stăteau la plajă în grădină în urma cu câteva minute.

Santa Maria degli Angeli - bijuteria care domina Assisi de Jos

 de Marian Lisu

Poate numele titlului vă face să gândiți: iar Assisi? Ei bine, acum suntem practic în orășelul de la baza dealului, unde sper că instantaneele de până acum v-au încântat. E Santa Maria degli Angeli, locul unde practic începe și se sfârșește destinul Sf. Francisc.Marea Bazilică Sfânta Maria a Îngerilor e aici de aproape cinci secole, impresionând prin dimensiunile colosale (cea de-a șaptea în clasamentul general), dar adevărata comoară este înăuntru – micuța și vechea bisericuță Porziuncola (tradusă ca „Mică  bucată de pământ”).

Deasupra Sanctuarul Protoconventului Porziuncola ne întâmpină dictonul latin „Hic Locus Sanctua Est” (Acesta este un loc sfânt), chiar Sf. Francisc declarând că este cămin, spunând că „vizitele spiritelor cerești erau frecvente în acel loc”. 

Aici are pornirea lăuntrică de a se dedica muncii neobosite de a fonda Ordinul Fraților Minori (al Călugărilor Cenușii/ Franciscanilor), tot aici discipolii jură credință și pleacă în lume să ducă mai departe mesajul. Aici e locul unde Chiara di Offreduccio renunță la viața fără de griji, îmbrățișează jurământul de sărăcie și se dedică întru-totul credinței, înființând Ordinului Doamnelor Sărace (Clariselor), fiind sanctificată și ea după ce se dovedise că făcuse minuni. Viziunea Sf. Francisc, aceea că obținuse aici chiar de la Isus „Indulgența Porziuncolei” (mai cunoscută în literatură drept „Iertarea din Assisi”), va genera ulterior pelerinaje impresionante, iar anual o mare sărbătoare locală. Este astfel centrul franciscanismului, așa cum ne ilustrează și frescele minunate pe care le descoperim în anexele marii biserici. După Grădina cu trandafiri, loc preaiubit de Francisc, din pictură se perindă privirii adunarea călugărilor pentru a înțelege tainele Regulei, respectiv viziunea ce trebuia vestită în lumea largă.

Biserica mare are trei nave, având în laterale zece capele, cupolă impresionantă și absidă semicirculară, centrul edificiului reprezentându-l vechea bisericuță ce fusese la începuturi a benedictinilor, dar lăsată în ruină. Sf. Francisc decisese să o readucă la menirea inițială, așa cum mai făcuse și cu alte două din Assisi.

Fresca interioară e de mare valoare – în partea din spate e Calvarul, lucrare a lui Perugino, iar în capelele laterale sunt lucrări ce au în principal teme cu Fecioara cu Pruncul, aspecte din viața spirituală a Sf. Francisc, dar și cu Sf. Bernardino. Cappella del Transito e chiar în locul unde Sfântul Francisc a murit în 1226, imediat lângă Grădina cu trandafiri, de unde statuia ce-i este dedicată așteaptă parcă înflorirea rapidă, sub atenta supraveghere a porumbeilor pașnici. E aparent o mare discrepanță între ceea ce propovăduia Francisc – traiul în sărăcie, dar bogăție în credință – raportat la ceea ce vedem actualmente – structuri ce rivalizează cu marile catedrale, având în vedere că la începuturi discipolii trăiau în colibe și dormeau pe rogojină, îmbrăcați fiind în pânză de sac cârpită.

Turnul imens, cu clopotele lui grele, vestește la intervale regulate chemarea credinței, fațada monumentală ținând în vârf o statuie impunătoare a Fecioarei din bronz aurit, ce magnetizează privirile curioșilor de la mare distanță.

În laterala ce dă spre edificiile publice se află o fântână activă de acum cinci secole – Fonte Medicee.

Peste drum e splendidul Palazzo del Capitano del Perdono (Palatul Căpitanilor Iertării) ridicat pentru a servi drept casă a „căpitanilor” – persoanele ce trebuiau să vegheze mulțimea de pelerini ce veneau să descopere locul unde Sf. Francisc obținuse privilegiul iertării.

Tocmai dimensiunea impresionată pe care o căpătase pelerinajul făcuse ca în jurul bisericii să se formeze un adevărat târg, acum oraș, iar supravegherea trebuia să aibă parte de o justiție specială, condusă de Căpitanul Iertării. Palatul e construit sobru, dar are o eleganță conferită în special de succesiunea coloanelor groase de la bază ce susțin bolte-n semicerc, având deasupra alte rânduri de coloane scunde, ce dau impresia de spațialitate. Cel de-al treilea nivel, adăugat ulterior, duce clădirea în epocile recente, păstrând arhitectura specifică umbriană, tocmai pentru a pune în evidență edificiul, prin comparație cu construcțiile relativ contemporane. "

l'Amore non è amato" („Dragostea nu se iubește”) – Sf. Francisc.