Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia

 de Elena Trifan

La aproximativ 15 km. nord-vest de Bucureşti, pe malul lacului Colentina se află localitatea Mogoşoaia, renumită pentru Palatul Brâncovenesc. Am vizitat palatul de mai multe ori, dar cel mai mult m-a impresionat primăvara, în lunile aprilie-mai, când totul pulsează de prospeţime, puritate şi nobleţe.

De la poartă se merge pe o alee străjuită de castani ale căror flori albe, conice, fragede şi fin înmiresmate par candelabre vii aprinse într-un pom de Crăciun. Pe iarba verde din spatele castanilor din loc în loc tufe de liliac şi magnolii încântă prin frăgezimea mov a florilor lor. Pe partea stângă, un magazin de suveniruri, în dreapta Biblioteca.

Înainte de a intra în curtea Palatului din partea stângă răsunau vocile unei slujbe religioase care se oficia în Biserica „Sfântul Gheorghe” construită de Constantin Brâncoveanu, în anul 1688, în stilul arhitecturii bisericeşti autohtone şi împodobită cu fresce în anul 1705. Biserica e mică, dar cu o puternică încărcătură istorică,religioasă şi afectivă. În ea se află un tablou votiv care îi înfăţişează pe Constantin Brâncoveanu şi familia sa şi mormântul prinţului George-Valentin Bibescu.

După ce treci de Turnul porţii, pătrunzi într-un domeniu al rafinamentului artistic şi natural, în care pe lângă clădirea centrală, Palatul Domnesc, se află o cuhnie, gheţăria, Sala de oaspeţi în care în comunism a fost găzduită Casa de Creaţie a Scriitorilor şi în care şi-a găsit sfârşitul scriitorul Marin Preda. Astăzi această sală este hotel-restaurant.

Pe acest loc, Constantin Brâncoveanu a cumpărat un teren în jurul anului 1681 şi în 1698 a început construirea unui palat care a fost finalizat în 1702, pentru fiul său Ştefan. Clădirea impresionează prin eleganţa, rafinamentul, supleţea, luminozitatea stilului brâncovenesc în care a fost construită. Are mai multe părţi: pivniţă în care astăzi se păstrează frescele de la Mânăstirea Văcăreşti, parter, etaj, foişor, logie; pereţii exteriori sunt prevăzuţi cu arcade, coloane şi motive florale. Destinul crud al familiei Brâncoveanu s-a abătut şi asupra palatului care, după moartea domnitorului, a fost jefuit de turci, transformat în han turcesc şi salvat în cele din urmă de Martha Bibescu, fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat, soţia prinţului George-Valentin Bibescu, poetă şi scriitoare. Aceasta a făcut din el o pasiune, l-a renovat, îmbunătăţit şi l-a transformat într-o adevărată ambasadă a României. Palatul dela Mogoşoaia devenise locul de întâlnire al unora dintre cele mai mari personalităţi ale vremii: regii Carol şi Ferdinand, regina Maria a României, Gheorghe Tătărescu, Constantin Argetoianu, Pamfil Şeicaru, Nicolae Iorga, Victor Hugo, Marcel Proust, Winston Churchill, Charles de Gaulle, regele Alfons al III-lea al Spaniei etc. Imagini din trecut ale palatului pot fi privite în fotografiile existente în acesta.

Pătrunzând în palat, temerea că s-ar putea să îl găseşti gol după ce turcii au plecat de aici cu 40 de care de bogăţii, după ce a fost bombardat, renovat şi părăsit, îţi este repede spulberată. Eleganţa stilului arhitectonic este prezentă şi aici şi graţie ingeniozităţii muzeografilor, generozităţii unor donatori, precum soţii Liana şi Dan Nasta, ai impresia că pătrunzi într-o adevărată bibliotecă sau ţi se deschid paginile unei enciclopedii în care o colecţie bogată de obiecte îţi oferă cunoştinţe din diverse domenii de activitate: istorie, artă, etnografie, religie, din diverse epoci şi regiuni ale ţării şi ale lumii. La subsol se află pivniţele în care sunt expuse fresce de la Biserica Văcăreşti. La parter erau camerele slujnicelor, astăzi transformate în birouri şi în spaţii expoziţionale. Pentru a ajunge la etaj unde se aflau camerele familiei domneşti, ai posibilitatea să urci pe Scara de onoare pe al cărei perete lateral poţi admira o tapiserie numită „Regele regilor”, de culoare roşiegrena, cu motive florale şi zoomorfe. Pe peretele din faţă, nişe cu mozaic veneţian aduse de Martha Bibescu şi Sculptura „Sacrificiul”, creaţie a sculptorului Vasile Gorduz, care reprezintă capul şi piciorul lui Constantin Brâncoveanu.

Camerele au nume reprezentative: Sala ortodoxă, Salonul italian, Salonul francez, Sala fanariotă, Salonul scoarteţor, Sala Cancelariei Domneşti, Salonul Sfatului Domnesc. Reprezentative pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu sunt Sala Cancelariei Domneşti şi Sala Sfatului Domnesc. Sala Cancelariei Domneşti era destinată treburilor interne şi externe, arhivării înscrisurilor. În Sala Cancelariei Domneşti printre altele se află hrisoave bisericeşti emise de Constantin Brâncoveanu, stema de principe a Sfântului Imperiu Roman conferită de Apus lui Constantin Brâncoveanu în 1695, stema Ţării Româneşti, basorelief, reproducere în ghips după stema de pe pisania Mânăstirii Hurezi, acoperământ de masă lucrat din catifea brodată cu fir metalic, cu monograma domnitorului Constantin Brâncoveanu, gravuri care reprezintă dregători la Curtea Otomană. Totul este înviorat şi dominat de imaginea lui Constantin Brâncoveanu, a familiei şi a ctitoriilor sale prezente pe o tapiserie de dimensiuni mari expusă pe unul din pereţi, lucrată de Nora Steriadi pe suport de bumbac, brodată cu mătase şi fir metalic.

În Sala Sfatului Domnesc pe unul din pereţi este expusă o copie după un tablou al lui Constantin Brâncoveanu aflat la Mânăstirea „Sfânta Ecaterina” de la Sinai. Tot aici au fost aduse strane de la Biserica din Potlogi, pe pereţi sunt scoarţe olteneşti, chilimuri sârbeşti şi turceşti, o ţesătură veneto-bizantină cu acvila domnitorului. Într-o vitrină sunt expuse cartea lui Antonio Maria del Chiaro „Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia”, două medalii comemorative, o monedă de argint cu portretul lui Constantin Brâncoveanu şi două monede emise în 2014 de Banca Naţională a României când s-au comemorat 300 de ani de la moartea domnitorului. Într-o altă sală pot fi citite informaţii despre Constantin Brâncoveanu şi fiii lui şi sunt expuse copii de pe foile de zestre ale fiicelor acestuia. Ne-au reţinut atenţia, în mod deosebit, portretul făcut lui Constantin Brâncoveanu „[...] a fost dăruit cu înţelepciune, un desăvârşit gust pentru frumuseţe, cu o mare dragoste de Dumnezeu [...]”, cât şi viziunea morţii tatălui ei pe care a avut-o fiica acestuia, domniţa Stanca, pe patul morţii „În agonie, cheamă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le halucinând, o ceată de turci care smuceşte de grumaz pe talăl ei, voind să-l ducă la Constantinopol. Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar muri după câteva ore.” O statuie etajată, donaţie a sculptorului Mihai Marcu din Mogoşoaia, îi înfăţişează pe Constantin Brâncoveanu şi pe cei 4 băieţi ai săi. Credinţa în Dumnezeu specifică poporului român şi pentru care domnitorul român a acceptat supliciul unei morţi martirice pentru el şi fiii lui este prezentă prin icoanele din Sala ortodoxă, cele două Evanghelii şi Triodul din Sala Cancelariei Domneşti etc. Istoria şi-a urmat cursul ei şi epocii fanariote care s-a instalat în Ţările Române la 2 ani după moartea domnitorului Constantin Brâncoveanu îi este dedicată o sală în care Martha Bibescu expusese colecţia de arme a prinţului George Valentin Bibescu. Aici pot fi privite portrete, gravuri, costume, ţesături reprezentative pentru epoca respectivă. Imagini ale Marthei Bibescu şi ale relaţiilor ei cu personalităţile vremii printre care pot fi amintite: Elena – Regina Mamă a României, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, Irene a Greciei etc. pot fi găsite în expoziţia de fotografii existentă în muzeu. Alte aspecte ale vieţii poporului român sunt prezente în Sala scoarţelor şi în Sala Transilvania.

În Sala scoarţelor sunt expuse 6 scoarţe provenind din Oltenia, Muntenia şi Moldova, lucrate din lână, cu motive fitomorfe, zoomorfe şi antropomorfe, în care predominant este pomul vieţii. Ne-au reţinut atenţia, în mod deosebit, imaginea unei perechi de îndrăgostiţi protejaţă de un linx şi imaginea Golgotei reprezentată de un pom al vieţii la baza căruia se află 2 cruci.

Sala Transilvania a fost amenajată în fostul dormitor al lui Constantin Brâncoveanu în care Martha Bibescu expusese portretul domnitorului şi un jilţ voievodal. Astăzi aici se găsesc exponate lucrate de meşteri şi artişti aparţinând populaţiei din Transilvania din timpul dominaţiei habsburgice, 1688-1918: paftale, centuri, piese de port săsesc şi oriental, vase de ceramică, litografii, icoane, o masă Biedermaier, un piedestal baroc, lăzi de zestre, portretul lui Iosif al II-lea. Graţie interesului colecţionarilor-donatori pentru cultura altor popoare, în muzeu au putut fi amenajate şi Salonul italienesc şi cel francez. În Salonul italian pot fi admirate obiecte de mobilier italian din secolul al XIX-lea, gravuri, picturi. Impresionantă este uşa de lemn sculptat, pictat cu icoanele sfinţilor Nicolae, Spiridon, Visarion şi Haralambie, aceasta nefiind singura uşă sculptată şi pictată din palat. Mie mi-au amintit de uşile pictate din castelul reginei Maria de la Balcic. În Salonul francez se află un şemineu, obiecte de mobilier lucrate in ateliere franceze din secolul al XVI-lea, portret de boieroaică în costum francez, gravuri, litografii, scoarţă basarabeană, un ceas ornamental din bronz aurit, cu statuetă care îl reprezintă pe ţarul Petru I.

De la ferestrele palatului, din foişor, din logie şi din curte poţi admira farmecul paradisului acvatic oferit de lacul Colentina şi al paradisului vegetal al Parcului englezesc. Lacul oferă o privelişte odihnitoare, cu suprafaţa lui lucitoare şi malurile acoperite de verdeaţă. O insuliţă se profilează în apă şi lebede albe luminează marginile cu trupurile lor plutitoare. În partea dinspre lac şi pe părţile laterale palatul este înconjurat de ronduri construite geometric din arbuşti verzi, în care sunt cultivaţi trandafiri şi irişi, atâţia irişi cum nicăieri nu mi-a fost dat să văd. Petalele de iris par aripile unei albine deschise spre soare şi totodată aplecate în semn de închinăciune faţă de pământul care le dă viaţă. În partea dreaptă a castelului florile de iris, mici bulgăraşi crem, gogoşi de borangic, zâmbesc fragede şi înmiresmate în soarele primăvăratic. Un rond imens, dreptunghiular, cultivat numai cu irişi este întreţinut pe partea stângă a palatului. Pare desprins dintr-o poveste, izvorât dintr-o baltă nevăzută, hrănit din energiile ancestrale ale pământului sau decupat din culorile curcubeului. Petalele mov-lila, fragede, discret parfumate ascund suflete diafane, ce inspiră aerul unei istorii păstrate cu grijă, dobândind valoare de simbol al frumuseţii şi purităţii eterne, al grijii omului pentru a-şi înnobila spaţiul de lângă casă şi pentru a-şi cinsti eroii. Avem impresia că la ferestre şi în foişor spirite modeste, rafinate se bucură discret de lumina acestui colţ de paradis. Cu rol protector, de ozonificare şi relaxare de-a lungul apei se întinde o pădure măreaţă în care arbori mai tineri există alături de arbori seculari cu nume autohtone sau exotice. Unii sunt multiramificaţi, dominând luminişurile din jurul lor, alţii au crescut chiar pe malul apei.

Un monument istoric important ascuns între copacii care parcă îl delimitează şi îl protejează este cripta familiei principelui Nicolae Bibescu, în care se află mormintele celor care „Fost-au mai iuţi decât vulturii/Şi mai puternici decât leii/[Şi] au căzut ca cei viteji.”: Mihai Principe Basarab Brâncoveanu, locotenent aviator căzut în Valea Leurzei, în ziua de 10 august 1943 la vârsta de 22 de ani şi George Principe Basarab Brâncoveanu, sublocotent aviator de rezervă, decorat cu Crucea de Aur a Virtuţii Aeronautice, căzut la datorie în ziua de 19.09.1944, în vârstă de 22 de ani - persoane care nu s-au eschivat în faţa istoriei, ci au trăit-o devotat şi demn. Tot aici este şi mormântul lui Lady Eliyabeth Asquith, princesse Bibesco.

În calitate de călători am trăit sentimente contradictorii. Sufletul ne-a fost mângâiat de frumuseţea artistică şi naturală a locului, dar şi întristat de istoria zbuciumată a celor care i-au pus bazele sau au trăit în el. Mult mai puternică este însă mândria de a fi români, urmaşi ai celor care s-au sacrificat în numele identităţii şi integrităţii naţionale. Mogoşoaia s-a dovedit a fi un spaţiu al simţului artistic ridicat la cote înalte, al armoniei şi al echilibrului arhitectonic, în care dragostea de frumos, de natură şi de civilizaţie s-a îmbinat armonios, creând un colţ de lume unic şi fermecător, sacru şi mângâietor, în care istoria pulsează în fiecare fir de iarbă, în fiecare arbore, în fiecare filă din viaţa care s-a desfăşurat aici întreţinută de minţi luminate, dornice de cunoaştere, de prietenie şi colaborare, de afirmare a României în lume. Sau cum spunea G.M. Cantacuzino „Mogoşoaia este un colţ de ţară, un peisagiu ieşit dintr-o evocare, înfăptuit prin răvna creatoare a unui şir de generaţii care şi-au organizat viaţa în funcţia principiilor şi a aspiraţiunilor lor.”

Muzeul Sarii din Slanic Prahova

 de Elena Trifan

O informație bogată despre localitatea Slanic Prahova, exploatarea sării și întrebuințarea acesteia poate fi găsită la Muzeul Sării, amenajat pe Strada 23 August, nr. 19, în fosta Casă a Cămărășiei.  Este o construcție foarte veche, de peste 300 de ani, un model de casă boierească unde aveau loc tranzacțiile cu sare și erau găzduiți avocații, medicii, judecătorii care veneau în localitate.  Este construită fără fundație, pe piatră de râu, văruită în alb la exterior, are foișoare în partea din față și în cea din spate, beci la suprafața solului și la etaj.  Muzeul este conceput într-o viziune modernă, interactivă.  În beci sunt amenajate un spațiu care ilustrează aspecte ale florei și faunei din zonă, camere prevăzute cu manechini și unelte de lucru cu ajutorul cărora poți vizualiza principalele metode de exploatare a sării. Tot aici poți călători prin galeriile minei prin intermediul unui film în 3D.  La etaj sunt expuse planșe cu informație despre istoricul orașului, al minelor de sare, al apariției și utilizării sării, mai ales, în industrie. Într-o cameră te întâmpină o imagine insolită și foarte reușită, cea a cămărașului ”cea mai importantă persoană din administrația unei ocne, fiind numit direct de către domnitorul țării. Angaja muncitorii, se îngrijea de buna funcționare a ocnei și era responsabil cu extracția și vânzarea sării.”  În muzeu, este reprezentat printr-un manechin așezat la un birou, cu ochelari pe nas, cu o condică în față, foarte concentrat și impozant. Este tuns și îmbrăcat după moda de epocă a slănicenilor: cu mustață, cămașă albă cu guler tunică, vestă neagră.  Într-o altă cameră, prin intermediul unei mese interactive ți se oferă informații despre metodele de exploatare a sării, o completare teoretică, de fapt, a imaginilor de la nivelul inferior al clădirii.  De-a lungul timpului au fost folosite mai multe metode de exploatare a sării.  În prima cameră de la parter poate fi vizualizată metoda tip clopot, utilizată începând cu anul 1685.  În mină se pătrundea printr-un puț pe care îl săpau ocnași legați cu funii.  Tot ei cu ajutorul unor unelte rudimentare: ciocane, dălți, șpiț desprindeau bolovani de sare care erau așezați într-un burduf făcut din piele de bou, adus la suprafață cu sistem de scripeți numit crivac, de fapt ”o bucată de lemn cu 4 brațe. La fiecare braț erau înhămați unul sau doi cai acționați cu funii din cânepă numită odgon, înfășurată în jurul unui tambur care ridica și cobora simultan două recipiente folosite la scoaterea sării.”  Salina era iluminată cu feștile și seu de oaie.  Este impresionantă imaginea statuară a ocnașului cu mustață, plete, îmbrăcat cu o haină groasă și căciulă. Așezat în genunchi în fața burdufului cu sare pare împietrit în trudă și în rugăciune.  În cea de-a doua cameră a muzeului este prezentată metoda sistematică, având mai multe camere și profil ogival, practicată între anii 1865-1875 în mina deschisă de Carol Caracioni, la a cărei inaugurare a participat și domnitorul Al.I. Cuza.  Principalele inovații aduse de aceasta sunt: lampa de mină, folosirea de unelte precum: barosul, burghiul; transportul sării cu ajutorul vagoneților acționați de forța omului.  Progresul și-a spus cuvântul și metoda sistematica a cunoscut o nouă variantă practicată în cadrul minei Carol deschisă în anul 1881, prima mină electrificată din România, în care au fost folosite unelte noi: mașina cu aburi, transportul mecanizat al sării.  O metodă nouă de exploatare a fost cea cu camere trapezoidale și pilon central de susținere, care a beneficiat de un instrument nou, haveza ”utilaj folosit pentru tăierea sării la vatră, orizontal și vertical”, introdusă în procesul de producție în anul 1931.  Cea mai modernă metodă aplicată în salina de la Slănic este cea care folosește explozibilul numit astralită și capse electrice.  Camera interactivă a fost concepută nu numai ca o interacțiune om-tehnică, modernă de prezentare a industriei sării, ci și ca interacțiune între știință și artă.  Aici pot fi admirate statui sculptate în sare și găsite explicații etimologice ale unor cuvinte precum: sare, salariu, salată.  

Muzeul Chihlimbarului, Colti, Judetul Buzau

de Elena Trifan

Unul din cuiburile de lumină, existente pe harta acestui pământ este și localitatea Colți, situată în zona muntoasă a județului Buzău, la aproximativ 67 de km. depărtare de Buzău și 90 de km. de Ploiești.
Venind dinspre Ploiești, după ce treci de Vălenii-de-Munte, în localitatea Pătârlagele un indicator îți recomandă un drum la dreapta care duce către Colți. Cred că până mai ieri-alaltăieri puțini dintre noi am știut că în pântecele munților la poale cărora este așezată se află o adevărată comoară, apreciată pentru cromatica ei caldă, coloritul plăcut și efectele tămăduitoare și estetice și anume chihlimbarul.
Informații complexe și prețioase despre prezența, geneza și exploatarea și întrebuințările chihlimbarului, studii despre acesta pot fi găsite la Colecția Muzeală a Chihlimbarului existentă în localitate.
Pentru conservarea și mediatizarea acestei bogății a subsolului și a ocupației legate de aceasta, în 1972 s-a luat hotărârea realizării unui proiect în vederea deschiderii unui Muzeu al Chihlimbarului.
În anii 1973-1974 au început lucrările de construire a unei case țărănești, în stil autohton tradițional care să găzduiască expoziția. Acestea s-au finalizat în anul 1979 când au început acțiunile de achiziționare și colectare a obiectelor de podoabă și a pepitelor de chihlimbar de la meșteri locali și de la săteni. Expoziția permanentă a fost deschisă la data de 14 iunie 1980.
Intrarea in curtea muzeului se face pe o poartă din lemn, casa este construită din piatră în partea inferioară și din scândură în partea superioară. Este alcătuită din demisol, etaj, mansardă, pridvor.
Muzeul oferă o informație bogată prin asocierea text-imagine, planșe, ghiduri, pliante, un film documentar de arhivă, cu durata de 6 minute, realizat în 1934, exponatele existente în vitrine.
Atât cu ajutorul materialelor documentare existente în muzeu, cât și grație explicațiilor competente și generoase ale doamnei muzeograf Diana Liana Gavrilă, autoarea cărții ”Enigme ale trecutului îndepărtat în Munții Buzăului,” am reușit să pătrundem în laboratorul de creație al Pământului, acolo unde cu aproximativ 60-40 de milioane de ani în urmă a luat naștere chihlimbarul.
Acesta este ”o rășină fosilă provenită din unele specii de pin (pinus succiniferia) având culoarea caracteristică galbenă ca mierea sau de ceară, fiind uneori brun-roșcat sau verde-negru.” (Ghidul Chihlimbarul, 2019, bijuterie și elixir, pag.3)
Care au fost factorii care au contribuit la formarea chihlimbarului și în ce a constat procesul de formare aflăm de la doamna muzeograf. În acele timpuri îndepărtate, în zona în care s-a format chihlimbarul era un climat subtropical și creșteau pini din specia ”pinus succiniferia”, voluminoși și suculenți, care generau cantități mari de rășină. Când erau furtuni mari, crengile se rupeau și rășina se scurgea la baza trunchiului unde se infltra în sol sau era luată de viituri și dusă în pârâuri și râuri care o transportau în mare unde se depunea pe fundul acesteia. Varietățile, calitățile și nuanțele cromatice ale chihlimbarului depind de cele ale rășinii, dar și ale mineralelor cu care aceasta intra în contact, în procesul de formare: sarea, petrolul, fierul, ozocherita.
Chihlimbarul se extrage dintr-un strat argilo-marnos în care apar urme de viață fosilizate de zeci de milioane de ani, astfel în vitrinele muzeului pot fi privite fragmente de rocă ce conțin impresiuni de pești, frunze, cât și exemplare de chihlimbar cu insecte fosilizate.
Printre cei care au efectuat studii asupra chihlimbarului și, în mod deosebit, asupra chihlimbarului din România, muzeul ni-i amintește pe Oscar Helm și pe geologul, mineralogul și pedologul român, Gheorghe Munteanu Murgogi (1872-1925), autorul tezei de docență ”Zăcămintele succinului din România (chihlimbar, romanit), susținută la Universitatea din București în 1903, drept pentru care i se dedică un spațiu documentar în Colecția Muzeală de la Colți.
În România se află cel mai valoros chihlimbar din lume, denumit de Oscar Helm rumanit. Gheorghe Munteanu Murgoci este cel care a descoperit că rumanitul nu este o tămâie, cum se crezuse până atunci, ci o varietate de chihlimbar. În comparațiile pe care le-au făcut între chihlimbarul românesc (rumanit) și cel din Marea Baltică, cei doi cercetători au ajuns la concluzia că chihlimbarul românesc este mai vechi, de profunzime și superior din punct de vedere calitativ. La aceasta au contribuit și modul de formare și mișcările orogenetice.
Valoarea rumanitului românesc a fost și este recunoscută și pe plan internațional.
În anul 1867, la Marea Expoziție Universală de la Paris, România a fost reprezentată de 2 piese: rumanitul și ”Cloșca cu puii de aur.” Ambele au primit Medalia de Aur.
Cea mai mare bucată de rumanit din lume, de culoare roșu ars, cu o greutate de 3480 de grame se află la Muzeul Județean din Buzău.
Exponatul a fost achiziționat în 1999 de la Elena Mușatescu din Comarnic, județul Prahova, care îl folosea ca suport pentru a ține ușa deschisă.
În Colecția Muzeală de la Colți se află 200 de piese din chihlimbar prelucrat, cât și brut, pepite de la zeci de grame, la sute de grame și chiar kilograme, în 162 de nuanțe: galben, roșu, maro, brun foarte închis, negru. Vedeta expoziției este rumanitul de Colți, de culoare neagră.
Un istoric al exploatărilor de chihlimbar în zona Colți este prezent în Ghidul mai sus-menționat.
Primele menționări ale existenței chihlimbarului în zona Colți aparțin contelui rus Demidov (1837) și profesorului I.A. Vaillant.
Extragerea sistematică a chihlimbarului din Munții Buzăului a început în anul 1920, în 39 de puncte, sub îndrumarea inginerului Dumitru Grigorescu. Rezultatele au fost bune, numai în primii 3 ani de exploatare s-au extras 317 kg. de chihlimbar. După moartea inginerului Grigorescu, în anul 1935, extracțiile au trecut în subordinea Ministerului Minelor și au fost închise în anul 1948.
Ministerul Minelor a mai realizat o exploatare sistematică în perioada 1981-1986. Cu ajutorul unui film documentar de numai 6 minute, în Muzeul de la Colți pot fi vizualizate etape ale extragerii și prelucrării chihlimbarului de la săparea galeriilor, desprinderea fragmentelor de rocă, finisare, până la prezentarea doamnelor și domnișoarelor care purtau cu mândrie bijuterii obținute din chihlimbar.
În vitrine se află și unelte de exploatare: dispozitive de iluminat – felinare, lămpașe cu carbit și cu acetilenă, cu baterii; recipente pentru ulei sau apă, topoare vechi, folosite concomitent cu târnăcopul pentru desprinderea bucăților de chihlimbar din argilă, strungul de lemn, întrebuințat pentru șlefuire, asemănător cu rodanul de la războiul de țesut. O punguță din scrot de animal ajuta la păstrarea bănuților și a bucăților de chihlimbar.
Încă din cele mai vechi timpuri chihlimbarului i s-au atribuit calități magice și terapeutice. Se considera că poate vindeca orice boală și, în mod deosebit, febra, probleme de vedere, durerile de stomac, infecțiile, stările de anxietate, reumatismul etc.
Incontestabilă rămâne valoarea estetică a chihlimbarului din care se obțin bijuterii în tonuri cromatice calde și plăcute.
Printre bijuteriile expuse în muzeu se află și cele care i-au fost oferite Elenei Ceaușescu, în timpul unei vizite făcute la Buzău în anul 1987.
O altă sală din muzeu este dedicată florilor de mină, aduse din alte zone ale țării și care încântă ochiul prin diversitatea formelor și a culorilor.
Din pridvorul casei poți admira frumusețea munților din apropiere, verdele revigorant al pădurilor, străpuns de culoarea deschisă a unui afloriment.
Colecția Muzeală de la Colți, într-un spațiu fizic restrâns, a reușit să comaseze milenii de viață subpământeană și umană, oferind o imagine sintetică și bine documentată a ingeniozității creativității naturale și omenești, adresându-se deopotrivă creierului și sufletului într-o atmosferă caldă și relaxantă.

O plimbare prin Balcic

 de Elena Trifan

Într-una din zile facem o plimbare de la Castelul Reginei Maria înspre oraşul Balcic. În stânga se află stânca albă, protectoare, un fel de Olimp al Balcicului, pe care zeul cerului convieţuieşte cu cel al apelor, al pădurii şi al pietrei. În dreapta, liziere de copaci verzi, în care esenţe de foioase convieţuiesc cu cele de conifere, pe deausupra lor sau printre ei se zăreşte marea. Aerul este umed, proaspăt, cu miros vegetal. În spatele şi deasupra stâncilor pe cer se profilează un spectacol diafan. Pământ şi cer par a se completa şi sincroniza prin culoare şi măreţie. În spatele nostru, la celălalt capăt al stâncilor nori negri acoperă cerul. Stânca devine element de legătură între două lumi, una a luminii, a soarelui, a diafanului, cealaltă a întunericului, a furtunii. Privind în stânga ochiul este scăldat de imaginea luminoasă a stâncii şi a cerului, privind în urmă este înspăimântat de imaginea întunecoasă a acestuia. Eşti cuprins de două porniri diferite, să stai locului pentru a privi extaziat sau să te grăbeşti pentru a nu fi prins de ploaie şi furtună.

Ne continuăm drumul spre centrul oraşului, în pas normal. Un spectacol cromatic inedit ni se dezăluie pe cer, pe stânci şi pe mare. Marea este foarte liniştită, de culoare albastră cu nuanţe de verde sau roşietice. Deasupra noastră cerul este bleu senin, acoperit spre orizont de nori albi. Valurile au strălucirea cioburilor de oglinzi. Orizontul pare difuz, contopindu-se în alburiul norilor. Dealul din spate, împădurit îşi pierde conturul. Pe marea strălucitoare şi pe cer se reflectă chipul de un verde întunecat al dealului a cărui culoare albă de la poale nu se mai distinge. Dealul îşi pierde identitatea, pare doar o proiecţie de un verde întunecat pe luciul apei şi pe cerul înnorat. Deşi cerul este înnorat, stâncile strălucesc diamantin în lumina soarelui. Trei straturi de culoare pare a fi creat Dumnezeu în natură: verdele copacilor, albul stâncilor, plumburiul cerului. Când soarele se ascunde între nori, dealurile din depărtare încep să-şi arate contururile şi stâncile îşi pierd din strălucire, dar albul lor contrastează şi mai mult cu plumburiul cerului. În mare suprafeţe strălucitoare alternează cu suprafeţe întunecate precum cerul de deasupra. Marea este liniştită şi glasul nu i se mai aude.

O plimbare pe străzile oraşului te ajută să îi cunoşti aspectul preponderent tradiţional din care nu lipsesc însă elementele moderne. Plimbându-te pe străzile lui poţi respira aerul curat, blând şi binefăcător în care adie uşor briza mării cu vaporii ei săraţi, amestecaţi cu ozonul copacilor. Te poţi odihni sub copacii verzi de vârste şi specii diferite care cresc din abundenţă, poţi privi stâncile albe sau frânturi de mare care se zăresc printre copaci si printre clădiri, gardurile tradiţionale din piatră, casele vechi sau moderne divers colorate, plăcute şi elegante. Poţi vizita biserici, moschei, muzee, admira statui. Specificul local este sporit de câte o cişmea turcească de care dai din loc în loc.

Domul din MIlano

 de Marian Lisu

Fațada e împodobită strașnic, elementele decorative abundă – iar lângă ușa mare de bronz, plină cu personaje în scene biblice, găsim cioplit în marmură un balaur, ce se strecoară viclean printre rugi.

Aici asistăm la nașterea legendei, spre a marca regimul care stăpânea Milano – Casa Visconti. Numele venise din renume, căci cel dintâi fusese viceconte de-a dreptul, căci zorii Renașterii schimbă vechile conduceri – familia (Della Torre) ce condusese cedând frâiele.

Mulți știu de Sforza, dinastia de temut a zonei lombarde,căci marele castel Sforzesco e cel mai cel, dar primul Sforza (Francesco) e un ginere al casei Visconti, deci tot în