Muzeul Sarii din Slanic Prahova

 de Elena Trifan

O informație bogată despre localitatea Slanic Prahova, exploatarea sării și întrebuințarea acesteia poate fi găsită la Muzeul Sării, amenajat pe Strada 23 August, nr. 19, în fosta Casă a Cămărășiei.  Este o construcție foarte veche, de peste 300 de ani, un model de casă boierească unde aveau loc tranzacțiile cu sare și erau găzduiți avocații, medicii, judecătorii care veneau în localitate.  Este construită fără fundație, pe piatră de râu, văruită în alb la exterior, are foișoare în partea din față și în cea din spate, beci la suprafața solului și la etaj.  Muzeul este conceput într-o viziune modernă, interactivă.  În beci sunt amenajate un spațiu care ilustrează aspecte ale florei și faunei din zonă, camere prevăzute cu manechini și unelte de lucru cu ajutorul cărora poți vizualiza principalele metode de exploatare a sării. Tot aici poți călători prin galeriile minei prin intermediul unui film în 3D.  La etaj sunt expuse planșe cu informație despre istoricul orașului, al minelor de sare, al apariției și utilizării sării, mai ales, în industrie. Într-o cameră te întâmpină o imagine insolită și foarte reușită, cea a cămărașului ”cea mai importantă persoană din administrația unei ocne, fiind numit direct de către domnitorul țării. Angaja muncitorii, se îngrijea de buna funcționare a ocnei și era responsabil cu extracția și vânzarea sării.”  În muzeu, este reprezentat printr-un manechin așezat la un birou, cu ochelari pe nas, cu o condică în față, foarte concentrat și impozant. Este tuns și îmbrăcat după moda de epocă a slănicenilor: cu mustață, cămașă albă cu guler tunică, vestă neagră.  Într-o altă cameră, prin intermediul unei mese interactive ți se oferă informații despre metodele de exploatare a sării, o completare teoretică, de fapt, a imaginilor de la nivelul inferior al clădirii.  De-a lungul timpului au fost folosite mai multe metode de exploatare a sării.  În prima cameră de la parter poate fi vizualizată metoda tip clopot, utilizată începând cu anul 1685.  În mină se pătrundea printr-un puț pe care îl săpau ocnași legați cu funii.  Tot ei cu ajutorul unor unelte rudimentare: ciocane, dălți, șpiț desprindeau bolovani de sare care erau așezați într-un burduf făcut din piele de bou, adus la suprafață cu sistem de scripeți numit crivac, de fapt ”o bucată de lemn cu 4 brațe. La fiecare braț erau înhămați unul sau doi cai acționați cu funii din cânepă numită odgon, înfășurată în jurul unui tambur care ridica și cobora simultan două recipiente folosite la scoaterea sării.”  Salina era iluminată cu feștile și seu de oaie.  Este impresionantă imaginea statuară a ocnașului cu mustață, plete, îmbrăcat cu o haină groasă și căciulă. Așezat în genunchi în fața burdufului cu sare pare împietrit în trudă și în rugăciune.  În cea de-a doua cameră a muzeului este prezentată metoda sistematică, având mai multe camere și profil ogival, practicată între anii 1865-1875 în mina deschisă de Carol Caracioni, la a cărei inaugurare a participat și domnitorul Al.I. Cuza.  Principalele inovații aduse de aceasta sunt: lampa de mină, folosirea de unelte precum: barosul, burghiul; transportul sării cu ajutorul vagoneților acționați de forța omului.  Progresul și-a spus cuvântul și metoda sistematica a cunoscut o nouă variantă practicată în cadrul minei Carol deschisă în anul 1881, prima mină electrificată din România, în care au fost folosite unelte noi: mașina cu aburi, transportul mecanizat al sării.  O metodă nouă de exploatare a fost cea cu camere trapezoidale și pilon central de susținere, care a beneficiat de un instrument nou, haveza ”utilaj folosit pentru tăierea sării la vatră, orizontal și vertical”, introdusă în procesul de producție în anul 1931.  Cea mai modernă metodă aplicată în salina de la Slănic este cea care folosește explozibilul numit astralită și capse electrice.  Camera interactivă a fost concepută nu numai ca o interacțiune om-tehnică, modernă de prezentare a industriei sării, ci și ca interacțiune între știință și artă.  Aici pot fi admirate statui sculptate în sare și găsite explicații etimologice ale unor cuvinte precum: sare, salariu, salată.  

Muzeul Chihlimbarului, Colti, Judetul Buzau

de Elena Trifan

Unul din cuiburile de lumină, existente pe harta acestui pământ este și localitatea Colți, situată în zona muntoasă a județului Buzău, la aproximativ 67 de km. depărtare de Buzău și 90 de km. de Ploiești.
Venind dinspre Ploiești, după ce treci de Vălenii-de-Munte, în localitatea Pătârlagele un indicator îți recomandă un drum la dreapta care duce către Colți. Cred că până mai ieri-alaltăieri puțini dintre noi am știut că în pântecele munților la poale cărora este așezată se află o adevărată comoară, apreciată pentru cromatica ei caldă, coloritul plăcut și efectele tămăduitoare și estetice și anume chihlimbarul.
Informații complexe și prețioase despre prezența, geneza și exploatarea și întrebuințările chihlimbarului, studii despre acesta pot fi găsite la Colecția Muzeală a Chihlimbarului existentă în localitate.
Pentru conservarea și mediatizarea acestei bogății a subsolului și a ocupației legate de aceasta, în 1972 s-a luat hotărârea realizării unui proiect în vederea deschiderii unui Muzeu al Chihlimbarului.
În anii 1973-1974 au început lucrările de construire a unei case țărănești, în stil autohton tradițional care să găzduiască expoziția. Acestea s-au finalizat în anul 1979 când au început acțiunile de achiziționare și colectare a obiectelor de podoabă și a pepitelor de chihlimbar de la meșteri locali și de la săteni. Expoziția permanentă a fost deschisă la data de 14 iunie 1980.
Intrarea in curtea muzeului se face pe o poartă din lemn, casa este construită din piatră în partea inferioară și din scândură în partea superioară. Este alcătuită din demisol, etaj, mansardă, pridvor.
Muzeul oferă o informație bogată prin asocierea text-imagine, planșe, ghiduri, pliante, un film documentar de arhivă, cu durata de 6 minute, realizat în 1934, exponatele existente în vitrine.
Atât cu ajutorul materialelor documentare existente în muzeu, cât și grație explicațiilor competente și generoase ale doamnei muzeograf Diana Liana Gavrilă, autoarea cărții ”Enigme ale trecutului îndepărtat în Munții Buzăului,” am reușit să pătrundem în laboratorul de creație al Pământului, acolo unde cu aproximativ 60-40 de milioane de ani în urmă a luat naștere chihlimbarul.
Acesta este ”o rășină fosilă provenită din unele specii de pin (pinus succiniferia) având culoarea caracteristică galbenă ca mierea sau de ceară, fiind uneori brun-roșcat sau verde-negru.” (Ghidul Chihlimbarul, 2019, bijuterie și elixir, pag.3)
Care au fost factorii care au contribuit la formarea chihlimbarului și în ce a constat procesul de formare aflăm de la doamna muzeograf. În acele timpuri îndepărtate, în zona în care s-a format chihlimbarul era un climat subtropical și creșteau pini din specia ”pinus succiniferia”, voluminoși și suculenți, care generau cantități mari de rășină. Când erau furtuni mari, crengile se rupeau și rășina se scurgea la baza trunchiului unde se infltra în sol sau era luată de viituri și dusă în pârâuri și râuri care o transportau în mare unde se depunea pe fundul acesteia. Varietățile, calitățile și nuanțele cromatice ale chihlimbarului depind de cele ale rășinii, dar și ale mineralelor cu care aceasta intra în contact, în procesul de formare: sarea, petrolul, fierul, ozocherita.
Chihlimbarul se extrage dintr-un strat argilo-marnos în care apar urme de viață fosilizate de zeci de milioane de ani, astfel în vitrinele muzeului pot fi privite fragmente de rocă ce conțin impresiuni de pești, frunze, cât și exemplare de chihlimbar cu insecte fosilizate.
Printre cei care au efectuat studii asupra chihlimbarului și, în mod deosebit, asupra chihlimbarului din România, muzeul ni-i amintește pe Oscar Helm și pe geologul, mineralogul și pedologul român, Gheorghe Munteanu Murgogi (1872-1925), autorul tezei de docență ”Zăcămintele succinului din România (chihlimbar, romanit), susținută la Universitatea din București în 1903, drept pentru care i se dedică un spațiu documentar în Colecția Muzeală de la Colți.
În România se află cel mai valoros chihlimbar din lume, denumit de Oscar Helm rumanit. Gheorghe Munteanu Murgoci este cel care a descoperit că rumanitul nu este o tămâie, cum se crezuse până atunci, ci o varietate de chihlimbar. În comparațiile pe care le-au făcut între chihlimbarul românesc (rumanit) și cel din Marea Baltică, cei doi cercetători au ajuns la concluzia că chihlimbarul românesc este mai vechi, de profunzime și superior din punct de vedere calitativ. La aceasta au contribuit și modul de formare și mișcările orogenetice.
Valoarea rumanitului românesc a fost și este recunoscută și pe plan internațional.
În anul 1867, la Marea Expoziție Universală de la Paris, România a fost reprezentată de 2 piese: rumanitul și ”Cloșca cu puii de aur.” Ambele au primit Medalia de Aur.
Cea mai mare bucată de rumanit din lume, de culoare roșu ars, cu o greutate de 3480 de grame se află la Muzeul Județean din Buzău.
Exponatul a fost achiziționat în 1999 de la Elena Mușatescu din Comarnic, județul Prahova, care îl folosea ca suport pentru a ține ușa deschisă.
În Colecția Muzeală de la Colți se află 200 de piese din chihlimbar prelucrat, cât și brut, pepite de la zeci de grame, la sute de grame și chiar kilograme, în 162 de nuanțe: galben, roșu, maro, brun foarte închis, negru. Vedeta expoziției este rumanitul de Colți, de culoare neagră.
Un istoric al exploatărilor de chihlimbar în zona Colți este prezent în Ghidul mai sus-menționat.
Primele menționări ale existenței chihlimbarului în zona Colți aparțin contelui rus Demidov (1837) și profesorului I.A. Vaillant.
Extragerea sistematică a chihlimbarului din Munții Buzăului a început în anul 1920, în 39 de puncte, sub îndrumarea inginerului Dumitru Grigorescu. Rezultatele au fost bune, numai în primii 3 ani de exploatare s-au extras 317 kg. de chihlimbar. După moartea inginerului Grigorescu, în anul 1935, extracțiile au trecut în subordinea Ministerului Minelor și au fost închise în anul 1948.
Ministerul Minelor a mai realizat o exploatare sistematică în perioada 1981-1986. Cu ajutorul unui film documentar de numai 6 minute, în Muzeul de la Colți pot fi vizualizate etape ale extragerii și prelucrării chihlimbarului de la săparea galeriilor, desprinderea fragmentelor de rocă, finisare, până la prezentarea doamnelor și domnișoarelor care purtau cu mândrie bijuterii obținute din chihlimbar.
În vitrine se află și unelte de exploatare: dispozitive de iluminat – felinare, lămpașe cu carbit și cu acetilenă, cu baterii; recipente pentru ulei sau apă, topoare vechi, folosite concomitent cu târnăcopul pentru desprinderea bucăților de chihlimbar din argilă, strungul de lemn, întrebuințat pentru șlefuire, asemănător cu rodanul de la războiul de țesut. O punguță din scrot de animal ajuta la păstrarea bănuților și a bucăților de chihlimbar.
Încă din cele mai vechi timpuri chihlimbarului i s-au atribuit calități magice și terapeutice. Se considera că poate vindeca orice boală și, în mod deosebit, febra, probleme de vedere, durerile de stomac, infecțiile, stările de anxietate, reumatismul etc.
Incontestabilă rămâne valoarea estetică a chihlimbarului din care se obțin bijuterii în tonuri cromatice calde și plăcute.
Printre bijuteriile expuse în muzeu se află și cele care i-au fost oferite Elenei Ceaușescu, în timpul unei vizite făcute la Buzău în anul 1987.
O altă sală din muzeu este dedicată florilor de mină, aduse din alte zone ale țării și care încântă ochiul prin diversitatea formelor și a culorilor.
Din pridvorul casei poți admira frumusețea munților din apropiere, verdele revigorant al pădurilor, străpuns de culoarea deschisă a unui afloriment.
Colecția Muzeală de la Colți, într-un spațiu fizic restrâns, a reușit să comaseze milenii de viață subpământeană și umană, oferind o imagine sintetică și bine documentată a ingeniozității creativității naturale și omenești, adresându-se deopotrivă creierului și sufletului într-o atmosferă caldă și relaxantă.

O plimbare prin Balcic

 de Elena Trifan

Într-una din zile facem o plimbare de la Castelul Reginei Maria înspre oraşul Balcic. În stânga se află stânca albă, protectoare, un fel de Olimp al Balcicului, pe care zeul cerului convieţuieşte cu cel al apelor, al pădurii şi al pietrei. În dreapta, liziere de copaci verzi, în care esenţe de foioase convieţuiesc cu cele de conifere, pe deausupra lor sau printre ei se zăreşte marea. Aerul este umed, proaspăt, cu miros vegetal. În spatele şi deasupra stâncilor pe cer se profilează un spectacol diafan. Pământ şi cer par a se completa şi sincroniza prin culoare şi măreţie. În spatele nostru, la celălalt capăt al stâncilor nori negri acoperă cerul. Stânca devine element de legătură între două lumi, una a luminii, a soarelui, a diafanului, cealaltă a întunericului, a furtunii. Privind în stânga ochiul este scăldat de imaginea luminoasă a stâncii şi a cerului, privind în urmă este înspăimântat de imaginea întunecoasă a acestuia. Eşti cuprins de două porniri diferite, să stai locului pentru a privi extaziat sau să te grăbeşti pentru a nu fi prins de ploaie şi furtună.

Ne continuăm drumul spre centrul oraşului, în pas normal. Un spectacol cromatic inedit ni se dezăluie pe cer, pe stânci şi pe mare. Marea este foarte liniştită, de culoare albastră cu nuanţe de verde sau roşietice. Deasupra noastră cerul este bleu senin, acoperit spre orizont de nori albi. Valurile au strălucirea cioburilor de oglinzi. Orizontul pare difuz, contopindu-se în alburiul norilor. Dealul din spate, împădurit îşi pierde conturul. Pe marea strălucitoare şi pe cer se reflectă chipul de un verde întunecat al dealului a cărui culoare albă de la poale nu se mai distinge. Dealul îşi pierde identitatea, pare doar o proiecţie de un verde întunecat pe luciul apei şi pe cerul înnorat. Deşi cerul este înnorat, stâncile strălucesc diamantin în lumina soarelui. Trei straturi de culoare pare a fi creat Dumnezeu în natură: verdele copacilor, albul stâncilor, plumburiul cerului. Când soarele se ascunde între nori, dealurile din depărtare încep să-şi arate contururile şi stâncile îşi pierd din strălucire, dar albul lor contrastează şi mai mult cu plumburiul cerului. În mare suprafeţe strălucitoare alternează cu suprafeţe întunecate precum cerul de deasupra. Marea este liniştită şi glasul nu i se mai aude.

O plimbare pe străzile oraşului te ajută să îi cunoşti aspectul preponderent tradiţional din care nu lipsesc însă elementele moderne. Plimbându-te pe străzile lui poţi respira aerul curat, blând şi binefăcător în care adie uşor briza mării cu vaporii ei săraţi, amestecaţi cu ozonul copacilor. Te poţi odihni sub copacii verzi de vârste şi specii diferite care cresc din abundenţă, poţi privi stâncile albe sau frânturi de mare care se zăresc printre copaci si printre clădiri, gardurile tradiţionale din piatră, casele vechi sau moderne divers colorate, plăcute şi elegante. Poţi vizita biserici, moschei, muzee, admira statui. Specificul local este sporit de câte o cişmea turcească de care dai din loc în loc.

Domul din MIlano

 de Marian Lisu

Fațada e împodobită strașnic, elementele decorative abundă – iar lângă ușa mare de bronz, plină cu personaje în scene biblice, găsim cioplit în marmură un balaur, ce se strecoară viclean printre rugi.

Aici asistăm la nașterea legendei, spre a marca regimul care stăpânea Milano – Casa Visconti. Numele venise din renume, căci cel dintâi fusese viceconte de-a dreptul, căci zorii Renașterii schimbă vechile conduceri – familia (Della Torre) ce condusese cedând frâiele.

Mulți știu de Sforza, dinastia de temut a zonei lombarde,căci marele castel Sforzesco e cel mai cel, dar primul Sforza (Francesco) e un ginere al casei Visconti, deci tot în

Biserica Sfinții ”Trei Ierarhi” din Slanic Prahova

de Elena Trifan

 Indisolubil legată de exploatarea sării la Slănic Prahova este existența Bisericii Sfinții ”Trei Ierarhi” aflată tot pe strada 23 August, imediat lângă Muzeul Sării.  Aceasta este un veritabil monument de artă religioasă bizantină. A fost construită în timpul domnitorului Alexandru Moruzi, între anii 1977 – 1800, din inițiativa și cu cheltuiala biv-vel clucerului Ion Hagi Moscu, de origine grecească.  Acestuia după ce a luat în arendă Ocna Slănic i s-a cerut să construiască o biserică pentru lucrătorii și funcționarii salinei, celorlalți locuitori mult timp fiindu-le interzis accesul la slujbe.  Pentru a ajunge la biserică parcurgi o alee cu flori, străjuită de brazi.  Biserica parcă ar vrea să se retragă în sine și să se ascundă în spatele brazilor, tainică și modestă. Un glas ne cheamă totuși spre inima ei. Să fie oare glasul credinței, al dorinței de cunoaștere sau poate al strămoșilor care veneau aici să își mângâie sufletele după truda din adâncuri?  Pereții exteriori, văruiți în alb sunt prevăzuți cu două brâie bej în partea superioară și au geamuri înguste cu gratii metalice.  Pe partea exterioară a peretelui de la intrare sunt pictate medalioane cu Sfinții Trei Ierarhi, Sfântul Dimitrie, Sfântul Gheorghe.  În pridvorul bisericii se află morminte ale slujitorilor greci și crucile de la căpătâi au inscripții în limba greacă pe o parte și în limba română pe cealaltă. Încă de la intrare, deasupra ușilor sculptate în lemn te întâmpină câteva simboluri religioase: 2 porumbei sculptați în lemn cu câte o cruce în cioc, Triunghiul cunoașterii. Tot aici, se află 2 scene înfățișând cele două elemente antagonice ale religiei creștine, Raiul și Înfricoșătoarea Judecată, ca un avertisment parcă pentru respectarea preceptelor morale creștine.  Dispunerea picturilor în biserică s-a făcut în funcție de Tratatul Erminiei Bizantine. Restaurarea acesteia s-a realizat în două etape: 1958-1962 și 1995-2000.  S-a avut în vedere respectarea modelului inițial, ceea a condus la menținerea patinei timpului.  Catapeteasma este din zid și păstrează pictura originală din secolul al XVIII-lea. Pictura este realizată în 4 registre. Icoanele împărătești sunt originale, restaurate în registru pictural nou. Icoanele diaconești sunt mai vechi decât biserica, fiind aduse de la Biserica ”Sfântul Gheorghe.” Celelalte registre prezintă cele 12 praznice împărătești, Sfinții Apostoli, Maica Domnului, Iisus Hristos și prorocii Vechiului Testament.  Ușile diaconești îi înfățișează pe Arhanghelul Gavril cu crinul în mână, simbolul vestirii, și pe Sfântul Gheorghe cu sabia în mână, simbolul dreptății.