Toamnă la Mânăstirea Crasna

 de Elena Trifan

De Ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril plecăm într-o călătorie înspre Mânăstirea Crasna, situată la aproximativ 50 de kilometri de Ploieşti, judeţul Prahova. După ce cotim spre drumul de Schiuleşti, la ieşirea din sat poate fi admirat un parc frumos amenajat cu fonduri europene şi bine întreţinut. Valea pârâului Crasna şi munţii care o înconjoară ne oferă un fascinant spectacol coloristic. Roşu de sânge şi foc, cenuşiu, verde pal, maroniu roşcat, totul iluminat din loc în loc de un auriu strălucitor te fac să te minunezi de marea taină a devenirii universale, să te întrebi cărui pictor nevăzut îi datorăm atâta măiestrie artistică, atâta amestec de viaţă şi de moarte, ce se luptă într-un joc al culorilor, al sevelor, al speciilor şi al vârstelor. Cum o astfel de taină este greu de dezlegat şi nu ai timp de meditaţii, nu îţi rămâne decât să te bucuri, să îţi fixezi cât mai bine imaginile pe retină şi pe aparatul de fotografiat şi să pleci mai departe. Pe un tăpşan copaci pitici, cu trunchiul alb, coroana cenuşie, puternic ramificaţi par desprinşi dintr-o poveste.

Tot de aici se zăresc acoperişul şi turlele Mânăstirii Crasna. Pe măsură ce înaintezi frunzele copacilor sunt tot mai roşcate, când te apropii de mânăstire, muntele este acoperit în întregime de un covor arămiu. La un moment dat în aer frunzele se antrenează într-un joc asemenea unor fluturi de culoare roşiatică. Să fie jocul ultimelor zvâcniri de energie, al bucuriei de a mai exista încă sau al împotrivirii de a cădea pe pământul ce le va acoperi în curând sub pojghiţa lui de gheaţă, conducându-le inevitabil spre moarte? Ajungem pe drumul din spatele mânăstirii, coloritul merilor din livada acesteia este în mare suferinţă, nu are nici vigoarea verii, nici auriul sau roşcatul pur al toamnei, ci pare mai degrabă un amestec bolnăvicios de culori ce trec una într-alta palide, pe care o fiinţă rea şi potrivnică le-a stors de vlagă şi strălucire. O impresie de forţă, siguranţă şi protecţie ne-o oferă gardul mânăstirii alcătuit din piatră solidă, cu acoperiş de culoare roşie şi cu chipuri de sfinţi pictate pe zid.

Porţile sunt larg deschise, pătrundem într-un spaţiu mic, plăcut şi primitor, situat la o înălţime de 720 de metri, pe partea stângă a râului Crasna, protejat de muntele Ursoaia, un loc ales de Dumnezeu ca aici să fie ridicat lăcaş de închinăciune pentru cei dornici de mângâierea divină, de clipe de reculegere şi de înălţare spirituală prin rugăciune. Binecuvântarea divină împletită cu priceperea, dăruirea şi creativitatea umană au făcut ca într-un spaţiu foarte mic să fie concentrate forme diferite de existenţă: lăcaşuri de cult, arbori şi arbuşti, pomi fructiferi, flori, stupi, straturi de legume, creându-se o impresie puternică de viaţă. Aici, în secolul al XIX-lea oameni cu credinţă în Dumnezeu, monahul Chesarie şi fiul său Nicolae, au pus bazele unui schit. Biserica „în formă de treflă, cu o singură turlă pe naos, cu ziduri groase de peste 1 metru, din cărămidă şi piatră, întărită cu traverse de stejar” a fost sfinţită la 6 decembrie 1829, având hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.” (Nicodim Dimulescu/Florin N. Şinca – Mânăstirea Crasna, judeţul Prahova, scurt istoric, p. 6) A fost pictată în 1834 de către Costache Eladie din Ploieşti şi de fiul acestuia Toma şi repictată în 1992. Biserica impresionează în ansamblul ei şi, în mod deosebit, prin iconostasul cu foiţă de aur, realizat la Viena, în 1853 şi pictat de Anghel Tănase din Ploieşti în 1858.

Aşezarea monahală a avut un rol important în viaţa comunităţii. Aici au învăţat carte copiii din cătunul Băjenari şi şi-au îngrijit sănătatea mulţi oameni nevoiaşi. În 1960 schitul a fost desfiinţat, în 1967 a trecut în subordinea Mânăstirii Sinaia, iar în 2001 şi-a dobândit statutul de mânăstire. După 1990 în curtea mânăstirii au apărut şi alte lăcaşuri de cult,făcând din Mânăstirea Crasna un centru monahal foarte puternic, care atrage un număr mare de credincioşi şi pelerini. Astfel, între anii 1992 – 1998 a fost construită Biserica „Acoperământul Maicii Domnului”, care a fost târnosită la 18 octombrie 1998. La 17 iulie 2005 a fost sfinţit Altarul de Vară şi la 22 iulie 2007 a fost târnosit Paraclisul „Duminica Sfinţilor Români” în care pe fondul unei foiţe de aur sunt pictaţi numai sfinţi români. În incinta mânăstirii se mai află o cruce de piatră pictată, din 1973 şi o Troiţă a eroilor. Toate acestea sunt plasate cu grijă, după o geometrie a echilibrului şi armoniei într-un paradis vegetal care te încântă în orice anotimp.

Biserica impresionează atât din punct de vedere al arhitecturii şi picturii, al calităţii slujbelor religioase, cât şi al omeniei cu care îşi primeşte credincioşii, pe care îi cazează şi îi ospătează gratis. Deşi ne aflăm în ultima lună de toamnă, curtea bisericii captivează printr-o cromatică diversă, prin lupta care se dă între viaţă şi moarte, prin persistenţa vieţii în natură într-o toamnă târzie. În toată curtea iarba este de culoare verde, neatinsă de suflul aspru al toamnei. De-a lungul aleilor sunt straturi de flori, mai ales tufănele şi crizanteme, unele uscate, altele cu flori încă vii, în nuanţe de alb, galben, roşcat, mov, tufe de mâna-Maicii-Domnului sunt încă verzi şi au flori, în partea stângă a aleii principale, arbori de tuia înviorează cu verdele lor, pomi fructiferi cu coroana cenuşie şi frunze uscate, alături de arbuşti de culoare galbenă sau roşiatică. Stupi de albine sunt expuşi pe iarba verde, gata pregătiţi pentru iernat. În partea dreaptă arbori de tuia şi straturi de flori împrej-muiesc o mică grădină de zarzavat în care ceapa a înverzit deja pe straturile bine îngrijite. Paralel cu ele, se înalţă un colţ luminos, tei bătrâni străjuiesc aleea, au coroane bogate cu frunze galbene. Pe iarba verde de sub ele şi în continuarea lor pământul este acoperit de un covor de iarbă verde pigmentată de galbenul şi galbenul albicios al frunzelor de tei. O altă alee este străjuită de flori de crizanteme şi câţiva trandafiri. Ne reţine atenţia, în mod deosebit, un fir de trandafir care se înalţă din covorul de frunze aurii şi îşi poartă mândru în vârf, o floare roşie, pură şi proaspătă, insensibilă la schimbările toamnei. În mod cu totul neaşteptat aici, în această zonă muntoasă, din grădina alăturată se înalţă un mănunchi de tulpini de trestie care iluminează peisajul cu bogăţia spicelor lor bogate. La capătul aleii un adevărat apogeu al vieţii îţi aprinde privirea, un arbust cu frunze verzi şi buchete de fructe roşii despre care aflăm că este o specie de cătină adusă din Grecia. Roşul fructelor completat cu cel al acoperişurilor gardurilor de piatră înfrumuseţează şi revigorează, accentuând impresia de permanenţă a vieţii, în ciuda trecerii timpului. Energii creative simţi că izvorăsc din pământ, o mângâiere pluteşte în aer, un duh blând îţi stă în preajmă. Tot în curtea mânăstirii se află şi un cimitir bine îngrijit în care în mod simbolic a fost plantat un măr, pomul biblic al cunoştinţei binelui şi răului. În jurul orei 17, ridicând privirea spre cer ni se dezvăluie un adevărat miracol cromatic. La asfinţit cerul încărcat de nori se colorează în galben strălucitor, în galben cu nuanţe de mov sau într-o combinaţie de plumburiu, galben, roşu, mov. Treptat culoarea galbenă se estompează şi cerul devine roşu cu nuanţe de mov. În spatele muntelui pare a izbucni un vulcan care aruncă pe cer rotocoale de lavă incandescentă, care se stinge treptat, locul roşului de foc fiind luat de plumburiul norilor. Într-o altă parte a cerului, deasupra muntelui se profilează o dungă de culoare crem-banan deasupra căreia domneşte nestingherit cenuşiul norilor. 

După ce spectacolul de lumini se stinge, mai aruncăm o ultimă privire asupra curţii Mânăstirii Crasna şi munţilor dimprejur şi plecăm spre casă purtând cu noi mult timp întipărită pe retină diversitatea cromatică a acestei după-amiezi de toamnă. Când am văzut ultima dată Mânăstirea Crasna mi-a trecut prin minte că mi-ar plăcea să îmi dorm somnul de veci în acest loc retras, ocrotit de munţii înconjurători, purificat de ozonul pădurilor, alintat de glasul clopotelor, înfrumuseţat de coloritul şi parfumul discret al florilor, mângâiat de aerul blând, de puterea rugăciunilor, de binecuvântarea sfinţilor.