Până să accedem zona dintre Lucca și Carrara nu știm noțiunea de Parc Natural Mineralier. E o minune a naturii, mama tururor lucrurilor însuflețite sau vii, care lasă cel mai elegant material, necesar meșterilor cioplitori.
Fără de materialul de aici, Michelangelo „Il Divino” Buonarroti nu ar fi putut vreodată să exclame lumi-ntregi: „Fiecare bolovan are în interior o statuie și este sarcina sculptorului să o descopere. Am văzut îngerul (creație divină) în marmură şi am sculptat până l-am eliberat”. Și nouă ni-l lăsă pe David. Și Pieta. Și câte multe alte opere atinse de divinitate, căci geniul creator a dat măsura tuturor.
Dar simbolul Renașterii, David, dă măsura cel mai bine, când a văzut Papa măreția a fost normal să-ntrebe pe genialul dăltuitor cum oare-a reușit minunea, căci se pare că răspunsul venise pe măsură – nu a făcut decât să îndepărteze adaosul de piatră albă dură, căci David deja era acolo.
Dinspre Pisa către Genoa, sau invers, oprirea la Carrara te întâmpină cu Muntele Alb, ce domină magistral restul peisajului montan spre Ligurică. Marmura de aici e cea mai renumită și are chiar un muzeu dedicat în proximitatea zonelor de extracție, dând anual cea mai mare cantitate pentru lucrări diverse (peste 1.000.000 tone).
Mulți zic că se exploatează masiv încă de pe vremea imperială, dar se pare că materialul multelor statui ce împodobeau vechile temple ale romanității avea și alte origini (adus chiar pe mare, din insule grecești).
Extracția e muncă delicată și grea. E dificil să transporți blocuri masive, căci mulți dorit-au realizări mărețe, la propriu și la figurat. Muzeul ne prezintă detaliile muncii din trecut, planurile ori machetele, dar și rezultatul muncii în piatra de valoare.
Dar nu doar culoarea pură e cea care a fost exploatată, căci munții de aici au vaste exploatări, unele fiind cu „vinișoare” gri nuanțat, altele azurii, ceea ce dă o notă aparte produsului finit.
În drumul relativ îngust trec trailere cu chingi, ce țin închise blocuri tăiate, se mișcă greu, pesemne că au pus deja cam mult.
Jos e orașul, mica bijuterie medievală, cu ale lui străduțe vechi, neasfaltate, de parcă celor de aici le este frică de asfalt - de nuanțe-nchise. Clădiri etalon ni se derulează privirii rând pe rând, iar muntele alb ni se ascunde deseori în umbra unor edificii mari, pe măsura lucrurilor făcute de cei de dinainte.
Ca în multe alte locuri, orașul de aici are multe edificii în care marmura era materialul cel mai facil de obținut.
Catedrala e dintre cele mai bine păstrate edificii ale secolului al XI-lea (nealterate de modernism, cu aer de vechi, la propriu și la figurat), marmura ei având amprenta medievală. Interiorul, evident cu multă marmură, se păstrează cât mai nativ, praful fiind și el în strat solid, de parcă se dorește conservarea a ceea ce e dedesubt.
Leii înaripați au capetele tocite, aproape pierdute, ca și acvila ce-i desparte, dar rozeta cu un filigran ce obosește ochiul cu detaliul șlefuit compensează mândra lucrare.
Înăuntru, avem o scenă sculptată a Buneivestiri, un crucifix despre care preotul paroh ne spune că are o valoare mare, ca și fresca, de multe ori păstrată doar în parte.
Muzeele orașului sunt, de alfel, extrem de ofertante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu