Muzeul ”Nicolae Grigorescu” Câmpina sau spiritualizarea luminii

 de Elena Trifan

Este toamnă, nu prea am ieşit din casă, mi se face din nou dor de oraşul de la poalele Văii Prahovei, mic şi cochet cu iz de munte şi de câmpie totodată, calm şi cu aer curat, renumit pentru cele două muzee: „Nicolae Grigorescu” şi „Iulia Haşdeu.”

Cred că aţi ghicit, este vorba de oraşul Câmpina, situat în apropiere de Paralela 45 şi precedat de localitatea Băneşti unde s-a prăbuşit avionul pionierului aviaţiei universale, Aurel Vlaicu. Toamna îşi arată chipul trist şi umed. O ceaţă lăptoasă uneşte cerul cu pământul. Ceaţa pluteşte în fuioare foarte aproape de noi, încât dacă nu am fi în microbuz, am crede că o putem prinde cu mâna. În oraş fugim de arterele principale pe care circulă maşini, căutăm străzi liniştite pe care să putem admira grădinile şi copacii marcaţi de schimbările atmosferice ale toamnei. Coloritul galben şi ruginiu al toamnei încă se mai păstrează în copaci, grădini şi pe trotuare. Lumina verii luptă să mai triumfe în licărul galben al frunzelor care se lasă cu greu desprinse de pe crengile copacilor sau zac în agonie pe pâmânt.

Ajungem în preajma muzeelor, care exercită asupra noastră o atracţie foarte mare, deşi le mai văzuserăm. Atmosfera sumbră de toamnă ne împiedică să ne ducem la Muzeul „Iulia Haşdeu”, aşa că optăm pentru Casa Memorială „Nicolae Grigorescu”. Admirăm bustul pictorului amplasat în curtea casei, de parcă acum l-am fi văzut pentru prima dată, citim inscripţiile de pe casă, pătrundem în interior pentru a ne bucura din nou de măiestria prezentă în exponatele de aici care de fiecare dată ne dezvăluie aspecte inedite, noi şi noi sensuri şi ne creează alte şi alte impresii. Mai mult ca oricând suntem fascinaţi de lumina pură, blândă, diafană ce iradiază din tablouri, de albul imaculat, fraged şi inocent al unor tablouri precum: „Flori de măr”, „Flori de cireş”, „Ciobăniţă”, „Femeie de la ţară torcând”, „Plopul”, „Care cu boi”, „Ghiocel” etc. Aspecte ale vieţii materiale din zona în care trăia pictorul graţie măiestriei artistului se spiritualizează, par manifestări ale luminii. Deşi este surprins în timpul activităţilor sale zilnice, tradiţionale, omul pare a fi pictat într-un moment de odihnă, de linişte, de echilibru total între el şi natură. Privirea aţintită în zare îl proiectează într-un Univers vast, pe care îl contemplă asemenea unui artist, ci nu asemenea unui ţăran. Animalele sunt blânde, liniştite, încât stăpânul lor nu trebuie să le păzească cu încordare. Vitele din picturile lui Grigorescu de culoare albă sau alb-gălbui, aflate în momente de păscut sau de odihnă par nişte făpturi angelice. Un puternic sentiment al vastităţii spaţiale şi temporale, al curgerii neîncetate a vieţii se degajă din tablouri, de la imaginea fântânii din care apa izvorăşte neîncetat, la boii ce îşi poartă povara pe un drum ce pare fără sfârşit, la fuiorul din care parcă se toarce firul vieţii, la cumpăna şi plopul ce se înalţă spre cer, la albul aproape imaculat al cerului. În centrul tuturor se află El, Omul, cu chipul lui calm, gingaş, luminos, o întrupare a luminii cosmice, a dragostei de viaţă şi de tot ceea ce îl înconjoară, un liant între elementele firii.

Părăsim lumea muzeului, o plimbare de-a lungul lacului prin aerul umed de vaporii acestuia şi de picăturile fine de ceaţă, la lăsarea serii este înviorată de coloritul galben-ruginiu al arbuştilor lăsat încă în viaţă de generozitatea acestei toamne blânde.