de
Marian Lisu
Până acum aproape un mileniu, Assisi era un mic oraș medieval ce nu se prea pomenea pe hărțile importante,ridicat pe coasta unui deal semeț (Asio) de la poalele muntelui Subasio, de unde vederea asupra văii Umbriei este una senzațională.
Un eveniment epocal, undeva spre finele secolului al XII-lea, schimbă decisiv soarta orașului, aici născându-se Giovanni Bernardone, pe care acum îl știm drept Sf. Francisc de Assisi, patronul spiritual al Italiei.
Ordinul Franciscanilor, cel ce se constituie și dezvoltă galopant, aduce în perioada medievală manifestări artistice fără precedent – pictori renumiți, sculptori și arhitecți de soi, întrecându-se în a-și arăta măiestria.
Genialul florentin Giotto, Lorenzetti (cel ce a prefigurat arta Renașterii), sienezul Simone Martini, sunt printre numele care lasă posterității lucrări inestimabile – locul ce deține cele mai impresionante capodopere fiind Bazilica San Francesco.
Era mișcarea ce nu va primeni doar zona italică ci practic tot Bătrânul Continent, dovadă că genul creativ uman a găsit în Assisi locul prefect de manifestare în Evul Mediu.
Încă de la mare distanță poți observa lejer detaliile arhitecturale ale megastructurii ce ține în spatele unor ziduri urieșești trei biserici, una peste cealaltă.
Cultul pe care fostul mistic, sanctificat pentru priceperea transmiterii mesajului divin (dovadă cum se difuzează ulterior mișcarea Ordinului Franciscan în toată lumea creștină), detemină papii să dea locului o însemnătate deosebită, admițând valoarea mesajului universal pe care Francisc îl propovăduise, bazat pe pace și bună-înțelegere.
Devenise un simbol de credință, modul modest în care se îmbrăca și jurământul de sărăcie spre a se dedica întru-totul rugăciunii și ascezei îl fac și acum model pentru adepții ce vin în număr mare să vadă locul de unde izvorâse credința.
În spatele porților grele pătrundem alene printre case de secole, amplasate astfel încât fiecare spațiu vital să fie utilizat la maximă eficiență. Urcarea puțin abruptă ne duce rapid într-o piață vastă, mărginită de coloane și porticuri, toate la umbra unor ziduri ce trimit privitorul la zidurile defensive a le unui mare castel. Locul edificiului fusese spațiul de tristă amintire, unde condamnații cu pedepse capitale erau sfârșiți, numele fiind elocvent – Colinele Iadului. Proiectul se începuse romanic (partea inferioară) și se continuase în stil gotic (biserica superioară).
Lucrările duraseră vreo trei veacuri, de după 1228, iar locul ce amintea a moarte se va spăla de vechile păcate și va lua nume nou – Dealul Paradisului, deci de la agonie la extaz.
În memoria sfântului în cripta bisericii inferioare au fost depuse moaștele, locul cu liniște și pace fiind spațiu sacru, unde energiile acumulate secole de-a rândul te copleșesc gradual.
Deasupra, boltele sunt decorate cu fresce minunate, cu sute de personaje vivace, cu un colorit spectaculos, ce de multe ori te copleșește olfactiv.
Rozete meșteșugite, arcade imense frânte, sub care se ivesc alte arcade joase-n semicerc , ogile ce deschid capele cu tematici biblice din cele mai diverse – toate te îndeamnă să descoperi rafinamentul artistic pe care autorii doriseră să impresioneze privitorii.
Marele altar gotic deține însă cele mai spectaculoase fresce – Alegoriile Virtuțiilor franciscane și Slava Sf. Francisc, făcute de colectivul condus direct de Giotto.
Pentru a accede biserica superioară urcăm scările monumentale și admirăm claustrul, curtea de dimensiuni apreciabile având nivelele suprapuse pironite cu stâlpi deși, ce impactează ochiul, ajutându-l să facă trecerea lejeră de la excepționalul de la nivelul de jos spre magnificul de la zona goticului.
După alte rânduri de trepte de piatră se pătrunde în cel mai vast spațiu de sacralitate – din zona altarului fiind vizibile detaliile desăvârșite ale rozetei centrale. Lateralele poartă fresce cu viziuni îngerești, scene din viețile sfinților, dar și personaje ce revin în actualitate din perioada Vechiului Testament.
Culorile paradisului te însoțesc din înalt – stilul combinat (gotic și renascentist) fiind ceva altceva – totul gândit spre a pune în evidență cele mai importante scene, legate de viața sfântului ce a legat orașul de istoria umanității.
